La naiba, iubesc! Cearta-te cu mine!

La naiba! Iubesc. #%&^**()^*(*^&$%^&$*&(*$^$%#&^(*&))))))))))^^^^^^^^^^^^^^%$^&$&&*
etc..

Andrei Gheorghe spune ca e cel mai rau lucru. Bai, sa stii ca ai dreptate. Ba nu. M-am razgandit, mai rau e sa nu iubesti, doar ca nu stii ca e rau, fiindca nu are cum sa-ti lipseasca ce nu cunosti. Am vorbit despre asta de curand cu un prieten. Are dreptate, e un drum tern, plicticos si nu aduce nicio satisfactie. Degeaba mancam ciocolata si ne vaitam ca pffff, "iar mi-a facut nu stiu ce prostie"," iar s-a isterizat", "iar bla bla bla..."
Bai, noi avem nevoie de asta. Nu toti, o parte doar. Am o prietena care nu intelege de ce unii isi complica viata inutil. Spune asta uitandu-se la mine cu o privire pe jumatate critica. Cealalta e miloasa. Cred ca isi zice "saraca fata, nu stie ce face".
Ce nu inteleg unii, oamenii astia calmi, care au facut pace cu ei insisi, care s-au calmat si vor doar liniste in doi si pace... eh, ei nu inteleg ca pe unii furia ii hraneste. Daca nu vezi scanteia aia, mica mica, dar sa fie... sa vezi ca a fost... daca nu o vezi nu ai ce sa cauti. Nu vreau sa spun ca trebuie sa ne sarim la gat unii altora, ca trebuie sa ne tocam nervii zilnic. Nu. Dar din cand in cand, o cearta e sanatoasa. Tine sufletul acolo, te face sa stai captivat. Ca o rafala de ploaie. O blestemam cu totii cand ne transforma in curci vestejite in 5 minute, dar stim ca e de bine... "Lasa sa ploua". Asa si eu, lasa-i sa se certe. Te rog, lasa-i sa se certe. Ba, mai mult, cearta-te cu mine. Te rog, cearta-te cu mine. Asa-mi dau seama ca iti pasa. Indiferenta e cea mai nenorocita, cand ne certam stiu ca indiferenta nu exista. E de bine. E usor sa fii calm si sa nu-ti pese. E ca si cum ai  asculta omul de langa tine cu castile in urechi. Poti sa o faci sau nu, e comod. Unora le place calmul. Altii joaca teatru si ascund ce nu e convenabil. E si asta o strategie, la urma urmei. Unora le place sa se certe. Se hranesc cu asta. Asta face ziua palpitanta si sfarsitul de saptamana mai mult asteptat. Si de ce nu, e asa o stare de bine in mirosul de pamant ud, dupa ploaie.

Ultima zi din an la Constanta

Da! Asa ne-am petrecut ultima zi din 2009. Pe faleza din Constanta de la Casino. Ne-am plimbat pentru ca a fost o zi superba, cu soare, cald afara, poate prea cald pentru luna decembrie, 15 grade celsius. Anul 2009 s-a terminat extraordinar. Va trimit niste poze din 2009, speram ca 2010 sa fie un an mai bun. Sa fim frumosi, sanatosi, cu putere si dorinta de munca.

Pentru cei curiosi de poze, voi mai adauga cateva, si mai frumoase facute cu aparatul foto.

Pana maine mai ai timp sa mai respiri o singura data.

Pana maine mai ai timp sa mai respiri o singura data.
Eram in liceu, ultimul an, sala 1, sala de istoria artei, randul de la geam, ultima banca, la perete. Era colega mea Mihaela, cea care dormea vesnic, cea care gandea lucruri destepte doar dupa cafea. Eram eu, colega ei de banca, Livia, cea care se plangea ca nu stie nimic si mai mereu lua 10. Mai ales cand spunea ca n-a stiut nimic.
Era o zi habar-n-am-ce-zi, una oarecare. Stiu doar ca eram noi toti acolo, marti dimineata, de la 8 la 10, istoria artei. Si colega asta a mea, care mi-a devenit prietena in timp, era stresata, eu n-o lasam sa doarma. Semanam mult in perioada aia, putin prea mult, pana la a lua 3 pe copiat cand nici nu se punea problema. In timp, cativa ani adica, ne-am mai schimbat. Ne-am mai a se traduce prin poate prea mult. Nu mai avem nici doua fire din vechea camasa, nu mai avem in comun decat un ras semi-isteric, ochii deschisi si parul valvoi.
Eh, asta-i acum, dar atunci, atunci cand eram colege de banca, in liceu, atunci eram eu si eu putin altfel, si ea si ea putin altfel. Era istoria artei, cu Buliga, celebra profesoara Buliga, neagra in cerul gurii, a dreacu a dreacu a dreacu, asa cum ni s-a descris ea pe sine la primul curs. Si noi, noi, ca doi copii fara mai nicio grija, filosofam. Nu mai stiu cum am ajuns aici, la acest "pana maine", dar cert e ca am ajuns. Era o foaie, o fila oarecare, ordinara, nu mai stiu daca era alba sau smulsa din caiet...da, era alba, o mai am, trebuie sa o caut... Si pe foaia asta scria, ea, colega mea cu ochi albastrii si par urat (atunci). A scris ca pana maine mai am timp. Timp sa mai respir. Acum, nu mai stiu de cate ori, da' parca o sngura data. Trebuie sa caut foaia aia ordinara. Am sa o inramez. Asa-s eu. Iubesc chestiile mici, banale, dar care apartin unui timp anume. Foaia asta, de exemplu, reprezinta anul ala. Tot.
Holul ala urat, liceul ala pe care l-am iubit, colegul pe care am avut un crush, baiatul pe care l-am iubit, colegii pe care i-am dispretuit, astia pe care i-am placut. Banca aia, fir-ar ea de banca!banca aia a vazut multe, si a ascultat si mai multe...Profesoara aia scorpie, dar fara de care as fi avut mult mai putine.
Imi lipsesc azi toate alea. Eram mici, eram prosti si era asa frumos. Totul.
Era asa frumos sa chiulesc de la scoala si sa ma duc la Sinaia cu trenul. Un personal amarat, n-aveam bani de nimic. Era asa frumos sa chiulesc de la ore si sa stau in curtea liceului si sa vorbesc despre viata, si carti, si oameni. Si-mi mai e dor sa ma duc la orele de romana, sa o ascult pe femeia aia care-l iubea pe Eminescu ca pe ochii din cap. Poate putin mai mult pe Eminescu. Frumoasa era femeia aia, era asa un om frumos...
Si parca mi-e dor de diriga, si tipetele ei mereu bine intentionate, si parca o aud "Ce-aaai mai facuuut?!?!?" si iar motiveaza absente si iar ma pune sa-mi scriu singura scutiri si iar o aud "Uoof, acu' hai sa vedem ce putem face..." Si ea e un om frumos.
Si ma vad pe mine, in banca mea de la istoria artei, si vad iar oamenii din jur. Si mi-e asa dor de ei, si-mi lipsesc si azi ca si ieri, parca putin mai mult, azi sunt putin mai departe.
Colega asta a mea, desteapta foc si descurcareata de fel, moldoveanca pan' la os, cu gura mare si artagoasa, doarme. Si eu ii dau la coate si ea ma injura, si eu ii car la coate, si ea ma injura si profa asta, o scorpie cu farmec, sta in spatele nostru si vede. Si pana se prinde omu' asta cu ochii albastrii...pana se prinde ca-i dau ghionturi cu motiv, profa tuseste, tuset-d-ala de "vezi ca te vad". De-acum omul asta nu mai are doar ochii albastrii, e toata albastra. Vinetie. Cred ca nu mai respira, stai sa verific...
Mi-e dor de oamenii astia atunci. Mi-e dor sa-i vad mai copii si mai simpli. Mi-e putin dor si de mine.
Dar nu-i nimic, pana maine mai am timp sa mai respir o singura data. Asa a zis colega mea din ultima banca, sala 1, istoria artei.

Povestiri din lumea mea

Azi voi incepe o serie de povesti din "lumea mea". De azi ma voi exprima si altfel decat prin posturi lungi si plictisitoare.

N-am putut sa adorm azi noapte, si stand si gandindu-ma la tot felu de nebunii, imi vine in minte poezia urmatoare, am scris-o repede pe telefon ca sa n-o uit cumva, pentru ca vroiam sa o si desenez de dimineata.

Intr-o zi intunecata

Sub un nor trecea un fulger

Si sub fulger ce sa treaca ?

Trecea apa-nvolburata

Tot curent din nor trecea

Fulger apa curenta

Pestii toti pe rand murea !

Mulutmesc lui cerculet pentru inspiratie.