de Sorin Comorosan (scriitor ce l-a cunoscut pe Jorge Louis Borges)
“Treisprezece (plus cinci) metamorfe” Ed. “Augusta” 2002
“Treisprezece (plus cinci) metamorfe” Ed. “Augusta” 2002
Dupa un poem de Mario Benedetti
Nu eu m-am nascut, altii au facut-o pentru mine, fara sa ma intrebe. Cineva mi-a soptit sa deschid ochii, sa respire adanc sis a vin aici. Aici, pe acest bolovan de pamant pierdut printre stele, undeva la margine de zare.
Asa am aparut eu, un ghem de gelatin privind la cer.
Am invatat sa cresc. Pe verticala. Curand, am descoperit ca nu fruntea va atinge cerul, ci mintea.
Asa a aparut cautarea, care mi-a scris viata cu litere de zile si litere de nopti. Si odata cu ea, a aparut cunoasterea.
Am invatat s scriu sis a citesc, sa adun si sa las, sa construiesc… Am cercetat tot ce se poate cerceta si am aflat tot ce se poate sti. Cand am intors si ultima fila din cartile lumii, am inteles ca nu cunoasterea este drumul spre stele.
Asa a aparut disperarea.
Atunci am dat cunoasterea pe viata. Am vrut sa invat sa rad si am invatat sa plang. Am invatat sa-mi fie foame sis a-mi fie frig, sa-mi fie cald si sa-mi fie bine. M-au invatat sa fiu rau si am invatat sa fiu las. Sa fiu bun si sa fiu drept. Am invatat sa urasc si am invatat sa iubesc.
Si am iubit.
Apoi ea a plecat.
Asa a aparut singuratatea si am aflat ca pieirea sta la temelia oricarei incercari umane.
Am fugit in credinta si in vis. L-am cautat si L-am visat, dar nu L-am gasit.
Abia atunci, cu mainile goale, am descoperit tristetea de a fi om.
Jocul de-a cautarea, gasire si ntelegere se terminase. Aflasem tot ce se putea afla, invatasem tot ce se putea invata, traisem tot ce se putea trai si visasem tot ce se putea visa.
Dar nu stiam sa mor.
Eram insa prea batran sa mai invat.Atunci am murit. Cineva, imi soptea sa inchid ochii, sa respir adanc si sa trec dincolo.
Asa am aparut eu, un ghem de gelatin privind la cer.
Am invatat sa cresc. Pe verticala. Curand, am descoperit ca nu fruntea va atinge cerul, ci mintea.
Asa a aparut cautarea, care mi-a scris viata cu litere de zile si litere de nopti. Si odata cu ea, a aparut cunoasterea.
Am invatat s scriu sis a citesc, sa adun si sa las, sa construiesc… Am cercetat tot ce se poate cerceta si am aflat tot ce se poate sti. Cand am intors si ultima fila din cartile lumii, am inteles ca nu cunoasterea este drumul spre stele.
Asa a aparut disperarea.
Atunci am dat cunoasterea pe viata. Am vrut sa invat sa rad si am invatat sa plang. Am invatat sa-mi fie foame sis a-mi fie frig, sa-mi fie cald si sa-mi fie bine. M-au invatat sa fiu rau si am invatat sa fiu las. Sa fiu bun si sa fiu drept. Am invatat sa urasc si am invatat sa iubesc.
Si am iubit.
Apoi ea a plecat.
Asa a aparut singuratatea si am aflat ca pieirea sta la temelia oricarei incercari umane.
Am fugit in credinta si in vis. L-am cautat si L-am visat, dar nu L-am gasit.
Abia atunci, cu mainile goale, am descoperit tristetea de a fi om.
Jocul de-a cautarea, gasire si ntelegere se terminase. Aflasem tot ce se putea afla, invatasem tot ce se putea invata, traisem tot ce se putea trai si visasem tot ce se putea visa.
Dar nu stiam sa mor.
Eram insa prea batran sa mai invat.Atunci am murit. Cineva, imi soptea sa inchid ochii, sa respir adanc si sa trec dincolo.
usor usor la perfectionare........:)
RăspundețiȘtergereBun gasit!
RăspundețiȘtergere:)
... este povestea noastra, a tuturor!
frumos, concis, fara cuvinte de prisos.
Frumos si adevarat!:)
RăspundețiȘtergere