Ascunde-te

Ascunde-te lângă pârâul Cherit.
(1 Împăraţi 17:3)

Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să înveţe valoarea părţii ascunse a vieţii. Omul care urmează să slujească într-o poziţie înaltă înaintea altora trebuie totodată să ia o poziţie smerită înaintea Dumnezeului său. Să nu fim surprinşi dacă Dumnezeu ne spune câteodată: „Copile drag, ai avut destul din acest pas grăbit, din această agitaţie şi publicitate. Acum vreau să mergi şi să te ascunzi – „ascunde-te lângă pârâul Cherit“ de boală, de necazuri, sau într-un loc de solitudine totală, din care mulţimile au plecat“. Şi fericit este omul care poate să-I răspundă Domnului: „Voia Ta este şi a mea. De aceea alerg să mă ascund în Tine. «Aş vrea să locuiesc pe vecie în cortul Tău: să alerg la adăpostul aripilor Tale» (Psalmul 61:4)“.

Orice suflet neprihănit care doreşte să exercite o mare influenţă asupra altora, trebuie mai întâi să-şi câştige puterea dintr-un „pârâu Cherit“ ascuns. Dobândirea puterii spirituale este imposibilă dacă nu ne ascundem de alţii şi de noi înşine lângă un pârâu adânc din care putem sorbi puterea eternului Dumnezeu. Fie ca vieţile noastre să fie asemenea vegetaţiei seculare care a absorbit puterea din strălucirea soarelui şi acum dă înapoi energie după ce a devenit cărbune.

Lancelot Andrews, un episcop al bisericii engleze şi unul din traducătorii Bibliei King James din 1611, a experimentat „pârâul lui Cherit“, în care petrecea cinci ore în fiecare zi în rugăciune şi devoţiune faţă de Dumnezeu. John Welsh, un contemporan al lui Andrews, şi un presbiterian care a fost închis pentru credinţa lui de către James al VI-lea al Scoţiei, avea şi el „pârâul“ lui. El considera ziua irosită dacă nu petrecea opt până la zece ore singur în comuniune cu Dumnezeu. „Pârâul“ lui David Brainerd erau pădurile Americii de Nord pe când slujea ca misionar pionier printre indienii americani în secolul al XVIII-lea. Şi Christmas Evans, un predicator de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, a avut lungile şi singuraticele lui călătorii pe dealurile Ţării Galilor.

Privind înapoi la epoca binecuvântată din care începem să datăm secolele, vedem că sunt multe „pârâuri“ remarcabile. Insula Patmos, singurătatea închisorilor romane, deşertul Arabiei, şi dealurile şi văile Palestinei sunt toate la fel de memorabile ca acelea experimentate de oamenii care au format lumea noastră modernă.

Domnul nostru Însuşi a trăit lângă „pârâul Său Cherit“ în Nazaret, în pustiul Iudeii, în mijlocul măslinilor din Betania, şi în singurătatea cetăţii din Gadara. Deci nici unul dintre noi nu este scutit de o experienţă a „pârâului“, în care sunetul vocilor umane este înlocuit de apele tăcerii care curg din tronul lui Dumnezeu, şi în care gustăm dulceaţa şi sorbim puterea unei vieţi „ascunse cu Hristos în Dumnezeu“ (Coloseni 3:3). din Ilie, de F. B. Meyer