Trece timpul sau noi trecem pe langa el

Beto:
Biblioteca Prafuita
Titlu Articol:
Post:

Noi spunem ca timpul trece repede, anii s-au dus. Dar timpul spune ca noi imbatranim si noi trecem pe langa el. Oare timpul sta pe loc?
Daca am opri cu totii toate ceasurile de la telefon, TV, PC, de pe mana, de pe perete, din centrul orasului, daca am opri ceasurile oare am imbatrani? Da. Ceasurile sunt de ajutor, ne ajuta sa ne sincronizam la scoala, munca, intalniri de afaceri sau pur si simplu iesiri prin oras. Ne-am putea oare sincroniza fara ceas? Care este adevarul. Daca vom afla adevarul, ne vom preface oare ca il ignoram? Suntem noi o mizerie de oameni? De ce nu vrem sa vedem adevarata realitate a vietii noastre. Se scurge viata oare intr-o clepsidra.
"Timpul a fugit a trecut s-a dus
Nu m-a intrebat daca am ceva de spus
Acum privesc la tot ce am fost odata
Si-mi vine sa plang cu zambetul pe fata" -By BeTo
Ne axam ochii spre alte lucruri, investind in alte lucruri insa am trecut cu vederea spre lucrurile esentiale vietii. Iar "cei care ne iau", investesc in arme biologice punandu-le in aplicare pe noi, in loc sa ne ajute sa implinim vise. Suntem noi un numar prea mare pe aceasta planeta, incat suntem nevoiti sa ne ucidem intre noi? Suntem nevoiti sa reducem din populatie pentru a avea spatiul necesar unde sa ne desfasuram? Da, astea se numesc crime legale, pe cand altii daca ucid sunt inchisi, distrugand visele acestuia, luandu-i libertatea. Toate acestea au aparut odata cu omul, cu evolutia omului. In loc sa evoluam spre ceva frumos, ne confruntam zilnic cu aceleasi mizerii

Versuri și sunet pentru frumoasele duminici

Asculta mai multe audio Muzica




Duminica este o stare de spirit!
Duminica este ziua familiei!
Duminica este ziua plimbărilor!
Duminica este ziua timpului liber!
Duminica este ziua fiecăruia dintre noi!
Pentru că este ziua în care suntem stăpâni pe propriul nostru timp!



Numai duminica

de Luciana Stoicescu-Vaughan

Nu stiu de ce, citeodata, duminica
Imi aduc aminte de tine.
Poate pentru ca-i sarbatoare
Iar tu, o sarbatoare ai fost pentru mine.

Uneori amintirile au chiar si umor.
Zimbesc singura la imagini fragile
Si ma bucur de trecut. Apoi meditez
La destinul parca ursit de sibile.

Anii au trecut fara stire de-atunci.
M-am luat cu firescul de fiece zi
Si-am evitat sa-mi marturisesc
Ca in gindul ascuns, imi apartii.

Nu inteleg de ce numai duminica
Imi aduc aminte de tine.
Poate pentru ca-i sarbatoare
Iar tu, o sarbatoare ai fost pentru mine.

Timp

Paianjenul din coltul de sus al incaperii albe, toarce linistit la firul sau pretios. Observa ceasul care ticaie. Il enerveaza. Limbile care se misca incet, dar sigur, cu o ritmicitate aparte, il obosesc. Atunci, cu o rapiditate de felina, infasoara cele doua limbi cu firul sau alb, subtire si foarte lipicios. Astfel, timpul s-a oprit… cu toate acestea paianjenul a imbatranit si a murit peste doua cicluri a cate 24 de ore fiecare, adica 2880 minute … 172 800 secunde. Ai spune ca e atat de putin… sau mult, depinde de ce parte a timpului esti.
Eu il pretuiesc si mi-e ciuda pe mine ca l-am irosit pe vise desarte, in loc sa lupt pentru ele sau sa fac ceva constructive in acel timp, destul de consistent, masurat in ani. Incerc sa recuperez. Stiu ca nu se poate, ca timpul nu mi-e si nici nu-mi va fi vreodata prieten. Foarte rar se opreste putin in loc, face minutul de 62 de secunde pentru a zambi cuiva ce are intr-adevar nevoie de acel zambet.
Si florile se deschid in cateva ore…. si traiesc doar cateva ore.
Si muntii sunt erodati…de vant si de ploaie.
Si albiile raului sunt secate si raul se transforma in teren malos, apoi in pamant.
Si vulcanii mustacesc… si se supara si isi arata puterea mocnita si stransa strop cu strop.
Si bacteriile se inmultesc de mii de ori… intr-o ora.
Si embrionul creste… de la micron pana la kilograme in luni.
Celulele mor si altele se divid de nenumarate ori in cateva ore.
Doamne cata putere sic ate diversitate ai oferit timpului.
Si am fost o fetita dolofna si vesela. Am devenit o adolescenta finuta, apoi o tanara interesanta – delicata ar spune unii -, acum sunt o femeie zambitoare si care stie ce vrea. Curand – nu stiu ce vrea sa-mi spuna timpul cu acest termen de “curand” (zile, saptamani, luni, ani?) – voi fi, probabil mama, apoi o bunica tandra si sfatoasa… apoi Pamant. Din asta sunt creata, dupa chipul si asemanarea Lui (asa spun cartile si povestile), cu multa migala si talent (sunt mandra de opera Sa).
Timp, ofera-mi spatiu alaturi de tine. Fa-ma prietena ta si du-ma acolo unde pot face ceva, rezolva o situatie, aduce o bucurie, infatui ceva constructiv.
Timp, nu imi darui riduri (decat de expresie) si nu ma lasa sa-mi arat niciodata varsta. Daruieste-mi – stiu ca doar tu poti – tinerete fara batranete. Moartea o accept. Finalul e final si ciclul se reia.
Timpul ma avertizeaza ca e tarziu si am multe de facut in aceasta seara… si ca sunt OM si sunt muritoare.

Sâmbăta - Povestea celor 1000 de bile

Pe măsură ce înaintez în vârstă, îmi plac din ce în ce mai mult dimineţile de sâmbătă. Poate că din cauza liniştii pe care o simt atunci când mă trezesc primul, sau poate că este doar bucuria neascunsă că nu trebuie să fiu la serviciu. Oricum ar fi, primele ore ale dimineţilor de sâmbătă sunt cât se poate de plăcute.

Acum câteva săptămâni, savurând liniştit prima cafea a unei astfel de dimineţi de sâmbătă, am pornit radioul. Ceea ce a urmat a devenit una din acele lecţii pe care viaţa ţi le dă din când în când. Iată despre ce e vorba:

La radio rula o emisiune matinală interactivă, cu păreri exprimate telefonic de ascultători pe tema emisiunii, punctate din când în când de anunţuri ale crainicului prin care îi asigura pe aceştia că le stă la dispoziţie în fiecare zi a săptămânii, inclusiv în dimineţile de sâmbătă până la prânz.

La un moment dat a intrat în direct un ascultător care dorea să povestească, oricui dorea să asculte, povestea celor 1000 de bile, ceea ce mi-a captat atenţia. Avea o voce gravă, fermă, dar deosebit de calmă.

Şi iată povestea lui, spusă crainicului radio:

Se pare că eşti tare ocupat cu acest serviciu la postul de radio: să ai o emisiune zilnic, inclusiv sâmbăta dimineaţa, nu e un lucru uşor. Sunt convins că te plătesc bine dar cred că e o ruşine că te ţin departe de familie atât de mult timp. E foarte dureros că în aceste sâmbete în care ai lucrat ai pierdut primul concurs de dans al fiicei tale, primul meci de fotbal al fiului tău, şi câte altele...

Dă-mi voie să-ţi spun ceva ce pe mine m-a ajutat să-mi stabilesc şi să-mi urmăresc priorităţile. Este povestea celor 1000 de bile.

***

Vezi tu, într-o dimineaţă de sâmbătă ca şi aceasta, m-am aşezat la masă şi am făcut puţină aritmetică:

Ø un om trăieşte în medie 75 de ani. Ştiu că unii trăiesc mai mult iar alţii mai puţin, dar media este asta -75 de ani;

Ø am înmulţit 75 cu 52 şi am obţinut 3900, adică numărul de zile de sâmbătă pe care le trăieşte în medie un om;

Ø deoarece la acel moment aveam deja 55 de ani, am socotit câte zile de sâmbătă trăisem deja, adică 55x52, adică aproape 2900 de sâmbete;

Ø am socotit apoi că dacă voi trăi 75 de ani, mi-au mai rămas aproximativ 1000 de sâmbete.

După ce am terminat cu aritmetica, am trecut prin 3 magazine de jucării şi am cumpărat 1000 de bile de sticlă, din acelea cu inserţii colorate, cu care se joacă copiii. Şi am trecut prin 3 magazine pentru că nici unul nu avea 1000 de bile. Oricum, până la urmă le-am cumpărat, le-am dus acasă şi le-am pus într-un vas mare şi transparent.

De atunci, în fiecare sâmbătă dimineaţă, am scos câte o bilă şi am aruncat-o. Am realizat că observând cum se micşorează numărul bilelor din vas am devenit tot mai concentrat pe lucrurile care contează cu adevărat în viaţă. Nimic nu te motivează şi nu te ajută mai mult în a-ţi stabili priorităţile în viaţă decât simpla imagine a timpului tău scurgându-se.

Şi acum, dă-mi voie să-ţi mai spun un singur lucru înainte de a închide şi a merge să-mi trezesc familia pentru a lua împreună micul dejun: în această dimineaţă am scos din vas ultima bilă. Mă gândesc că dacă apuc sâmbăta următoare, sau şi pe cealaltă...pur şi simplu mi s-a dat puţin timp în plus. Şi singurul lucru pe care orice om îl va accepta, este puţin timp în plus.

Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine şi sincer, îţi doresc să ai parte de mai mult timp cu familia ta. Iar mie îmi doresc să mai fiu pe-aici şi să ne mai întâlnim pe acest post de radio.

Bună dimineaţa şi ... la revedere!

***

În liniştea care a urmat ai fi putut auzi până şi căderea unui ac pe podea. Aşa cum v-am spus, această poveste a fost una dintre acele lecţii pe care ţi le dă viaţa atunci când te aştepţi mai puţin. Şi e o lecţie pe care eu am învăţat-o.

În rest, e doar decizia voastră.


Sursa: aici

PRIETENIA ŞI CLEPSIDRA NEMILOASĂ

MOTTO:

TESTUL PRIETENIEI ESTE AJUTORUL DAT LA NEVOIE,
ŞI NU ORICUM, CI NECONDIŢIONAT.(MAHATMA GANDHI)

Clepsidra nemiloasă, unitate de măsură a timpului nostru, foarte preţios pentru fiecare om de pe pămîntul acesta, poate fi învinsă.
Unii oameni, precum Napoleon, pot face mai multe lucruri în acelaşi timp. O nouă şi bună prietenă de-a mea (virtuală) pe nume Cristiana, m-a dirijat vocal prin microfonul calculatorului cum să aplic acestă scriere necunoscută mie.
Am primit sfaturi foarte bune de la Alina şi de la DoarATÂT şi le mulţumesc foatre mult, şi lor şi celor care mai aveau acestă intenţie.
Iată că l-am găsit pe : Î din  şi pe celelalte litere ascunse mie.
Cristiana, în timp ce lucra pe calculatorul ei, văzând solicitarea mea de ajutor, m-a sunat din proprie iniţiativă şi m-a condus pe clape , până am reuşit. Bravo mie pentru ambâţ, şi Cristianei, care a învins clepsidra nemiloasă a timpului .
Mă întreb de multe ori, cum pot fi unii oameni atât de mărinimoşi, atât de prietenoşi, de ce alţii, sunt altfel...
Să fie oare un răspuns la această întrebare tot în virtual, pentru că aici nu avem figură, nu avem vârstă, nici funcţii, nici trecut, doar viitor?
Până acum nu ştiam de existenţa unora dintre noi, acum ne conoaştem atât de bine, de ne-am putea face câte un portret: descris, pictat, pus într-o pezie, etc.
Dacă acum ne ştim atât de bine, când va pleca unul dintre noi, nici nu vom şti unde a plecat, de ce , dacă se mai întoarce sau nu , poate s-a supărat şi s-a retras...poate va pleca fără să se poată gândi şi la noi, departe, departe...dar sigur va lăsa un gol imens.
Dar să termin cu melancolia şi să revin la timpul nostru, acest timp al proaspetei prietenii de pe 100Ro, care mă încântă şi mă fascinează, îmi ocupă tot mai mult timp, dar eu am destul, şi de aceea vreau încă odată să vă mulţumesc din toată inima şi cu toată sinceritatea, pentru îndrumări, comentarii pozitive sau pedagogice, toate fiindu-mi de mare folos.

CINEVA CARE ŞTIE CUM SĂ PRIMEASCĂ ŞI SĂ ARATE BUNĂTATE
VA FI UN PRIETEN MAI BUN DECÂT ORICE AVERE! (SOFOCLE)

N-avem timp...

Suntem într-o goană continuă. Ne luptăm mereu cu timpul şi pierdem de fiecare dată. El e infinit, pe când noi suntem doar nişte fiinţe efemere, trecătoare. Timpul devine un laitmotiv, un răspuns la toate întrebările care ni se adresează. Ieşi la o bere? N-am timp. Hai la un fotbal! N-am timp. Suntem subjugaţi noţiunii de "timp". Ne refuzăm multe plăceri din lipsa lui. Uităm de noi înşine din aceeaşi acută criză de timp. De ce oare om fi mereu contratimp? Evoluăm, descoperim noi maşinării şi mecanisme, noi sisteme, ca să nu mai pierdem timpul, şi... nimic. Uitaţi-vă pe stradă, în jurul vostru! De cele mai multe ori veţi vedea chipuri triste, trupuri grăbite pe umerii cărora timpul apasă cu mare putere, oameni care se grăbesc şi atât, figuri crispate, gânditoare care probabil reflectează tot la trecerea ireversibilă a timpului. Suntem în goană după ceva pe care nu putem să-l definim. O continuă cursă. Ajungi la finish care e, de fapt, un nou start. Şi iar te grăbeşti... Şi iar uiţi de tine, uiţi de lucrurile minunate ce te înconjoară, totul îţi pare o nesfârşită rutină în care te afunzi tot mai tare. Un răsărit de soare, un zâmbet de copil, un cânt de păsărele, o lună plină, o baladă la chitară, un banc bun... N-ai timp să le observi, să le asculţi, să le vezi? Cine zice că n-ai timp? Poate doar nu vrei, îţi impui să nu vrei.

Octavian Paler, un om care şi-a creat propriul univers cultural, care a visat, a luptat şi a îndrăznit, el, poetul şi scriitorul, a păşit spre lumea umbrelor acum aproape 3 ani. Da, suntem nişte cretini! Recunosc fără probleme! Suntem un neam de ipocriţi! Ne aducem aminte de adevăratele valori abia după ce vedem la TV că nu mai sunt printre noi. De curând am redescoperit un text de-al lui Paler care vorbeşte despre timp aşa cum numai domnia sa, graţie înţelepciunii şi harului, a ştiut să o facă. Aşadar, "Avem timp" de Octavian Paler:

"Avem timp

avem timp pentru toate. Să dormim
să alergăm în dreapta şi în stânga
să regretăm ce-am greşit şi să greşim din nou
să-i judecam pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine
avem timp să citim şi să scriem
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris
avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm
avem timp să ne facem iluzii
şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu
avem timp pentru ambiţii şi boli
să învinovăţim destinul şi amănuntele
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare
avem timp să ne-alungăm întrebările
să amânăm răspunsurile
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm
avem timp să ne facem prieteni şi să-i pierdem
avem timp să primim lecţii şi să le uităm după aceea
avem timp să primim daruri şi să nu le înţelegem
avem timp pentru toate
nu e timp pentru puţină tandreţe
când să facem şi asta, murim."

P.S: Asta aşa ca să nu ne afundăm cu totul în nimicul cotidian care ne înconjoară la tot pasul, dar la care n-o să renunţ să fac referire pe blog. Pentru că asta-i pura şi frusta realitate. Din păcate...

MĂ MAI GĂSIŢI PE BLOG-UL MEU PERSONAL: EXERCIŢIU DE ATITUDINE

Pana maine mai ai timp sa mai respiri o singura data.

Pana maine mai ai timp sa mai respiri o singura data.
Eram in liceu, ultimul an, sala 1, sala de istoria artei, randul de la geam, ultima banca, la perete. Era colega mea Mihaela, cea care dormea vesnic, cea care gandea lucruri destepte doar dupa cafea. Eram eu, colega ei de banca, Livia, cea care se plangea ca nu stie nimic si mai mereu lua 10. Mai ales cand spunea ca n-a stiut nimic.
Era o zi habar-n-am-ce-zi, una oarecare. Stiu doar ca eram noi toti acolo, marti dimineata, de la 8 la 10, istoria artei. Si colega asta a mea, care mi-a devenit prietena in timp, era stresata, eu n-o lasam sa doarma. Semanam mult in perioada aia, putin prea mult, pana la a lua 3 pe copiat cand nici nu se punea problema. In timp, cativa ani adica, ne-am mai schimbat. Ne-am mai a se traduce prin poate prea mult. Nu mai avem nici doua fire din vechea camasa, nu mai avem in comun decat un ras semi-isteric, ochii deschisi si parul valvoi.
Eh, asta-i acum, dar atunci, atunci cand eram colege de banca, in liceu, atunci eram eu si eu putin altfel, si ea si ea putin altfel. Era istoria artei, cu Buliga, celebra profesoara Buliga, neagra in cerul gurii, a dreacu a dreacu a dreacu, asa cum ni s-a descris ea pe sine la primul curs. Si noi, noi, ca doi copii fara mai nicio grija, filosofam. Nu mai stiu cum am ajuns aici, la acest "pana maine", dar cert e ca am ajuns. Era o foaie, o fila oarecare, ordinara, nu mai stiu daca era alba sau smulsa din caiet...da, era alba, o mai am, trebuie sa o caut... Si pe foaia asta scria, ea, colega mea cu ochi albastrii si par urat (atunci). A scris ca pana maine mai am timp. Timp sa mai respir. Acum, nu mai stiu de cate ori, da' parca o sngura data. Trebuie sa caut foaia aia ordinara. Am sa o inramez. Asa-s eu. Iubesc chestiile mici, banale, dar care apartin unui timp anume. Foaia asta, de exemplu, reprezinta anul ala. Tot.
Holul ala urat, liceul ala pe care l-am iubit, colegul pe care am avut un crush, baiatul pe care l-am iubit, colegii pe care i-am dispretuit, astia pe care i-am placut. Banca aia, fir-ar ea de banca!banca aia a vazut multe, si a ascultat si mai multe...Profesoara aia scorpie, dar fara de care as fi avut mult mai putine.
Imi lipsesc azi toate alea. Eram mici, eram prosti si era asa frumos. Totul.
Era asa frumos sa chiulesc de la scoala si sa ma duc la Sinaia cu trenul. Un personal amarat, n-aveam bani de nimic. Era asa frumos sa chiulesc de la ore si sa stau in curtea liceului si sa vorbesc despre viata, si carti, si oameni. Si-mi mai e dor sa ma duc la orele de romana, sa o ascult pe femeia aia care-l iubea pe Eminescu ca pe ochii din cap. Poate putin mai mult pe Eminescu. Frumoasa era femeia aia, era asa un om frumos...
Si parca mi-e dor de diriga, si tipetele ei mereu bine intentionate, si parca o aud "Ce-aaai mai facuuut?!?!?" si iar motiveaza absente si iar ma pune sa-mi scriu singura scutiri si iar o aud "Uoof, acu' hai sa vedem ce putem face..." Si ea e un om frumos.
Si ma vad pe mine, in banca mea de la istoria artei, si vad iar oamenii din jur. Si mi-e asa dor de ei, si-mi lipsesc si azi ca si ieri, parca putin mai mult, azi sunt putin mai departe.
Colega asta a mea, desteapta foc si descurcareata de fel, moldoveanca pan' la os, cu gura mare si artagoasa, doarme. Si eu ii dau la coate si ea ma injura, si eu ii car la coate, si ea ma injura si profa asta, o scorpie cu farmec, sta in spatele nostru si vede. Si pana se prinde omu' asta cu ochii albastrii...pana se prinde ca-i dau ghionturi cu motiv, profa tuseste, tuset-d-ala de "vezi ca te vad". De-acum omul asta nu mai are doar ochii albastrii, e toata albastra. Vinetie. Cred ca nu mai respira, stai sa verific...
Mi-e dor de oamenii astia atunci. Mi-e dor sa-i vad mai copii si mai simpli. Mi-e putin dor si de mine.
Dar nu-i nimic, pana maine mai am timp sa mai respir o singura data. Asa a zis colega mea din ultima banca, sala 1, istoria artei.

The sands of time.

Teoretic de o ora si 50 de minute mai avem 3 ani de trait. Sa bem, sa fumam, sa iubim, sa urlam, sa plangem, sa dam papucii, sa-i primim, sa ne traim viata ca si cum nici nu i-am crede! La mai multa bere. Intrati aici si votati la poll. Merge pana pe 21 decembrie 2012.

Mai sunt 3 ani

Vorba aia...Teoretic de 5 minute încoace mai avem 3 ani de trăit.

Inapoi in Romania

Sau mai bine zis inapoi in trecut. Asta e constatarea pe care am facut-o dupa ce m-am intors in tara, dupa frumoasa excursie la schi in Austria (Kaprun). Despre excursia la schi, va voi povesti in alt post.

Afara din tara toate lucrurile merg perfect, sau cel putin se vede ca ei fac ceva, se vede ca nu se fura atata ca la noi, oamenii sunt mai calmi, mai linistiti, mai putin stresati. Se vede acest lucru in abolut tot ceea ce fac, de la servici, la condusul masinii si la cum se poarta cu tine pe strada.

Nu am avut nici o problema ca roman, orice am intrebat mi s-a raspuns, ba chiar m-au si ajutat unii cand au vazut ca vanzatoarea nu se descurca sa imi raspunda la intrebari.

Mancarea in strainatate e mult mai buna ca la noi. Cum se poate ca la ei dintr-o cantitate de lapte, sa faca branza topita care are gust de branza topita (nu de cauciuc ca in romania), si laptele sa aiba gust de lapte si nu de apa colorata in alb (cum e la noi) ?? De ce pepsi twist, are gust de lamaie in strainatate si la noi nu ? De ce Sprite seamana cu un fel de limonada fara si la noi parca e apa minerala cu zahar ? De ce acceptam sa fim furati si mintiti ?? Oare cat timp va mai trece pana cand vom refuza sa mai fim tratati urat de catre conducatori, producatori si de cei care-si permit prea multe cu aceasta populatie ??

Discutand cu un olandez afara, cand a vazut de ce ma plang, si ce probleme sunt cu oamenii din tara noastra, a zis ca sa stau linistit ca se vor civiliza si romanii (si eu m-am intrebat in gand... oare cand ?) A zis "stai linistit, toti se vor adapta, si vor fi mai civilizati, au nevoie doar de timp" asa sa fie oare ? Voi sunteti de acord ca tot ceea ce ne trebuie e timp ? Si daca e asa, oare nu e si asta o problema extraordinar de mare ? Oare avem timp ? O sa ma linistesc si o sa ma pun in pat in seara asta cu intrebarea asta repetata la infinit pana voi adormi: "cat timp ne trebuie ca sa ne civilizam ?"

P.S. Cel mai rau imi pare de acei 25% (cat consider eu) ca sunt oameni civilizati, culti si constienti in tara asta, ca trebuie sa-i suporte pe cei 75% cu toate mizeriile lor. Pacat de acei 25% care ar putea face mai mult, si ar putea evolua spre ceva mai bun, dar sunt trasi in spate, pentru ca se incadreaza in acelasi popr (poporul roman) din care fac parte si cei 75% care mai trebuie sa "evolueze".

P.S. 2 Sper ca nu am jignit pe nimeni, si daca am facut-o sper sa ma iertati intr-o zi. Noapte buna !

Bon Voyage!

Ora 20:05. Ajung acasă, după ce îmi termin treburile de familie în Ploiești. Ora 20:15. Încep să-mi fac bagajele. Ora 20:45. Plec spre gară. în încercarea de a găsi un bancomat care să mai aibă bani de dat, se face 20:55. Ajung la gară la 20:59, iar când ajung la ghișeu observ cu stupoare că trenul cu care trebuia să plec nu mai vine la 21:06, ci la 20:59. M-a ajutat atotputernicul cu o întârziere de 5-6 minute aplicată trenului în discuție. Reușesc în fugă să-mi iau bilet, merg fuga-fuga la peron, ajung exact în momentul sosirii trenului, și mă așez liniștit pe scaun. Mă apuc ca un cetățean umil ce sunt să mă joc un nfs. Dar nu mi se permite, întrucât românul din fața mea mă asaltează cu întrebări despre "mamutul" pe care îl țineam în brațe (era vorba despre laptopul meu, care este ceva mai mare decât ce vezi în viața de zi cu zi.). Pierd un sfert de oră încercând cât mai subtil să-i transmit compatriotului că nu mă interesează uimirea lui la vederea unui laptop de 17.3 inch, și că am lucruri mai importante de făcut. Îmi petrec următoarele 29 de minute înjurându-mi mașina pentru că era incapabilă să scape dintr-o urmărire infernală cu poliția (z'gura mă-tii de Aston Martin DB9). Ajung în gară, la ora 21:49, și fiind ferm convins că metroul nu mă mai poate ajuta (ultima oară când am luat metroul la ora aia m-a lăsat la Eroilor pentru că i se sculase driverului să scoată metroul din circulație.), am mers în pas săltat ca o adevarată scufiță roșie către stația de taxiuri, unde sunt asaltat de oferte care mai de care mai colorate. Una în particular mi-a trezit un sentiment spartan. Treaba stă așa, de la gară până la Leu se face o dată la stânga și o dată la dreapta. Pe urmă se ține drept înainte. Drumul cu mașina durează maxim 6 minute si 23 de secunde. Prietenul meu taximetrist, cu o siluetă de-a dreptul preistorică, mi-a transmis informația conform căreia dorește să mă scape de 20 de lei în acest traseu. Mi-am dorit atât de tare să-i dau o informație obscenă pur românească încât fierbeam, dar m-au calmat omenia și faptul că eram în public. L-am întrebat pe un ton calm de ce ... ahem... vrea 20 de lei pe o cursă care face doar 7? Neomul mi-a răspuns senin că nimic nu scapă neplatit, că este criză, că benzina costă 4 lei, și că este 12 lei o sticlă de lichid de servodirecție (țineți minte, se face odată stânga, și odată dreapta de la gară până la Leu.). Am încheiat diplomatic discuția spunând că nu e vorba de lichid de servodirecție ci probabil este alcool ce are el între sinapse, și am plecat către alt taximetrist care părea că mă înțelege, ascultând toată discuția. Cu coada ochiului am privit cum preistoricul a șovăit către mașină nervos și a demarat în trombă pe lângă celelalte mașini, uitând parcă de prețul exorbitant al lichidului de servodirecție. Am ajuns la Leu plătind doar 7 lei, așa cum prezisesem, dar cu un bagaj voluminos de "chestie" isterică si ilariantă (adica o cam dădeam din râs în plâns). Bon Voyage!, să mai tot treci prin București în condițiile astea! Da, da, da, să molfăi ștuțul de ziua ta!

Constante Universale

Prin anii '50 a fost un pletos care a zis că doar două lucruri sunt infinite. Universul și prostia umană, și despre univers a declarat că nu era sigur. Asta a fost un fel de "maximă" căreia lumea nu prea i-a dat mare importanță, fiind ocupată cu propria evoluție, fără să se mai gandească la substratul psihologic. Astfel s-a ajuns la o lume unde un continent e populat 85% de obezi, un continent e populat de negri mititei care și-ar da viața pentru o bucată de pâine, un continent unde la putere este cocaina, piața neagră, și reggaeton-ul, un continent ocupat 50% de o federație care are puterea să înfometeze globul prin simpla închidere a unui robinet, și un continent în care toți se cred superiori, un continent unde se presupune că s-a născut însăși civilizația. Dacă facem un calcul simplu bazându-ne pe ce ne mai aducem aminte din geografia de clasa a cincea, ne dă cu minus. Mai rămân două continente, care, în opinia mea sunt cele mai norocoase și cele mai pure din toate. Unul dintre ele a avut noroc că i-a dat Mama Natură frig, zăpadă, și viscol, și unul care a fost înzestrat cu cald și pustiu. Nu vi se pare că cele mai pure locuri de pe Terra sunt locurile unde nu a călcat nimeni niciodata (sau dacă au călcat au avut grijă să nu strice ce era înainte)? Până când o să o mai ținem așa? Până când vor continua puterile lumii să se bată pe o planetă care deja și-a semnat condamnarea? Cât va mai dura până vom scăpa din chestia asta? 5 miliarde de ani pana își dă soarele duhul?

Eu nu suport timpul. (punct)

In fiecare vacanta ajung la aceeasi concluzie: mie nu imi plac vacantele. Nu de acum. In nici un caz cat stau acasa.
Am avut un weekend prelungit si chiar nu mi-a priit. Sau poate sunt eu pretentioasa. Sau poate timpul chiar trece cum are el chef. Nu am mai petrecut o vacanta de la un capat la altul in care sa zic "frate asta da vacanta" de nu mai stiu. Defapt ma intreb...oare a fost vre una? Dar lasa ca ma fac eu mare! Ma fac eu mare si atunci am sa ii arat timpului ca nu el e stapanul. Am sa ii arat cat de inutila e limitarea lui si am sa ii arat ca imi fac loc in timp si pentru mine. Si atunci am sa traiesc.
Ideea nu era sa incep sa filosofez. Nici sa ma revolt. Ideea era sa imi cer scuze ca nu am timp desi ma lupt sa imi fac. Sa imi cer scuze ca am atatea idei si asa putin timp. Si sa ii felicit pe cei pentru care timpul nu e o bariera. Pe cei care traiesc in afara lui.