Slab dom'le, slab! Cu toata impotrivirea nationalistilor si conservatorilor adevarati, nimic dom'le. Dragobetele s-au demodat, au chierdut teren. De fapt, a pierdut teren doar in mass-media, pentru ca, astazi, chiar daca n-am vazut cine-stie-ce articolele naiba prin ziare, reportajele lu' peste prajit pe la televiziuni, sau mari petreceri prin cluburi (sau ca n-am fost io prea atent, desi nu prea cred), in mintea unora, se stie ca astazi, 24 februarie sunt Dragobetele. Io zic ca e destul. Nu va caliciti la mai mult, c-o sa pierdeti daca n-aveti un marketing bun. Pentru ca, daca pana acu' l-ati fi avut, Dragobetele erau peste Valentine's Day. Pana si varianta in engleza te zgarie la urechi. :)) Pana la alte ordine, la multi ani pentru a doua oara in acest an pentru toti indragostitii. Sa va iubiti 2402 de ani! b-)
Pentru ca de ceva ani tot luam de la americani orice si uitam de traditiile noastre populare, traditiile prin care se definesc neamul nostru, o sa incerc azi sa scriu cateva din semnificatiile zilei de 24 februarie si despre Dragobete..jpg)
Sper ca aceste melodii sa trezeasca cele mai frumoase sentimente pe care omul le poate avea. Melodii vechi ce-mi vor ramane vesnic in suflet. Incredibil cum si acestea ma reprezinta.
Auditie placuta!
Alături de tine sunt o lumânare care se consumă cotidian spre contopire cu amintirea, numai că revin la viaţă în fiecare zi şi devin, astfel, foc sentimental veşnic nestins... Mâinile tale mă aprind şi mă aşează la margine de suflet, acolo unde stau şi privesc în tăcere trecerea continuă a gândurilor care îţi macină linişte şi timp, răspândind lumină fără încetare, topindu-mă gradual, un sacrificiu pe care îl accept, totuşi, cu zâmbetul pe buze. Îţi veghez în tăcere concentrarea permanentă, depun un sărut virtual pe degetele lungi care sprijină fruntea prea devreme ridată şi devin paznicul incandescent al preumblărilor tale printre detractori, pramatii şi laşi. Încălzindu-ţi picioarele în nopţile lungi de iarnă, simt cum sângele curge prin venele tale ca un fluviu al pasiunii nestăvilite şi atunci trăiesc cu disperare dezamăgirea că sunt doar o simplă... lumânare. Am trimis o cerere către forurile competente, solicitând avizul pozitiv pentru transformarea mea în om, însă deocamdată, fiindcă birocraţia percepe tribut temporal, nu am primit niciun răspuns. Mă consolez cu ideea că rămân o prezenţă permanentă în viaţa ta, gândindu-mă cu teamă doar la dimineaţa fatală în care reaprinderea mea va fi o imposibilitate dureroasă. Ard în noapte, în vreme ce tu, constrânsă la compromisuri cu lumea întreagă, te întrebi dacă nu cumva ar fi mai bună evadarea ireversibilă către orizonturi îndepărtate care îţi trimit fiori de nostalgie. Te ridici, te apropii şi îţi încălzeşti mîinile la flacăra mea, iar lumânarea care doreşte să devină om lasă să curgă pe pielea fină lacrimă de ceară...
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar povesti şi nimeni nu ar mai citi... A fost o ţară în care oamenii uitaseră să râdă. Mai mult, verbul a râde fusese eliminat din dicţionar. Ce rost ar fi avut păstrarea acestei părţi de vorbire caracterizată prin proprie flexiune din moment ce nimeni nu ştia să schiţeze nici măcar un surâs? În Ţara Tristă, până şi decorul era cenuşiu. Cerul prezenta cotidian un gri sumbru, locuinţele nu aveau pic de veselie a culorilor vii care bucură ochiul, drumurile erau pline de praful tristeţii, iar tristeţea... da, doamnelor şi domnilor, tristeţea era totală. Nici chiar cei mai bătrâni dintre bătrânii Ţării Triste nu-şi mai aduceau aminte când se petrecuse... Marea Transformare. Iar cei mai mici se năşteau şi creşteau fără să fie învăţaţi de nimeni să zâmbească.
Într-o zi, nu se ştie cum, nu se ştie de unde şi nici cu ce mijloc de transport, în capitala Ţării Triste poposiră doi adolescenţi. Ea, subţire ca o păpădie, cu păr de grâu până la mijloc şi ochi albaştri ca cerul de vară, el – tras prin inel, ca Feţi-Frumoşii poveştilor, cu părul cărbune şi ochi de tăciune... Se ţineau de mână şi priveau cuprinşi de mirare cum trecea tristeţea la braţ cu fiecare locuitor. Fata se zgribuli şi se lipi la pieptul băiatului, fiindcă în Ţara Tristă nici chiar soarele nu oferea zâmbet de raze. Era din ce în ce mai frig în case şi suflete, ca şi cum, într-un final, o iarnă cruntă avea să se instaleze acolo pentru totdeauna... Vreau să plecăm de-aici, murmură fata, privind în ochii băiatului... E frig şi miroase a tristeţe... În clipa aceea, băiatul cu ochi de tăciune cuprinse fata de mijloc şi o sărută lung...
Sărutul lor nu dură o veşnicie... Însă, pe măsură ce îşi sorbeau iubirea de pe buze, casele începură să prindă culoare, pictându-se în feerie cromatică, frunzele copacilor prinseră verde de viaţă, cerul mohorât lăsă primele raze ale soarelui să pătrundă printre norii împrăştiaţi, iar în ochii trecătorilor care îi observară pe cei doi îndrăgostiţi sclipi... bucuria aducerii aminte. Nimeni nu mai ştie azi încotro au plecat fata cu părul de grâu şi iubitul ei. Poate trec şi astăzi din loc în loc, sărutându-se lung în lumi care au uitat să râdă. Din acea zi, Ţara Tristă a redevenit o Ţară Veselă. Un simplu sărut fusese de ajuns pentru ca oamenii să-şi reamintească sentimentul demult uitat, despre care nici bătrânii nu mai vorbeau – IUBIREA... Învăţând din nou să dăruiască şi să primească iubire, locuitorii ţării au reintrodus şi verbul a râde în dicţionar...
Sunt un om de hârtie pe care l-ai confecţionat, într-o doară, dintr-o foaie de roman necitit de nimeni. Ai scos o foarfecă din sertar – era foarte ascuţită – şi m-ai decupat spre a-ţi fi semn pentru alte cărţi. Presat între pagini încărcate de metafore sau pline cu simboluri învechite ale unor iubiri încheiate întotdeauna tragic, aştept în fiecare zi momentul încărcat de magie în care mă vei atinge, mă vei pune lângă tine şi voi privi în tăcere setea ta de lectură nocturnă. Aş vrea să îţi vorbesc, dar cine a mai pomenit un Om de Hârtie care să şoptească măcar unul sau două cuvinte? Mă complac într-o dulce aşteptare, conştient fiind că degetele tale lungi mă vor atinge încă o dată, înainte de culcare. Dormim împreună, eu – Om de Hârtie îndrăgostit de o femeie inaccesibilă -, iar tu o permanentă zbatere în vârtejuri de trăiri personale din care înţeleg că furtunile Coriolis ale lui Frank Herbert erau doar o joacă de copii pe o planetă numită Dune... Dacă se va întâmpla să nu mă atingi în vreo seară, acesta rămâne cel mai mare coşmar al meu, atunci mă voi sinucide dându-mi foc cu bricheta de care nu te desparţi aproape niciodată. Omul tău de Hârtie rămâne presat între paginile unor romane scrise cu sufletul şi, aproape pe neştiute, capătă suflet prin intermediul fiecărui personaj cu care intră în contact. Poate că într-o zi, mai devreme sau mai târziu, Omul de Hârtie va prinde viaţă, iar tu te vei trezi dimineaţa mângâind tandru un fost semn de carte transformat în... iubitul tău.
Cristian Lisandru
Sa iubesti nu e nimic, sa fi iubit e ceva. Ca un om sa iubeasca pe altul e probabil cea mai grea sarcina pe care o avem. Cu idei distorsionate ce transpun frumusetea in altfel de interpretari si cu idealuri la limita irealitati, inperceptibile realului dar perceptibile in schimb noua, umili spectatori modelati de opinia publica. Cum se pot naste sentimente in felul acesta?
Si totusi reusim sa fim multumiti intr-o oarecare masura pe o perioada determinata.
De ce cautam perfectiunea cand stim ca nu exista? Daca am fi realisti ne-am da seama ca perfectiunea este intr-adevar plictisitoare, un lucru perfect iti vine sa il pui in vitrina pentru a nu se strica, atunci unde mai e distractia? Unde ar mai fi certurile care sunt sarea si piperul unei relatii si mai apoi impacarile care sunt atat de dulci?
Ei bine ele exista. La naiba !
Personal, stiu ca am calitati dar totusi si atatea defecte. De ce m-ar iubi „el” cand nu ating nici pe departe perfectiunea, cand adesea pot fi geloasa, cand nu imi poate intelege luptele mele interioare si sentimentele mele profunde? De ce ar face asta cand pot fii egoista, cand desi nu am dreptul vreau sa fiu sprijinita, rasfatata si protejata, cand plang la filme desi pe el il amuza, cand mandria mea e prea mare, cand sunt prea sincera, cand rad atunci cand el se asteapta sa plang, cand deznadajduiesc si ma inchid in lumea mea, cand uit deseori ce am si mi se face dor de ceea ce nu am si nu am avut?
Si in acelasi timp, de ce l-as iubi eu? Cand minte la inceput iar mai apoi ajunge sa spuna adevarul intr-un mod oribil, cand promite putin insa uita mult? Cand inseala atunci cand iubeste si paraseste atunci cand nu o mai face, cand tanjesc dupa iubire insa el nu imi ofera, cand crede ca „nu” inseamna „da”, cand nu isi da seama cata satisfactie imi dau lucrurile marunte, cand nu ii place ca cineva sa ii conteste autoritatea? Cand isi imagineaza ca scopul scuza intr-adevar mijloacele, cand nu lasa in urma o parere de rau, cand devine dezinteresat tocmai cand a reusit sa ma cucereasca? Dar mai ales, il urasc pentru ca stie ca nu pot trai fara el.
Am ales ca asta sa fie ultima data cand imi bat capul cu astfel de intrebari. Da, am gasit motive si as mai putea gasi, dar totusi aleg sa va iubesc cu bune si cu rele.
Pentru ca in ciuda a multe, reusiti sa ma faceti fericita.
http://voluptateaviselor.info/
"Mama natura este o catea!" 
Sau sa te traiesc neiubindu-te ...
Sau poate sa te iubesc traindu-te …
Nici eu nu stiu cum imi e dor...
Alteori as vrea sa te alung din gandurile mele
Si sa te am in palme ... sarutandu-te toata ... si atat ....
Ca sa uit ca imi e dor sa ...