Minciuna

Minciuna pierderilor din sistemul bancar

autor: FrontPress 02.03.2013

Sistemul bancar din România – aproape în întregime sub control străin – a raportat pentru 2012 pierderi de peste 2 miliarde lei, cele mai mari de când băncile străine au pus mâna pe sistemul bancar din România pornind imediat, pentru profituri rapide, o expansiune fără fundamente economice, aproape artificială, a creditului de consum, care a sfârşit, la fel de rapid, ca orice este artificial, într-un eşec lamentabil, terminător pentru ţara-gazdă. Pierderile înregistrate ar fi de natură să evidenţieze acum tocmai acest eşec.

Numai că aceste pierderi sunt o minciună. În anii de vârf ai crizei (2010, 2011 şi 2012) – în care băncile străine din România acuză pierderi – locurile de muncă s-au redus cu 600-700 de mii şi au dispărut din peisaj în mod net peste 200.000 de firme în România, numai băncile o duc bine mersi: au intrat 40 în perioada de criză şi sunt şi acum tot 40, intacte şi prospere! Pierderile sunt de faţadă, pentru proşti!

Pierderile sunt doar logice, dar nu sunt reale. Sunt logice pentru că, în măsura în care n-au mai dat credite economiei, băncile n-au mai avut în principiu din ce face profit, căci – ştie toată lumea – acestea trăiesc din diferenţele dintre dobânzile cu care acordă credite şi cele cu care onorează depozitele. Dar pierderile nu sunt şi reale pentru că, în condiţiile date, întreruperea creditării ar fi dus la falimente, măcar acolo, ale câtorva bănci dintre cele mărunte.

Aceste pierderi şi pozarea în consecinţă a băncilor în victime ale crizei alături de clienţii lor (companii şi individuali) au scopul de a para mânia generalizată împotriva prosperităţii nemeritate a băncilor într-un ocean de tristeţe şi austeritate. Se urmăreşte abaterea atenţiei de la marile jafuri comise de băncile străine pe seama economiei şi poporului român: ajutorarea în criză cu bani împrumutaţi de la FMI a băncilor şi nu a economiei; plata acestei protecţii bancare cu bani ai unor nevinovaţi (salariaţi, pensionari, contribuabili); practicarea de către bănci a celor mai înalte şi împovărătoare marje de dobânzi la credite din lume; sporirea fabuloasă a comisioanelor bancare pentru compensarea scăderii încasărilor din lipsă de activitate de creditare.

În puţinii ani când creditul bancar duduia şi băncile străine realizau profituri disproporţionat de mari, se încerca prezentarea României ca teren al unei rentabilităţi înalte a capitalului bancar. De fapt, însă, băncile străine obţineau aici, cu aceiaşi bani, profituri superioare celor din ţările de origine pentru că îi secătuiau mai abitir pe clienţii lor din România. Acum, prin pierderile afişate, se caută a se sugera că această secătuire a slăbit. De fapt, însă, pierderile sunt doar de afiş, pentru că în spate băncile străine au strâns chinga şi extracţia de către ele de sevă economică de la agenţii economici, din conturile statului şi din buzunarele poporului român a sporit fabulos! Şi acest lucru trebuie ascuns; asta este străduinţa FMI şi BNR, brokerii capitalului străin în România! De Ilie Serbanescu – Jurnalul National

Inventia minciunii

Am vazut acum putin timp filmul Inventia minciunii. Pentru cei ce nu l-au vazut, in film este descrisa o lume in care minciuna nu are loc. Nu numai ca nimeni nu spune nici o minciuna, dar nici macar nu se abtin in a-si exprima parerea oricat de rautacioasa ar fi. Crudul adevar oferit pe tava chiar daca nimeni nu il cere. La un moment dat actorul nostru principal reuseste sa spuna o minciuna, nici el nestiind cum a facut asta. Viata lui se schimba din acel moment dar in acelasi timp incearca sa imbunatateasca si viata celor din jurul lui. Minte pentru a avansa la locul de munca, minte pentru a face rost de bani, minte pentru a atrage femeile. In fine, minte la fel de bine si in toate situatiile in care o facem si noi azi. Nimeni nu avea nici un dubiu in privinta lui pentru ca evident, toata lumea spunea adevarul.

Cineva mi-a spus astazi “trebuie sa intelegi de ce minte un om”. Ei bine, eu inteleg necesitatea unei minciuni in general. Stiu ca toti mintim, ca doar si eu o fac. As fi ipocrita sa zic ca nu. Stiu ca nu putem suporta adevarul cateodata sau ca o simpla minciuna ne scoate dintr-o situatie de cacat. Dar nu inteleg minciunile introduse inutil in anumite situatii. Sa minti doar de amorul artei. Sa te ascunzi in spatele unui paravan, sa te joci de-a v-ati ascunselea in spatele minciunilor. Sa pretinzi ca esti altcineva decat esti doar pentru a crea o anumita impresie in fata cuiva. Daca iti e rusine cu cine esti, atunci schimba-te nu minti. Iar cand nu este vorba de rusine unii oameni mint pentru ca sunt egoisti, doar pentru a obtine ceva iar la sfarsit isi arata adevarata fata.

Nu stiu daca mi-as dori o lume fara minciuni, ar fi dificil sa auzi numai adevarul constant. Adevarul doare mai ales cand nu il ceri. Cand nu te astepti la anumite situatii e dificil atunci cand chiar te confrunti cu ele. Este mult mai usor sa faci fata unor situatii in fata carora te-ai pregatit. As vrea sa avem dreptul la cateva minciuni inocente de genul: Am intarziat la munca pentru ca traficul a fost infernal, nu – am adormit abia spre dimineata pentru ca am stat pana tarziu in oras sau esti frumoasa in seara asta, nu - ai avut zile mai bune. Minciunele de genul asta sunt bine venite si ne salveaza cateodata. Dar minciunile care ne frang inima si alaturi de care traim zi de zi nu sunt bine venite. As vrea ca o particica din creierul nostru sa nu ne permita sa spunem minciuni de gradul trei. As vrea ca totul sa fie mai usor si sa nu ne mai jucam atunci cand nu este necesar.

As vrea sa nu privesc in urma si sa ma intreb peste cate minciuni am dat si nici macar nu am realizat. As vrea sa stiu daca de fiecare data a fost vorba de lipsa increderii sau evitarea unei confruntari sau pur si simplu dorinta de a rani in final. As vrea sa stiu motivul pentru fiecare in parte si sa nu dau peste eschivari. Ma pasioneaza firea umana, psihologia, toate caile intortocheate din mintea unui om si imi dau de gandit de multe ori. Sunt o fire foarte curioasa si merg pana la sfarsitul potecilor incalcite din lumea asta pentru a-mi afla raspunsul. Cateodata dau peste o infundatura, altadata peste o comoara iar din cand in cand vad o scena care ma face sa imi acopar ochii si sa ma intreb de ce?

De ce imi faci mie asta? De ce iti faci tie asta? In principiu, de ce ne faci noua asta? Nu ar fi mai usor daca am spune de la bun inceput ce vrem, ce simtim, unde vrem sa ajungem decat sa jucam leapsa? Presupun ca ar fi, dar unii obtin o placere morbida din jocurile astea. Vor sa iasa invingatori prin orice cale nu conteaza ce lasa in urma.

Intre timp se pare ca nu s-a inventat un detector de minciuni asemenea unui radar pe care il pot agata la chei asa ca va trebui sa ma intorc acolo, afara si sa infrunt minciuna si adevarul. Nu imi voi uita bunul simt acasa si nici instinctul.

~ Well, good luck to me !

Http://www.voluptateaviselor.info

De ce iubim?

Sa iubesti nu e nimic, sa fi iubit e ceva. Ca un om sa iubeasca pe altul e probabil cea mai grea sarcina pe care o avem. Cu idei distorsionate ce transpun frumusetea in altfel de interpretari si cu idealuri la limita irealitati, inperceptibile realului dar perceptibile in schimb noua, umili spectatori modelati de opinia publica. Cum se pot naste sentimente in felul acesta?

Si totusi reusim sa fim multumiti intr-o oarecare masura pe o perioada determinata.
De ce cautam perfectiunea cand stim ca nu exista? Daca am fi realisti ne-am da seama ca perfectiunea este intr-adevar plictisitoare, un lucru perfect iti vine sa il pui in vitrina pentru a nu se strica, atunci unde mai e distractia? Unde ar mai fi certurile care sunt sarea si piperul unei relatii si mai apoi impacarile care sunt atat de dulci?

Ei bine ele exista. La naiba !
Personal, stiu ca am calitati dar totusi si atatea defecte. De ce m-ar iubi „el” cand nu ating nici pe departe perfectiunea, cand adesea pot fi geloasa, cand nu imi poate intelege luptele mele interioare si sentimentele mele profunde? De ce ar face asta cand pot fii egoista, cand desi nu am dreptul vreau sa fiu sprijinita, rasfatata si protejata, cand plang la filme desi pe el il amuza, cand mandria mea e prea mare, cand sunt prea sincera, cand rad atunci cand el se asteapta sa plang, cand deznadajduiesc si ma inchid in lumea mea, cand uit deseori ce am si mi se face dor de ceea ce nu am si nu am avut?

Si in acelasi timp, de ce l-as iubi eu? Cand minte la inceput iar mai apoi ajunge sa spuna adevarul intr-un mod oribil, cand promite putin insa uita mult? Cand inseala atunci cand iubeste si paraseste atunci cand nu o mai face, cand tanjesc dupa iubire insa el nu imi ofera, cand crede ca „nu” inseamna „da”, cand nu isi da seama cata satisfactie imi dau lucrurile marunte, cand nu ii place ca cineva sa ii conteste autoritatea? Cand isi imagineaza ca scopul scuza intr-adevar mijloacele, cand nu lasa in urma o parere de rau, cand devine dezinteresat tocmai cand a reusit sa ma cucereasca? Dar mai ales, il urasc pentru ca stie ca nu pot trai fara el.

Am ales ca asta sa fie ultima data cand imi bat capul cu astfel de intrebari. Da, am gasit motive si as mai putea gasi, dar totusi aleg sa va iubesc cu bune si cu rele.
Pentru ca in ciuda a multe, reusiti sa ma faceti fericita.

http://voluptateaviselor.info/