Adevar istoric

Un adevar istoric tot mai evident pentru oamenii de stiinta occidentali: romanii sunt urmasii dacilor

autor: Second 07.04.2013

Ceea ce afirmă acum oamenii de ştiinţă şi istoricii din Occident, dar şi cercetătorii de la Hamburg, care au prelevat AND-ul unor morminte străvechi de pe teritoriul Daciei, că românii sunt urmaşii dacilor, ramura nordică a tracilor, este tot mai evident şi devine un curent istoriografic autentic.

Miceal Ledwith, confident al Papei Ioan Paul al II-lea şi omul care a avut acces la toate documentele secrete din biblioteca Vaticanului, a făcut recent o afirmaţie care a şocat lumea academică şi nu numai. El a declarat că latina cultă se trage din limba română străveche, nu invers, cum se credea până acum! Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, în decembrie 2012, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, unul din oamenii care au avut acces la cei 230 de kilometri de rafturi cu cărţi din arhiva bibliotecii Vaticanului şi fost membru al Comisiei Teologice Internaţionale, a făcut o declaraţie şocantă: “Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină – n.r.)”.

Toate aceste cercetări elocvente că trunchiul etnic al românilor este de origine dacică l-am cunoscut şi popularizat încă din studenţie. Ca membru al unor grupări de zalmoxologie şi prieten cu corifeii “dacismului” intelectual din anii 90, de la părintele Bălaşa la criticul literar Artur Silvestri am cunoscut acest adevăr istoric refuzat sute de ani de istoriografia oficială românească. În general, istoricii români au mers pe pista falsă a cercetărilor făcute de Şcoala Ardeleană că dacii au fost exterminaţi de romani şi noi suntem latini puri. Sigur, în perioada interbelică, curentul acesta latinist, mai mult politic decât ştiinţific, a fost atenuat, sub influenţa lui BP Haşdeu, de istoricii Giurescu, Iorga sau PP Panaitescu, care au presărat şi elemente dacice de continuitate şi chiar o importantă influenţă slavă. A fost comod pentru istoricii români să susţină continuitatea latină şi originea romană a românilor din considerente politice, pentru a avea un loc important în Europa, iar românii ardeleni oprimaţi să aibă drepturi egale cu ungurii şi austriecii în Transilvania.

În anii 90, la facultatea de istorie a UBB am susţinut în scrieri şi seminarii elementul etnic major de origine dacică a românilor în dauna celui latin. Eu eram un adept al teoriilor lui Nicloae Densuşianu şi Vasile Pârvan şi chiar editasem celebra carte a lui Nicolae Miulescu, “Dacia – Ţara Zeilor”, ce susţinea originea dacă a românilor şi chiar că limba geto-dacilor era înrudită cu latina, astfel explicându-se de ce Traian vorbea, conform imaginilor de pe Columnă, cu dacii capturaţi fără translator. Pentru susţinerea acestor teze am fost ostracizat la UBB. Era moda atunci ca noi românii să fim latini, slavi, mongoli, cumani sau avari, numai români NU. Bineînţeles, colegii mei, adepţii teoriei cumane, slave şi maghiare la baza originii poporului român erau repede răsplătiţi de Marga şi profesorii de la UBB cu burse în străinătate şi invitaţii la conferinţe naţionale şi internaţionale, pentru a se susţine tot felul de teze soroşiste.

De dragul adevărului istoric, chiar dacă am fost izolat în universitate, nu am renunţat la ideea că românii sunt urmaşii dacilor, ca trunchi etnic major. Pur şi simplu m-am bazat pe logica istorică simplă. Romanii au cucerit numai circa 28% din teritoriul Daciei. Pe Traian nu l-a interesat decât un culoar de ocupaţie spre capitala Sarmisegetuza şi minele de sare şi aur de la Roşia Montana din Munţii Apuseni, ca să-şi umple tezaurul de la Roma. Dacia lui Burebista şi Decebal se întindea de la Tisa, Carpaţii Păduroşi în Slovacia, Bucovina de nord din Ucraina de azi, peste Nistru până la Bug. În concluzie, romanii au cucerit abia o treime din teritoriul ocupat de daci: ei controlau Banatul, o parte din Oltenia, Munţii Orăştiei şi Munţii Apuseni. Dacii liberi au rămas în Partium, Maramureş, Tisa, Bucovina de Nord, Moldova până la Nistru -Bug şi Muntenia. Deci cea mai mare parte a teritoriului Daciei a rămas în stăpânirea dacilor liberi.

Ocupaţia romană a durat din 105 până în 275 e.n., adică 170 de ani şi numai pe un teritoriu restrâns. În consecinţă cum puteau fi romanizaţi şi să-şi însuşească limba latină dacii, dacă numai o treime din teritoriul lor era ocupat de către romani. Mai mult, ocupaţia romană a durat numai 170 de ani, cu mult mai puţin ca în Galia şi Britania, iar englezii nu vorbesc o limbă latină, iar galeza se mai vorbeşte popular până azi în unele regiuni ale Franţei rurale. Transilvania a fost ocupată de către austrieci de la 1700 la 1918, adică 218 ani şi românii ardeleni nu vorbesc germana nici acasă şi nici pe stradă, poate numai elevii de la un liceu de profil. Basarabenii au fost ocupaţi 200 de ani de ruşi dar vorbesc limba română în familie. Deci ideea romanizării Daciei ocupată teritorial numai o treime de Roma cade şi din punct de vedere al simplei logici istorice.

Tot mai evident ies la lumină cercetări ştiinţifice legate de ADN, că românii sunt urmaşii dacilor. Nu va trece mult timp când curentul istoriografic al originii geto-dace a limbii şi poprului român se va impune, bineînţeles cu recunoaşterea unor influenţe istorice latine sau slave. De Ionuţ Ţene – NapocaNews.ro

Istoria maghiarilor

Istoria maghiarilor – intre falsuri si adevaruri

autor: FrontPress 23.02.2013

Ungurii sunt un popor nomad, ugro-finic, ce trăia în mileniile dinaintea erei noastre în zona munţilor Urali, în Siberia Apuseană, de unde au migrat spre vest, astfel încât pe la 895-896, trecând lanţul Munţilor Carpaţi „descalecă” în Câmpia Panonică, unde găsesc grupuri de populaţie romanică, slavă, avară, aşa cum se menţionează în izvoarele scrise ungureşti. În secolul X, începe sedentarizarea lor, la anul 1.000 are loc creştinarea lor în rit catolic sub Ştefan, care se proclamă rege la 1.001. Regatul Creştin al Ungariei se va caracteriza de-acum înainte printr-o politică de expansiune şi prozelitism catolic.

În incursiunile lor, de după 1.000-1.001, ungurii încep cucerirea sistematică a Câmpiei Vestice, a Banatului şi Transilvaniei, sub regele Ştefan I cel Sfânt. Cucerirea n-a fost uşoară pentru că între Tisa şi Carpaţii Apuseni, au întâmpinat rezistenţa voievodatelor româno-slave din Banat, Bihor-Satmar (Edroiu şi Puşcaş 1995, p. 8-27). Pentru a stăpâni teritoriile ocupate, regalitatea a apelat la populaţii migratoare care să-i apere hotarele, pecenegi, secui şi a recurs la colonizări de populaţie germanică, precum cavalerii teutoni, saşii şi şvabii.

Istoria maghiarilor se împleteşte, pe de o parte, cu cea a secuilor, aduşi în secolul 12 de regii unguri pentru apărarea teritoriilor şi, pe de alta, cu a saşilor, colonişti germani, aduşi din părţile Flandrei, Rinului de Mijloc şi Saxoniei, pentru apărarea graniţelor de sud-est de popoarele migratoare – cumanii şi tătarii – şi pentru consolidarea vieţii economice ca meseriaşi, comercianţi si agricultori – în fapt, grupuri privilegiate, şi mai puţin cu românii, privaţi de drepturi şi trataţi ca servi, săraci, buni numai de plătit taxe şi de muncă.

La invazia ungurilor din Panonia în Transilvania şi Banat, în societatea românească începuse deja cristalizarea formaţiunilor statale de tip feudal numite cnezate şi voievodate. Gelu, Glad şi Menumorut, „duci” sau conducători ai voievodatelor din Podişul Transilvaniei, din Banat şi Maramureş până la Mureş, şi urmaşii lo,r li s-au opus cu dârzenie, dovadă că invadarea Transilvaniei de către unguri a durat mai bine de trei secole (Ioan N. Ciolan, Constantin Voicu, Mihai Racoviţan, Transilvania – Istorie şi dăinuire românească, Editura Sirius). După moartea regelui Ştefan I, arată autorii de mai sus, profitând de criza internă a regatului, voievodatele româneşti din Transilvania şi Banat îşi recuceresc suveranitatea, astfel că nici un document nu atestă stăpânirea feudalilor unguri asupra Transilvaniei în secolul al XI-lea. Numai pâna în secolul XIII şi începutul secolului XIV reuşeşte regatul ungar să-şi extindă autoritatea politico-administrativă asupra Transilvaniei.

Cu toate vitregiile la care au fost supuşi românii ca populaţie aservită de maghiari, ei, totuşi, au continuat să-şi păstreze modul de viaţă obştească din vechime, cultura spirituală, modul de organizare în instituţii de sorginte romană, cnezate şi voievodate, ca în Ţara Românească şi Moldova, şi să ofere, în consecinţă, cnezi şi voievozi formaţiunilor politice din Transilvania, prin aceasta păstrând în mod esenţial specificul politico-administrativ românesc (Ciolan et al. p. 20-21). Voievodatul Transilvaniei şi-a păstrat autonomia până în 1541, apoi, sub suzeranitate turcească, devine principat autonom ca şi Ţările Române, iar anexat în 1691 împreună cu Ungaria la Imperiul Habsburgic, după învingerea turcilor de către habsburgi, devine mare principat în cadrul Imperiului Habsburgic, până în 1867, când s-a constituit dualismul Austro-Ungar şi a fost înglobat politic şi administrativ în Ungaria.

De la această dată până la 1 Decembrie 1918 şi în perioada horthystă, 1940-1944, împotriva românilor şi românităţii s-au prăvălit cele mai odioase legi şi practici de deznaţionalizare şi exterminare fizică, psihică şi culturală. De la 1 Decembrie 1918, când populaţia din cele trei ţări româneşti şi-a decis prin voinţa liber exprimată un destin istoric unic, fapt decizional istoric şi de rezonanţă internaţională, Transilvania a fost scoasă de sub dominaţia ungară până în 1940. Din 1940-1944 a fost sub barbara dictatură horthyistă, iar după sfârşitul celui de al doilea război mondial a fost realipită la ţara-mamă.

În aceste condiţii, este de la sine înţeles că un contact firesc, intens cu un flux puternic de modele culturale, între cele două populaţii nu se putea înfiripa. El, contactul, nu a fost exclus, a existat, dar plin de sinuozităţi, stări de conflicte latente şi uneori deschise, pentru că raporturile de dominaţie instituite de unguri, impuneau în cele din urmă obligaţii şi datorii, interacţiuni cotidiene de viaţă între oameni, fie ei stăpâni sau servi. Luând în calcul acest adevăr de necontestat, al existenţei reale a unui transfer de valori şi modele culturale de convieţuire de la stăpâni la supuşi, stăpîni care erau însă întotdeauna mult mai puţini decât supuşii, în acelaşi timp, nu putem omite că românii cei mulţi şi statornici în modul lor de viaţă, constituiau mediul integrator, marea masa a băştinaşilor, crescuţi din acel sol, care trăiau după valorile şi cutumele lor indelung fixate şi că în această situaţie, maghiarii stăpâni, dar fără rădăcini în acest pământ, au trebuit să se adapteze modului lor dea a trăi şi de a se purta.

Astfel se confirmă ipoteza, că chiar în condiţii de ostilitate şi profunde diferenţe între diferitele grupuri sociale care trăiesc pe acelaşi teritoriu, un anumit transfer de valori sociale, economice, culturale are loc, pentru că viaţa le impune acest mod de conduită. Această confirmare se reflectă în interferenţele culturale ce au avut loc între români şi maghiari, între români şi maghiarii-secui, mai ales, în limbă, cultură, în idealurile pe care le-au avut şi pentru care adeseori au luptat împreună unii cu alţii.

Buna convieţuire şi contactul armonios între culturi au fost limitate, din raţiuni economice, sociale, culturale la care românii, cu statutul de iobagi, jeleri sau ţărani liberi, cum îi găseşte Ioan Ranca în conscripţiile din Scaunele secuiesti, nu aveau acces. Tensiunile au fost întreţinute, în mod deosebit, şi din cauza concepţiei diametral opuse de a trata şi interpreta istoria de către istoricii maghiari faţă de istoricii români şi străini. Maniera şi tendinţa continuă de a o falsifica în favoarea lor, inventând tot felul de teorii care să le ateste întâietatea şi justeţea actelor istorice reprobabile pe care le-au comis de-a lungul secolelor, îi aşează întotdeauna în afara adevărului istoric şi a cunoaşterii obiective. De Maria Cobianu Băcanu – Romanii, la contactul dintre culturi (Relatii interetnice)

Citeste si Originea secuilor intre etnicitatea autohtonilor si valurile migratoare panonice

Istorie vie

Istorie vie in Fortul 13 Jilava. Omagiu pentru LEGIONARII parasutati de aviatia SUA (FOTO)

autor: FrontPress 01.11.2012

Un număr neașteptat de tineri, inclusiv numeroși elevi de liceu, au răspuns sâmbătă 27 octombrie 2012 la invitația Fundației “Ion Gavrilă Ogoranu” de a vizita Fortul 13 Jilava alături de scriitorul Marcel Petrișor, președintele Federației Române a Foștilor Deținuți Politici Luptători Anticomuniști. Acesta, el însuși deținut politic și autor al celebrei trilogii “Secretul Fortului 13″, a avut amabilitatea de face un memorabil ghidaj dând frâu liber amintirilor trezite de fiecare colț al acestui loc al suferinței și martiriului.

Vizita a avut ca principale obiective poarta principală, aresturile, țarcurile de plimbare, celularele, izolatorul, reduitul cu sinistra “turelă” și bineînțeles Cazimca, diabolicul loc de exterminare unde au murit Costache Oprișan, Vică Negulescu și unde a fost zidit ani de yile împreună cu Nicolae Petrașcu chiar Marcel Petrișor, ghidul acestui inedit pelerinaj.

Tinerii prezenți în număr mult mai mare ca anii trecuți au pus întrebări acestui martor al istoriei, mulți dintre ei declarându-se profund impreionați de experiența inedită trăită cu ocazia acestei vizite.

Printre alte activități, vizitatorii s-au îndeletnicit cu identificarea și descifrarea numeroaselor inscriptii de pe zidurile celei de a doua incinte, care cuprind nume sau frânturi de nume, ani sau simboluri politice.

Partea a doua a acțiunii s-a desfășurat în afara Fortului 13, în locul de deasupra Văii Piersicilor, locul de execuție a condamnaților la moarte, unde au sfârșit numroși luptători în rezistența anticomunistă și unde, de anul trecut, prin grija Fundației Ion Gavrilă Ogoranu străjuiește o cruce de beton în memoria celor 13 legionari executați de comuniști la 31 octombrie 1953 în “lotul parașutiștilor”.

Slujba de pomenire oficiată de părintele Ioan Pascale a fost însoțită de prezența simbolică a celor 13 luptători ale căror portrete au fost puratate de tinerii din flancuri.

A vorbit dl. Marcel Petrișor despre gestul eroic al acestor tineri care au renunțat la viața tihnită și situațiile create în occident pentru a fi parașutați de aviația militară SUA în România ocupată de sovietici, în vederea desfășurării de acțiuni informative și de rezistență în perspectiva începerii unui război între blocul NATO și URSS. Dl. Petrișor a atras însă atenția asupra perfidiei rețelei Kim Philby de spioni britanici din serviciile americane, care au trădat în favoarea URSS, deconspirând lupta acestor tineri anticomuniști.

Dl. Șerban Suru președintele Asociației Petre Țuțea, autor în anii 1990 a numeroase acțiuni publice și editoriale despre legionarii parașutați și cercetător la CNSAS pe această temă în calitate de apropiat colaborator al lui Traian Golea, a relatat amănunte interesante din lupta acestor eroi pe teritoriul României comuniste dar și aspecte inedite despre impedimentele întâmpinate în 1997 în munca de cercetare, când din dispoziția președintelui Emil Constantinescu dosarele lotului parașutiștilor au fost resecretizate. Domnul Suru a prezentat asistenței un drapel tricolor al diviziei Armatei Naționale care a luptat pe Oder împotriva trupelor sovietice în 1945.

Dl. Florin Dobrescu, secretarul Fundației Ion Gavrilă Ogoranu a evocat la rîndul său sacrificiul acestor eroi, arătând că, exceptând fosta URSS, România a cunoscut cea mai dur regim de teroare și exterminare a elitelor naționale, motiv pentru care nimeni nu are dreptul să judece România sau să arate cu degetul poporul român pentru lipsa de democrație sau nivelul scpzut de dezvoltare economică. Dl Dobrescu a apreciat prezența în fiecare an mai mare a participanților la această acțiune care a devnit o tradiție în fiecare sfârșit de octombrie. Biroul de presă al Fundației “Ion Gavrilă Ogoranu” – Fotografii: Florian Cristache și Victor Dogaru

 

Personalitati celebre din Miscarea Legionara

MASACRUL din 21-22 sept 1939

MASACRUL din 21-22 septembrie 1939: 252 de legionari ucisi fara proces din ordinul regelui Carol al II-lea (FOTO+VIDEO)

autor: FrontPress 21.09.2012

În noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939 au fost asasinaţi mişeleşte, fără judecată, în lagăre şi pe tot cuprinsul ţării, din ordinul regelui călău Carol al II-lea, 252 de legionari. În zorii zilei de 22 septembrie, fiecare judeţ prezenta trecătorilor cadavrele a trei legionari, pe care poliţiştii şi jandarmii, în plină noapte, i-au ridicat din mijlocul familiilor, i-au scos în stradă şi i-au împuşcat, iar trupurile lor au fost lăsate ca lumea să le vadă vreme de trei zile. Elevii de şcoală generală şi liceu erau duşi în mod organizat să vadă cadavrele aruncate pe caldarâm şi păzite de jandarmi! Prigoana împotriva legionarilor a continuat cu sălbăticie până în toamna anului 1940, când regele Mihai a proclamat Statul Naţional Legionar.

Pretextul masacrului

Pretextul acestui pogrom, care a distrus o bună parte a elitei Mişcării, a fost pedepsirea premierului Armand Călinescu în 21 septembrie 1939, la Bucureşti, de către o echipă legionară. Acesta a fost împuşcat pentru responsabilitatea sa în asasinarea banditească, prin strangulare, a lui Corneliu Codreanu, fondatorul şi liderul Legiunii Arhanghelul Mihail, şi a Nicadorilor şi Decemvirilor, din ordinul lui Carol al II-lea.

Călinescu a fost membru în Partidul Național Țărănesc şi a fost ales deputat în parlament între 1926 și 1937. Atitudinea sa obsesivă față de legionari a produs căderea guvernului Vaida-Voievod, din care făcea parte, în 1933. A revenit în guvernul condus de Octavian Goga în funcția de Ministru de Interne. În 1938, a făcut posiblă arestarea lui Corneliu Zelea Codreanu, condamnat la 10 ani de muncă silnică la minele de sare, inclusiv pentru „cârdășie cu șeful unei puteri străine”. Poartă responsabilitatea comenzii asasinării ilegale şi barbare a liderilor legionari arestaţi, inclusiv a lui Codreanu, în 30 noiembrie 1938. În decembrie acelaşi an, este membru fondator al partidului regal, Frontul Renașterii Naționale. După scurte mandate ca Ministru al Sănătății, Ministru al Educației Naționale și Ministru al Apărării Naționale, la 7 martie 1939, regele Carol al II-lea îl numește Prim Ministru al României. Este pedepsit pentru crimele sale de echipa legionară denumită “Răzbunătorii“, condusă de Miti Dumitrescu.

După pedepsirea lui Călinescu, “Răzbunătorii” au intrat în clădirea Radioului, au intrat in direct, anunţând “pieirea tiranului”. Apoi s-au predat Poliţiei, fiind omorâţi a doua zi în locul atacului.

Ziua Eroilor si Martirilor Legiunii

În 1940, când Miscarea Legionarã a venit la guvernare, ziua de 22 Septembrie a fost proclamatã Ziua Eroilor si Martirilor Legiunii iar cei peste 80 de fruntasi legionari asasinati în lagãrele de concentrare de la Vaslui, Miercurea Ciuc si Râmnicu Sãrat au fost dezgropati din cimitirele lagãrelor si înhumati crestineste în cimitirul Mãnãstirii Predeal, în cadrul unei mari solemnitãti la care au participat Fabricius, Ministrul Germaniei, si Ghigi, Ministrul Italiei.

Horia Sima, Comandantul Mişcării Legionare, la cimitirul din Predeal, 1940

În cimitirul Mãnãstirii “Sf. Nicolae” din Predeal odihnesc rãmãsitele elitei legionare, între care Gheorghe Clime, Alexandru Cantacuzino, Nicolae Totu, Alexandru Christian-Tell, Gheorghe Furdui , Bãnica Dobre, Mihail Polihroniade, Paul Craja, Gheorghe Istrate, Ion Banea, Iordache Nicoarã, Ion Belgea, Victor Gârniceanu, ca si cenusa celor incinerati de autoritãtile asasine la crematoriul din Capitalã: Vasile Christescu, Nicoleta Nicolescu, Victor Dragomirescu, grupul Nadoleanu si grupul Miti Dumitrescu.

Dupã instaurarea comunismului, cimitirul legionar de la Predeal a fost profanat de noile autoritãti atee, troitele ridicate în memoria eroilor distruse, crucile arse si pângãrite.

LISTA LEGIONARILOR ASASINAȚI ÎN NOAPTEA DE 21-22 SEPTEMBRIE 1939

Din Calendarul „Cuvântul” 1941

Noaptea de 21 spre 22 Septembrie 1939 sfințește cu sângele ei cea mai mare jertfă eroică din istoria Românilor. 252 legionari, pentru credința lor în opera Căpitanului și în destinul mântuitor al generației de astăzi, au fost asasinați săvârșindu-se astfel o crimă împotriva întregului neam românesc. Legionarii cei mai destoinici, din toate unghiurile țării, din sate și orașe, au adus cu slava morții lor întemeierea României Legionare. Spiritul lor trebuie să trăiască în făptuirile noastre. Sângele lor și durerea să o simțim necontenit. Numai astfel le vom da mărirea care li se cuvine. Căci ei sunt: Prezenți, Prezenți, Prezenți, în viața de astăzi și de-a pururi a României Legionare.

Dacii -Adevaruri tulburatoare

Vizionati filmul documentar Dacii - Adevaruri tulburatoare si spuneti-mi parerea voastra... Care este adevarul pana la urma?...

Regele si Monarhia

autor: FrontPress 08.07.2012

Prim plan – Regele Mihai, Plan secund – Ion Antonescu si Horia Sima 

Pozitia Miscarii Legionare fata de Monarhie a fost precizata în lucrarea lui C.Z. Codreanu de capetenie “Pentru Legionari”: “In fruntea neamurilor, deasupra elitei, se afla Monarhia. Resping republica. In istorie s’au vazut monarhi buni, foarte buni, slabi sau rai. Unii s’au bucurat de onoruri si de dragostea popoarelor pâna la sfârsitul vietii, altora li s’a taiat capul. N’au fost, deci, toti monarhii buni. Monarhia a fost însa întotdeauna buna. Nu trebue sa se confunde omul cu institutia, tragându-se concluzii false.” (p. 399).

Corneliu Codreanu a meditat si asupra naturii intrinsece a Monarhiei. Ce conditie trebue sa îndeplineasca un monarh ca sa fie socotit de posteritate “foarte bun”, sau cel putin “bun”? El descopere o lege nescrisa a Monarhiei, pe care o defineste în termenii urmatori: “Exista o linie a vietii neamului. Un monarh e mare si bun atunci când se mentine pe aceasta linie. E mic sau rau în masura în care se îndeparteaza de aceasta linie a vietii neamului sau i se opune. Iata legea monarhiei. Sunt si alte linii care pot ispiti pe monarh: linia intereselor personale, linia intereselor unei clase, linia intereselor unui grup, linia intereselor straine (dinauntru si dinafara hotarelor). El trebue sa le înlature pe toate si sa urmeze linia neamului.”(p. 399)

Daca încercam sa aplicam legea stabilita de Corneliu Codreanu domnitorilor care s’au perindat pe tronul României, de la Alexandru Ioan Cuza încoace, iata la ce rezultat ajungem: Domnitorul Cuza merita calificativul de “foarte bun” , pentru ca atât în politica interna cât si în politica externa s’a identificat total cu linia neamului. S’a îngrijit de ridicarea taranimii si a faurit Unirea Principatelor. Regele Carol I numai cu oarecare bunavointa i se poate acorda mentiunea de “bun”. El a coborît de la linia neamului în linia intereselor unei clase. Rodnicul început de ridicare a clasei taranesti, inaugurat de Domnitorul Cuza, a fost parasit sub Regele Carol.

Regele Carol I a acceptat sa devina patronul clasei care l-a adus pe tron. El si-a cheltuit în buna parte autoritatea regala ca sa înabuse legitimele revendicari ale poporului nostru. Prin transactia la care a ajuns cu clasa suprapusa a întârziat cu o jumatate de veac evolutia politica si sociala a poporului român. Aceasta clasa nu merita sa se bucure de favoarea Regelui, fiind o “oligarhie de strânsura”, cum o numeste Caragiale. “Nu este o oligarhie macar statornica, de traditie istorica, de bravura, de obligatiuni morale, de nobilitate ori de merite” (din studiul lui Caragiale asupra Rascoalei din 1907). Pe plan extern, lunga lui domnie a avut efecte binefacatoare: statul român si-a recâstigat independeta si si-a consolidat existenta în raport cu vecinii si marile puteri europene. Totusi, în momentul decisiv, când s’au aruncat sortii unitatii nationale, orientarea Regelui Carol I nu s’a potrivit cu linia neamului. Originea lui etnica s’a dovedit mai tare decât obligatiile ce le contractase fata de noua lui Patrie.

“Regele Ferdinand, împotriva oricaror legaturi si interese, s’a plasat pe linia neamului, a îndurat cu el, a facut jertfa alaturi de el. Prin aceasta el este mare si nemuritor.” (Pentru Legionari, p. 399).Tot atât de mare a fost Regele Ferdinand si în tratarea problemelor interne: domnia lui coincide cu momentul în care taranii au fost înzestrati cu pamânt si cu dreptul de a participa la viata politica a tarii (votul universal). Cu aceste reforme natiunea, descatusata de servitutile sociale si politice ale trecutului, avea calea libera sa-si cladeasca un viitor stralucit. Pentru ce a urmat, “România Mare cu picioarele de lut”, faptura deformata a falnicului vis de maretie româneasca ce si l-au faurit luptatorii din transee, Regele Ferdinand este mai putin vinovat. Politicienii vechiului regat au continuat si sub cerul României întregite practicele lor corupte de guvernare, asimilând geniului lor rau si pe reprezentantii politici ai noilor provincii.

Pentru Regele Carol al II-lea, chiar si calificativul de “foarte rau” nu e destul de aspru ca sa redea toata întinderea dezastrului ce l-a provocat: partidele sfarâmate, tara sfarâmata si mândria unui neam, tineretul tarii, ucis ca vitele la abator. Regele Carol s’a coborît pe ultima treapta de degradare a demnitatii de Rege: s’a înfeudat intereselor straine si a devenit exponentul acestor interese pe tronul României.

Dupa alungarea Regelui Carol II-lea de pe tron, la 6 Septembrie 1940, noi ne-am conformat învataturii lasate de Capitan: “N’au fost deci toti monarhii buni. Monarhia a fost însa întotdeauna buna. Nu trebue sa se confunde omul cu institutia, tragându-se concluzii false.” Am facut distinctie între institutie si om si l-am aclamat pe Regele Mihai cum nu a fost Rege aclamat vreodata în România. Este drept ca si Regele s’a purtat leal fata de noi în evenimentele din Ianuarie. A venit de la Sinaia ca sa arbitreze conflictul cu Antonescu, dar Rioseanu, Subsecretarul de Stat de la Interne si omul de încredere al lui Antonescu, i-a taiat calea la Ploiesti si l-a oprit sa mearga mai departe sub pretextul ca îi este viata în pericol.

In tot decursul regimului antonescian, sentimentele legionarilor fata de Rege au ramas neschimbate. Regele nu avea nicio putere si deci nici o raspundere în deslântuirea prigoanei. De altfel si Regele Mihai se gasea într’o situatie precara. Era un surghiunit pe tronul României. Generalul Antonescu nu numai ca l-a despuiat de prerogative, dar s’a si purtat fata de el si fata de Regina-Mama Elena cu o rara mojicie. Umilintele ce le-a îndurat Regele Mihai de la Conducatorul Statului au constituit substratul psihologic al desnodamântului de la 23 August.

Justificari istorice sunt greu de gasit pentru gestul Regelui. O pozitie de prim rang pentru soarta Europei rasaritene, cum este acea a României, nu se abandoneaza fara nicio garantie sau perspectiva. Ea trebuia tinuta pâna s’ar fi ivit un aranjament favorabil, sau cedata numai prin lupta. Se poate invoca în apararea Regelui doar lipsa lui de experienta politica. Regele era prea tânar ca sa îsi fi dat seama ca amaraciunile lui personale sau adulatiile la care era expus zilnic din partea unui anturaj dubios nu pot intra în judecata unui Rege când soarta tarii sta în mâinile lui. Cu toate ca Regele si-a asumat formal toate responsabilitatile actului de la 23 August, istoria nu îi va concede decât rolul unui pion împins si manevrat de altii. Autorii complotului s’au servit de nestiinta lui si de ura care mocnea în sufletul sau împotriva lui Antonescu, pentru a-si realiza planurile lor.

Regele Mihai si Gheorghe Gheorghiu-Dej de Ziua Victoriei 1947 

Dupa ce Regele Mihai a fost izgonit din tara de catre comunisti si s’a aliniat fara sa vrea pozitiei guvernului de la Viena, Miscarea Legionara nu a stat nicio clipa la îndoiala ca sa îsi exprime din nou atasamentul sau fata de Regele pribeag într’o forma care nu mai lasa niciun dubiu. Prelungita colaborare dintre Rege si comunisti noi am interpretat-o într’un sens cum nu se poate mai favorabil pentru intentiile Majestatii Sale în Memoriul ce i l-am înaintat în 1949: o desperata încercare de a salva Statul român de la lichidare totala, institutia monarhica servind în ultimii ei ani de existenta ca ariergarda a rezistentei românesti. De alta parte, aparitia Regelui în exil am socotit-o de bun augur pentru lupta de eliberare. Regele va da un nou impuls acestei lupte, ridicându-o la o constiinta maxima. In jurul numelui sau prevedeam ca se va organiza o conducere coherenta si eficienta în acelas timp, care sa crute exilul de lupte sterile.

Asteptarile nu numai ale noastre, dar ale marei majoritati a Românilor din exil, s’au soldat cu deceptii continue. Mai întâi, Regele Mihai s’a lasat ispitit de anturajul sau sa se proclame un mandatar al poporului român în exil. Cum celalalt factor constitutional, Natiunea, nu se poate manifesta fiind încatusata, Regele ar fi singurul îndreptatit sa asigure functiunile politice ale exilului. Consecintele acestei teorii constitutionale, destul de subrede, sunt extrem de grave: Regele face politica exilului. El nu arbitreaza, nu se orienteaza dupa dialogul dintre partide, el decreteaza. Orice drept de opozitie e suprimat. Discutiile dintre partide sunt irelevante pentruca Regele nu ia în considerare decât propria sa parere.

Regele Mihai a cazut exact în culpa Regelui Carol al II-lea: si-a însusit conceptia dictatoriala a Monarhiei. Ca atare, în exilul actual nu-i posibil sa fii de alta parere decât Regele, sa respingi formula impusa de el ca nevalabila, necorespunzatoare momentului si intereselor românesti decât trecând peste persoana lui. Considerându-se în exil exact ceeace a fost în tara si abuzând de prerogativele ce le detinea alta data. Regele a fixat componenta politica a comitetului din exil, numarul de membri ce trebue sa îi aiba, a impus anumite persoane si a respins pe altele – chestiuni care sunt de resortul partidelor si trebue lamurite în tratativele dintre ele.

Daca cercetam mai departe ce calcule l-au determinat pe Rege sa-si asume raspunderi atât de întinse si atât de nefiresti în raport cu rolul unui monarh în exil, rezultatul e si mai dezastruos: exclusiv pentru a impune si în politica exilului grupul de la 23 August. In vreme ce înafara de câteva exceptii, Românii din exil au facut eforturi ca sa separe responsabilitatile formale ale Regelui în savârsirea actului de la 23 August de responsabilitatile reale ale adevaratilor lui autori, Regele actioneaza în sens invers: tot atât de mari eforturi face pentru a nu se distanta de grupul 23 August. Generalul Radescu, desi se bucura de quasi-unanima încredere a exilului, a trebuit sa cedeze locul lui Visoianu pentru ca nu era agreat de acest grup. Regele nu l-a numit decât pentru a-l disloca. Era o pozitie care trebuia consumata înainte de a face loc lui Visoianu.

Acestea sunt lucruri mai vechi si mai cunoscute. Ele se refera la pozitiile interne ale exilului. Nu le-am fi reamintit daca în ultimul timp însasi pozitiile externe ale luptei de eliberare nu ar fi primejduite de consecventa cu care Regele sustine grupul de la 23 August.

Visoianu e fixat pe o pozitie opusa actiunii de eliberare. El joaca pe cartea coexistentei, care este cartea sovietica si care înseamna, într’un limbaj mai clar, perpetuarea robiei poporului român. Acest punct de vedere Visoianu îl expune fara rezerve cui vrea sa îi auda parerea despre eliberare. Politica lui Visoianu în exil este un 23 August prelungit, o continua sacrificare a poporului român.

Visoianu si tovarasii lui intimi sunt obligati prin trecutul lor sa fie partizanii coexistentei. Eliberarea nu le poate oferi acestora nicio perspectiva. In actuala situatie, cu toata opozitia înversunata a exilului, mai joaca un rol. Ei sunt puternic sustinuti în America de unele cercuri care au organizat capitularea Occidentului la Teheran, Yalta si Potsdam. E o retea de complicitati care continua sa ramâna în vigoare si care nu se va spulbera decât odata cu desavârsirea procesului de clarificare al opiniei publice americane asupra pericolului comunist.

Regele, angajându-se pâna în pânzele albe cu Visoianu, implicit adera la politica de coexistenta. De aceea, mesagiile Regelui catre Tara sunt lipsite de orice semnificatie morala si nu fac decât sa induca lumea în eroare. Prin atitudinea lui încurajeaza acea directie care tinde sa înmormânteze în statu-quo-ul european toate nadejdile de eliberare ale popoarelor din rasarit. Intre Visoianu, tovarasii acestuia si Rege exista o împletire de interese care vine în conflict acut cu interesele poporului românesc.

In împrejurarile tragice prin care trece neamul nostru astazi, atitudinea Regelui în exil consitue o adevarata calamitate. Sentimentele monarhice, atât de înradacinate în poporul nostru, sunt speculate chiar de Rege pentru a da câstig de cauza oamenilor catastrofei de la 23 August. In loc de a îndura cu neamul, a face jertfa alaturi de el si a izbândi cu el, cum a facut Regele Ferdinand “cel mare si nemuritor”, (CZC), Regele Mihai prefera sa se orienteze dupa celalalt exemplu monarhic, al Regelui Carol al II-lea, devenind exponentul unui grup aservit intereselor streine. In loc de a-si cuceri tronul prin lupta, alaturi de toata suflarea româneasca, se gândeste la o revenire – daca coexistenta va lua totusi cândva sfârsit – prin bruscarea vointei nationale, eventual cu ajutorul unei puteri streine, pentru ca odata cu el sa se strecoare în tara, la locuri de conducere, figurile catastrofei nationale.

Am, tinut de datoria noastra sa dam acest semnal de alarma, cu riscul de a ne ridica împotriva un nou val de dusmanii, pentru ca fiecare român din exil sa-si poata asuma partea lui de raspundere în desbaterea destinului românesc în lume. Sunt forte care lucreaza si în exil la perpetuarea sclaviei poporului român, iar Regele nu e strain de ele sau nu se poate elibera de ele. Cât priveste linia monarhica a Miscarii, ea nu are nevoie de nicio pledoarie. Dar linia monarhica e tot atât de obligatorie si pentru monarh. Un neam nu poate fi dus la pieire numai de dragul unui monarh care utilizeaza pozitia ce o are pentru a tine în loc aspiratiile lui de viata libera. Intre Rege si lupta de eliberare nicio constiinta româneasca nu poate sovai sa se pronunte pentru eliberarea neamului. De Horia Sima, “Vestitorii”, Aprilie 1955

LEMURIA - O REALITATE ZGUDUITOARE - 1

SECRETUL CONTINENTULUI MU A FOST ELUCIDAT

Cine suntem, de unde venim, incotro ne indreptam?
Sunt intrebarile firesti pe care si le-au pus nu o data, oricare om, in toate timpurile. Ei bine, cat de neplacut poate deveni pentru unii, secretulr aspunsurilor la aceste intrebari,  atat de bine pastrat timp de 22 de milenii, a fost dezvaluit. Adevarul a iesit ca untedelemnul la suprafata. Consecintele dezvaluirii lui insa, pot fi  dureroase pana la extrem iar pentru o parte din omenire de-a dreptul catastrofale. Nu punem in balanta pierderile colaterale constand in miile de tone de carti de istorie, religie, antropologie care trebuie topite ca maculatura sau falimentul sau degringolada iminente ale unor institutii laice sau religioase, si nici somajul in care vor intra cohortele de profesori, sacerdoti, publicisti, etc.,  cat mai ales consecintele psiho-sociale, isteria in masa, depresiile si sinuciderile pe care le va genera adevarul despre noi insine.

Continentul Mu nu mai reprezinta o enigma.

Concluziile bazate pe dovezi si argumente irefutabile, la care au ajuns un grup de cercetatori de la diverse institutii de prestigiu au zguduit lumea stiintifica contemporana. Cum s-au petrecut lucrurile aflam de la domnul Robert Churchward din Cheshire, Connecticut, stranepotul colonelului britanic James Churchward (1851 -  1936), primul metafizician care a indraznit sa puna sub lumina reflectoarelor stiintei descoperirea sa uluitoare, continentul MU. Colonelul a scris mai multe carti. In anul 1926 cartea "The Lost Continent of Mu Motherland of Man" a vazut lumina tiparului, a deveni bestseller si de atunci, datorita continutului ei senzational, a avut parte de numeroase traduceri si reeditari pana in zilele noastre. James Churchward dincolo de carierea sa militara de succes a fost un excelent geolog, cartograf, scriitor ocultist, artist, inventator si lingvist iar istoria vietii sale nu este nici pe departe una modesta.
Descoperirea continentului Mu din Oceanul Pacific, disparut in urma unui cataclism abominabil in urma cu 22.000 de ani, populat de o specie de oameni numiti Naacal si identificat astazi cu stravechea Lemuria ai carei locuitori, lemurienii, sunt considerati de catre cercurile ezoteriste,  stramosii nostri, are o istorie interesanta. In ultima decada a secolului al XIX-lea, in timpul sederii sale in India, colonelul a invatat de la un maharishi, limba straveche a lemurienilor, naga-maya, cu ajutorul careia a citit tablitele de teracota aflate in biblioteca lamaseriei, tablite care descriau in detaliu geneza  Pamantului si a omului, precum si a "gradinii RA-iului", continentul Mu. Lemurienii  erau monoteisti si nu recunosteau ca unic zeu decat pe Ra - soarele. Lemurienii constituiti dintr-o rasa alba cu varianta maslinie, dominanta si altele trei, maronie, galbena si neagra, dominate, au colonizat intreg Pamantul, iar prin invataturile transmise confreriei preotilor, considerate texte sacre, civilizatia lemuriana a reprezentat temelia tuturor celorlalte  civilizatii antice care i-au precedat cronologic  - dravidiana, dacica, sumeriana, caldeeana, babiloniana, hindusa, persana, egipteana, ebraica, olmeca, tolteca, incasa, mayasa si greaca. Orice religie politeista practicata de catre unele dintre civilizatiile urmatoare, considera colonelul Churchward, nu reprezentau decat niste erezii, fantazari si deformari intentionate ale preotilor, de la doctrina sacra, de baza. Odata cu religia ei au transmis omenirii si cunostintele lor avansate astronomice, matematice si filozofice.

Nota autorului 
Desigur ca istoria controversata a continentului Mu se impleteste cu istoria controversata a Atlantidei iar intaietatea diseminarii cunostintelor in randul omenirii, fie de catre lemurieni fie de catre atlanti este subiect de discordie pentru unii spiritualisti care nu recunosc decat doar una dintre surse. Alti spiritualisti spun ca cele doua continente au avut populatii si civilizatii emergente si ca lemurienii sunt stramosii atlantilor. Cele mai spectaculoase informatii despre lemurieni raman totusi cele oferite de Ramtha. Dar toate la timpul lor! Oricum pe noi doar lemurienii ne intereseaza acum. Istoricii, in lipsa tablitelor de teracota, raman in continuare sceptici pentru toate variantele, considerandu-le simple fabulatii, caci dovezile de natura spirituala nu au sustinere in artefacte si nici nu au cum sa aibe. Nu comentez aici nici parerile si credintele dacomanilor, caci, daca ar fi sa dam crezare afirmatiilor lor, ar trebui sa-i consideram pe vechii lemurieni daci pursange si fauritori ai tuturor civilizatiilor pamantene. Din respect pentru munca sa de o viata, voi urmari firul descoperirilor generate de colonelul Churchward. Acum insa toate speculatiile, prezumtiile, negarile sau ipotezele vor ramane de domeniul trecutului. Pentru ca acum se cunoaste tot adevarul.
 Sursa foto antet
NB Va rog sa nu luati in seama fotografia din antet. Am postat-o ca sa va atrag in lectura si va mai rog sa nu parasiti meterezele! Vor urma  dezvaluiri senzationale. Doare dar merita!

ISTORIA IMPERIILOR

Nu prea ne-a placut sa plecam de acasa. Pentru noi razboiul a insemnat aparare. Suntem un popor maricel dar din nefericire cu istorie saraca. Noi nu am facut istorie ci ni s-a facut istorie. Popoarele mici, foarte interesant, au facut imperii uriase, evident scotandu-i din ecuatie pe rusi. E drept ca am ridicat si noi capul oleaca, deindata ce am avut un rege, am dat buzna peste Imperiul Otoman pentru neatarnare, avand in spate Ursul, apoi am facut pe cont propriu vreo doua raiduri de calmare a poporului bulgar, care tocmai isi faurisera si ei bietii, o Bulgarie Mare, de unde am ciugulit Cadrilaterul, care evident ca nu ne apartinea, am mai dat iama si pe la unguri in 1918 ca sa nu se contamineze prea devreme de ciuma rosie, ne-am mai aratat muschii alaturi de nemti si pana la Stalingrad, cert e ca am reusit  sa ne punem bine cu toti vecinii si sa ne alegem si cu eticheta de imperialisti. 

Va vine sa radeti? 

Mie nu! 

Nu ne mai ramane decat sa ne amagim cu gloria inaintasilor, a stramosului trac Burebista care a facut o treaba buna (nu ma intrebati de marime) cu verisorii  lui tracii, dupa ce mai intai le-a luat vinul de la gura  si cu stramosul roman Traian, care le-a oferit ocazia si onoarea stramosilor daci sa devina concetateni cu ei, romanii, dar si cu iudeii, egiptenii, britanii, celtii, grecii, macedonenii, galii, fenicienii,... nu-i mai insir ca sunt prea multi... in gloriosul Imperiu Roman. Ce fusesera stramosii romanilor? Ia, un parlit de  trib latin care a tabarat intre sapte coline. Si  daca este sa dam crezare teoriei care infierbanta capetele neistoricilor, cu privire la apartenenta gintei latine la filonul etnic trac, hai dac, ca sa nu se supere neozamolxianistii, inseamna ca ne-am batut cu noi insine, adica noi intre noi, de doua ori, la 101-102 si la 105-106 si am iesit invingatori sau invinsi, nu conteaza, ca e totuna. Au fost razboaie fratricide. Urat! :)) Lupoaica romana a cotarcit lupul dacic. Cu un asemenea antecedent, nici nu este de mirare ca pe parcursul istoriei lor zbuciumate, fratii din cele trei tari romane, din cand in cand, s-au mai scarmanat intre ei cu oaste. Vezi Iancu, Stefan, Mihai, Vlad.

Va vine sa radeti? 

Mie nu! 

 Toata mascarada aceasta isterico-istorica are totusi si o parte buna. Daca anticii romani erau de fapt daci, inseamna ca ar trebui sa ne falim cu realizarea celui mai puternic imperiu din istoria omenirii. 

Asta da istorie fratilor! 

Va vine sa radeti? 

Mie da! :))