Dragostea de Dumnezeu si jertfa

Opoziţia bisericii germane faţă de
naţional-socialism şi faţă de

politicile inumane ale acestuia

Fuhrerul vedea în biserică o instituţie politică, un instrument al intereselor statului şi al celor personale. Nu trebuia să existe Biserica pentru oameni, ci Biserica Statului, care să fie un amestec al tuturor religiilor şi bisericilor din Germania. O biserică catolică ar fi însemnat o putere prea statornică, o mare contragreutate. Astfel că Fuhrerul tinde să devină Statul, instituţiile – armele, iar populaţia – gloata de contribuabili. Un punct de vedere cu mult prea practic şi lipsit de sensibilitate pentru voinţa poporului, în ciuda faptului că familia în care a trăit Hitler a fost una cu frică de Dumnezeu. Felul în care dictatorul a făcut această tranziţie de la copilul visător la adultul zelos şi implacabil explică de ce valorile religioase au scăzut în intensitate şi importanţă. Ţelurile lui vor ajunge în punctul în care nu vor mai avea atât de mult de-a face cu dragostea de ţară şi cu dorinţa de a face bine oamenilor care îl susţin, cu religia sau cu unitatea dintre popor şi biserică. Tocmai cu oamenii bisericii Fuhrerul a devenit nemilos şi nu i-a lăsat pe aceştia să reprezinte vocea poporului. Metodele sale de a rezolva conflictele au şocat opinia publică şi au stârnit reacţia ţărilor vecine, dar cel mai mult au dezgustat populaţia Germaniei, care îşi pusese singurele speranţe în acest regim entuziast.
Greşeala lui Hitler şi, în speţă, a regimului, a fost că au abordat credinţa din punct de vedere al sentimentului insuflat de o instituţie, şi nu din punctul de vedere al relaţiei personale între individ şi Dumnezeu. Această personificare a crezului individual este lucrul care i-a mânat pe martiri în acţiunile lor, şi acest imbold lăuntric nu are nimic de a face cu Biserica instituţionalizată. Iniţial Fuhrerul nu a văzut un pericol în Biserică, deoarece şi aceasta promova uniformitatea şi conformarea la legile universal valabile, lucru despre care regimul spera că vor fi ajutătoare demersurilor sale. Însă discrepanţa dintre ceea ce a cerut nazismul de la oameni şi ceea ce era esenţa religiei s-a văzut în special odată cu menţionarea programului de eutanasie. Oamenii care sufereau de diverse handicapuri sau slăbiciuni fizice, cei care nu se puteau reproduce sau nu ar fi dat naştere la copii sănătoşi erau „ucişi din milă” în multe spitale din Germania, chiar dinaintea demarării oficiale a programului de eugenie. Fişele lor medicale erau „rătăcite” sau falsificate de către doctorii care slujeau această cauză ucigaşă, aparent uitând totul despre jurământul lui Hipocrate care stipula că orice medic va prezerva viaţa cu toate mijloacele posibile. Toate practicile umaniste şi conservatoare ale vieţii umane trebuiau corectate în unele medii (cum ar fi cel medical), dacă nu chiar extirpate din mentalitatea colectivă cu orice preţ (în lagăre şi puşcării).
În 1936, când Berlinul a găzduit jocurile olimpice, Hitler a făcut tot posibilul ca Germania să nu afişeze simptomele tiraniei care o sufoca în ultimii ani. S-a pus accent foarte mult pe aspectul financiar, care se îmbunătăţea vizibil, dar au fost mascate alte aspecte ale persecuţiei naziste. Această propagandă gri nu a făcut decât să demaşte ignoranţa în care poporul trăia, multe din lucrurile caracteristice regimului nefiind înţelese sau cunoscute în totalitate de către oamenii de rând. Proasta informare, propaganda cu sofismele ei şi caracterul misterios al organelor de stat au făcut posibilă această şaradă timp de ani de zile. În tot acest timp, în ciuda încercărilor brutale ale Gestapoului de a cenzura libertăţile religioase ale poporului prin plasarea de informatori civili şi persecuţii sistematice ale preoţilor, ziarele vuiau cu ştiri despre realităţile pe care societatea parcă refuza să le accepte. Ceea ce îi făcuse pe germani atât de docili sau indiferenţi erau aspectele care mergeau bine: scăderea inflaţiei, exproprierea străinilor, redobândirea puterii de a întreţine o familie şi sentimentul de protecţie pe care partidul se străduia din toate puterile să îl propage. Militarizarea industriei a adus în societatea germană sute de mii de locuri de muncă şi o oarecare siguranţă a zilei de mâine, şi astfel oamenii au devenit inconştient o parte activă la planurile lui Hitler. Prea târziu va încolţi gândul că, prin contribuţia la militarizarea industriei şi înrolarea în armată, poporul a oferit cele mai preţioase daruri – viaţa şi puterea de muncă – unui regim care a transformat unele tactici politice în instrumente ale unui război civil interminabil. Oamenii se întorceau unii împotriva altora fără să realizeze, fiind scindaţi de tendinţe ascunse ale regimului. Gestapoul recruta informatori civili (după modelul sovietic care l-a fascinat pe Muller), iar aceştia, chiar şi neplătiţi, denunţau „duşmanii poporului” şi „agitaţioniştii”, adică pe oamenii care se împotriveau câtuşi de puţin practicilor crude ale sistemului. Sistemul rus de muşamalizare a problemelor prin propagandă şi de instigarea cetăţenilor unul asupra altuia era ajutat de lipsurile din societate şi de faptul că locuinţele fiind insuficiente, oamenii nu aveau intimitate şi nici demnitate familială. Stalin a spus că nu vrea ca oamenii să aibă de toate şi să aibă şi intimitate, pentru că „atunci se vor apuca să uneltească împotriva regimului”. Caracterul uman al naţionalismului nutrit de popor trebuia să fie dizolvat pentru ca regimul să aibă libertate deplină de decizie şi acţiune, şi aici au intervenit clericii şi oamenii cu credinţă creştină.
Biserica Confesională fondată de pastorul Martin Niemoller în 1934 va sfida regimul totalitarist prin propagandă anti-nazistă şi prin predici ţinute în timpul slujbelor, care au încurajat mulţi participanţi ai rezistenţei să nu se lase îngenuncheaţi. Regimul naţional-socialist pretindea, la începuturile sale, că poate să combată „declinul moralei”, să „ajute populaţia să revină pe drumul bunătăţii”. În martie 1935 sunt arestaţi 700 de pastori care citiseră în biserici manifestul contra „misticei rasiale”. După ce manifestul „Germania mea, încotro te îndrepţi?” scris de pastorul Kern ajunge la un tiraj de 750.000 de exemplare, Hitler ordonă episcopului Ludwig Muller să demisioneze. Măsura luată a fost atât de blândă pentru că toţi acoliţii lui Hitler îl sfătuiseră să nu persecute făţiş oamenii bisericii, lucru care ar fi stârnit revolta opiniei publice. Acesta a fost, pentru cunoscători, un precursor timid al viitoarelor persecuţii îndreptate împotriva clericilor. Biserica Catolică va evita confruntările directe cu regimul dar chiar şi aşa tensiunea se resimte în ambele tabere. Fiecare dintre cele două este un ghimpe în coastă pentru celălalt. Tineretul este în continuare scindat şi derutat de propaganda nazistă pe de o parte, şi cea a bisericii pe de cealaltă parte.
La 30 iunie 1934 Erich Klausene, şeful Acţiunii Catolice din Berlin este asasinat din ordinul lui Goring. Un văr al acestuia, Leo Statz,  este executat în nov 1943 pentru „prejudicii aduse contra forţelor armate” şi „atentare contra bunelor moravuri cetăţeneşti”.
Până la 1941 biserica a reuşit să încetinească demararea programului de eutanasie.  Episcopii şi pastorii germani convinşi că nu au şanse de izbândă sau pur şi simplu descurajaţi şi intimidaţi de către regim s-au strâns sub aripa protectoare a cardinalului Bertram, care declară oficial că „nu vor lupta deschis contra naţional-socialismului”. În ciuda acestei aparente pasivităţi, clerul nu rămâne în dizgraţia laşităţii: episcopul de Freiburg – Conrad Groeler, episcopul catolic de Berlin – contele Prezsing, episcopul de Munster – contele Galen, vor apăra cu orice preţ integritatea spirituală a neamului german.
Contele Galen, supranumit şi „leul din Munster”, scapă ca prin urechile acului de pedeapsa prin spânzurare ordonată de Himmler, numai datorită unor considerente politice: din nou furia dictatorului a fost stăvilită de Goring şi Goebbels, care au reamintit că executarea unui cleric nu va pune partidul într-o lumină bună. Galen continuă să denunţe „victoriile ruşinoase” pe care Gestapoul le revendică în faţa călugărilor şi a oamenilor neputincioşi sau neînarmaţi, sau în faţa bolnavilor eutanasiaţi fără acordul acestora. Predicile umanitare erau transmise prin scrisori cetăţenilor din numeroase oraşe. Un fragment din aceste predici îi reaminteşte enoriaşului german că şi-a investit credinţa, resursele şi calităţile în zeul greşit şi că astfel Dumnezeu va fi dat la o parte pe nesimţite. Se pune accent pe puterea de sacrificiu a omului şi pe înţelepciunea de a folosi această putere pentru o cauză nobilă: „Mai curând moartea decât păcatul!” .
Johannes Prassek, preot în Lubeck, susţine şi dă mai departe crezurile leului din Munster. Acest preot catolic alături de Hermann Lange şi Eduard Muller şi alţi 18 enoriaşi sunt arestaţi pentru că ascultaseră posturi de radio engleze. Încercarea acestora de a rămâne în contact cu realitatea şi adevărul a fost transpusă de Gestapo în acuzaţia „constituirea de organizări secrete şi uneltire contra Reichului”. Pastorul Karl Friedrich Stellbrink este şi el arestat odată cu cei trei preoţi de mai sus. Acesta, odinioară membru al partidului, nu ezită să îşi exprime dezamăgirile cauzate atât de partid, cât ţi de episcopul său, care era înalt demnitar al partidului. Cei patru preoţi sunt condamnaţi la moarte şi decapitaţi pe 10 nov 1943 într-o închisoare din Hamburg. Prassek îşi acceptă destinul cu poza mentorului la creştet. Episcopul de Osnanbruck, prezent la execuţie, va declara mai târziu că aceştia au murit precum martirii, fără urme de regret sau laşitate.
Carl Lampert, Friedrich Lorenz, Herbest Simolest (preoţi catolici) sunt arestaţi de către Gestapo fără ca vreun cap de acuzare să fie adus. Acest lucru intră în sfera zilnică de activităţi a acestei poliţii care, în acest punct, era duşmanul poporului în loc să fie protectorul ei. Arestarea acestora a făcut parte dintr-o operaţiune majoră îndreptată împotriva clericilor din Pomerania şi Macklemburg, în care erau vizaţi în special indivizii care ascultau posturi străine de radio sau erau la curent cu presa europeană. Preoţii au fost decapitaţi la 18 nov 1934 în Halle.
Gestapoul dezvoltă o obsesie galopantă din specificarea în dosarul fiecărui individ legăturile acestuia cu lumea bisericii, dacă purta vreun însemn sau obiecte de cult creştin, gradul de înrudire cu vreun cleric sau pur şi simplu dacă acesta avea vreo legătură socială de orice natură cu vreun preot. Realitatea în acea epocă era că religia se consolida pe sine prin intangibilitatea zeului, mai mult ca niciodată, din moment ce viaţa şi izbândele ei erau atât de sacadate şi îngreunate de către persecuţia regimului. Însă tocmai caracterul ascetic al creştinismului a insuflat în inima poporului german o credinţă de nestrămutat, dăruire şi putere de sacrificiu. Aceste trăsături omul le nutreşte pentru Dumnezeu, şi nu pentru vreun conducător de partid sau pentru un regim, iar faptul că Hitler a încercat să suprime religia şi rolul figurii dumnezeieşti a lăsat în sufletul oamenilor un gol care trebuia umplut. Reuşitele lui depindeau de gradul în care poporul îl diviniza şi îl asculta necondiţionat, de  gradul în care poporul era dispus să înlocuiască protecţia divină cu protecţia oferită de armată. Gestapoul a fost unealta militară care a făcut din Hitler un conducător omniprezent şi omniscient, dar nimic nu a putut compensa credinţa religioasă. Nimic nu a putut lua locul lui Dumnezeu, şi acest lucru se vedea destul de puternic, în ciuda faptului că el era urmat de persecuţie şi suferinţă. Nevoia poporului de apartenenţă la o fiinţă supremă nu a putut fi înlocuită cu nici o tendinţă politică sau economică, şi de aici au survenit exagerările şi brutalităţile care au făcut din Gestapo un instrument al terorii, în acelaşi timp trezind conştiinţa naţională. Paralizarea laturii spirituale a oamenilor nu s-a putut produce la un nivel absolut aşa cum îşi propusese regimul, ci doar amorţirea ei pe alocuri.
În 1945 numai în lagărul Dachau se aflau 1500 de preoţi de diverse naţionalităţi şi religii. Enumerarea victimelor nu este esenţială aici, pentru că ideea de bază a lucrării nu este matematica, ci faptul că rezistenţa a avut un puternic caracter religios. Puterea de sacrificiu şi credinţa nu vor fi niciodată eradicate total de nici un regim politic. Atâta timp cât există un om şi Dumnezeu, credinţa îşi va croi propriul drum spre lumină.
Lia Romanov – ND Constanţa
http://blog.nouadreapta.org/