Lumânare

Alături de tine sunt o lumânare care se consumă cotidian spre contopire cu amintirea, numai că revin la viaţă în fiecare zi şi devin, astfel, foc sentimental veşnic nestins... Mâinile tale mă aprind şi mă aşează la margine de suflet, acolo unde stau şi privesc în tăcere trecerea continuă a gândurilor care îţi macină linişte şi timp, răspândind lumină fără încetare, topindu-mă gradual, un sacrificiu pe care îl accept, totuşi, cu zâmbetul pe buze. Îţi veghez în tăcere concentrarea permanentă, depun un sărut virtual pe degetele lungi care sprijină fruntea prea devreme ridată şi devin paznicul incandescent al preumblărilor tale printre detractori, pramatii şi laşi. Încălzindu-ţi picioarele în nopţile lungi de iarnă, simt cum sângele curge prin venele tale ca un fluviu al pasiunii nestăvilite şi atunci trăiesc cu disperare dezamăgirea că sunt doar o simplă... lumânare. Am trimis o cerere către forurile competente, solicitând avizul pozitiv pentru transformarea mea în om, însă deocamdată, fiindcă birocraţia percepe tribut temporal, nu am primit niciun răspuns. Mă consolez cu ideea că rămân o prezenţă permanentă în viaţa ta, gândindu-mă cu teamă doar la dimineaţa fatală în care reaprinderea mea va fi o imposibilitate dureroasă. Ard în noapte, în vreme ce tu, constrânsă la compromisuri cu lumea întreagă, te întrebi dacă nu cumva ar fi mai bună evadarea ireversibilă către orizonturi îndepărtate care îţi trimit fiori de nostalgie. Te ridici, te apropii şi îţi încălzeşti mîinile la flacăra mea, iar lumânarea care doreşte să devină om lasă să curgă pe pielea fină lacrimă de ceară...

A fost odată ca niciodată...

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar povesti şi nimeni nu ar mai citi... A fost o ţară în care oamenii uitaseră să râdă. Mai mult, verbul a râde fusese eliminat din dicţionar. Ce rost ar fi avut păstrarea acestei părţi de vorbire caracterizată prin proprie flexiune din moment ce nimeni nu ştia să schiţeze nici măcar un surâs? În Ţara Tristă, până şi decorul era cenuşiu. Cerul prezenta cotidian un gri sumbru, locuinţele nu aveau pic de veselie a culorilor vii care bucură ochiul, drumurile erau pline de praful tristeţii, iar tristeţea... da, doamnelor şi domnilor, tristeţea era totală. Nici chiar cei mai bătrâni dintre bătrânii Ţării Triste nu-şi mai aduceau aminte când se petrecuse... Marea Transformare. Iar cei mai mici se năşteau şi creşteau fără să fie învăţaţi de nimeni să zâmbească.

Într-o zi, nu se ştie cum, nu se ştie de unde şi nici cu ce mijloc de transport, în capitala Ţării Triste poposiră doi adolescenţi. Ea, subţire ca o păpădie, cu păr de grâu până la mijloc şi ochi albaştri ca cerul de vară, el – tras prin inel, ca Feţi-Frumoşii poveştilor, cu părul cărbune şi ochi de tăciune... Se ţineau de mână şi priveau cuprinşi de mirare cum trecea tristeţea la braţ cu fiecare locuitor. Fata se zgribuli şi se lipi la pieptul băiatului, fiindcă în Ţara Tristă nici chiar soarele nu oferea zâmbet de raze. Era din ce în ce mai frig în case şi suflete, ca şi cum, într-un final, o iarnă cruntă avea să se instaleze acolo pentru totdeauna... Vreau să plecăm de-aici, murmură fata, privind în ochii băiatului... E frig şi miroase a tristeţe... În clipa aceea, băiatul cu ochi de tăciune cuprinse fata de mijloc şi o sărută lung...

Sărutul lor nu dură o veşnicie... Însă, pe măsură ce îşi sorbeau iubirea de pe buze, casele începură să prindă culoare, pictându-se în feerie cromatică, frunzele copacilor prinseră verde de viaţă, cerul mohorât lăsă primele raze ale soarelui să pătrundă printre norii împrăştiaţi, iar în ochii trecătorilor care îi observară pe cei doi îndrăgostiţi sclipi... bucuria aducerii aminte. Nimeni nu mai ştie azi încotro au plecat fata cu părul de grâu şi iubitul ei. Poate trec şi astăzi din loc în loc, sărutându-se lung în lumi care au uitat să râdă. Din acea zi, Ţara Tristă a redevenit o Ţară Veselă. Un simplu sărut fusese de ajuns pentru ca oamenii să-şi reamintească sentimentul demult uitat, despre care nici bătrânii nu mai vorbeau – IUBIREA... Învăţând din nou să dăruiască şi să primească iubire, locuitorii ţării au reintrodus şi verbul a râde în dicţionar...

O NOUĂ ZI...

Ai reuşit s-atingi Lumea Poveştilor cu mâna,

Te uiţi la mine strengăreşte şi îmi repeţi întruna:

„Sunt fericit cum n-a mai fost
Mă simt iubit şi-mi este bine
Doar când sunt lângă tine!”

Îţi stau alături, te privesc,

Îţi sorb din ochi imagini,

Tu îmi zâmbeşti şi mă săruţi,

Trăim povestea de iubire

Ce la chitară o cânţi...

“Şi te iubesc cu milă şi cu groază
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru o veşnicie”

Eu scriu de zor un comentariu

Către un cititor fidel,

Îi mulţumesc că ne doreşte

Doar gânduri bune, de poveste.

În noua zi îţi sunt alături

Cu toată dragostea-n priviri,

În suflet şi în gând purtăm

Povestea unei mari iubiri.


Geanina Codiţă