Vechi amintiri

Astazi mi-am adus aminte de copilaria mea si a fost haios. Am ras cu lacrimi atunci cand am gasit melodiile cantate de mine pe cand aveam 10-11 ani si ma urcam pe scena cu o timidate si un trac rar intalnite. Ma inroseam ca un rac si uitam versurile melodiilor. Dupa orice eveniment la care cantam, sfarsitul se stia foarte bine, erau glumele pe seama mea: Alina iar ai uitat si ai improvizat. Norocul tau ca nu stim decat noi versurile!" :)) M-am gandit sa le postez si pe blog. Auditie placuta!

P.S. Cristian Lisandru, melodiile sunt in secial pentru tine caci n-am avut ocazia la momentul potrivit sa ma "afirm" in fata ta! :)

Jocurile vietii

• Am ramas acelaşi copil, care aruncă piatra într-o casuţă a şotronului şi sărind într-un picior, împinge piatra dintr-o căsuţă in alta. Mereu atentă sa nimerescă în căsuţa desenata cu o alta culoare, diferită, cu un punctaj mare. Concentrată să nu se dezechilibreze şi să-i ia altcineva locul. Am aruncat de multe ori în afara jocului si m-am impiedicat de propria piatră, am si căzut, locul mi-a fost furat de mai multe ori decât era nevoie...dar am contiunuat să joc, chiar şi azi.

• Ţară, ţară vrem ostaş e jocul meu de sacrificiu... singurul loc în care sunt prizioner este însăşi sufletul meu, unde nu poate nici un ostaş să facă dreptate şi să ma descatuşeze.

• Imi place sa ma ascund in locurile ce-mi trezesc amintiri şi ma amuza cel care ma cauta, nu se gandeşte că sunt acolo, unde totul a avut sens odata... mereu câştig la v-ati ascunselea!

• "Baba oarba" înca este o mască ce-o port în faţa trişorilor!

• "Omul negru" se pilmbă prin mintea mea, de multe ori imi joacă feste, şi-mi tulbură liniştea.

• Mai nou am învăţat sa joc "sah", sunt pregătită sa dau sah mat si prin cuvinte.

Pentru unii visele mor ca niste embrioni nedoriti, ininte sa li se ofere o sansa sa arate de ce sunt in stare

Eram in Kiseleff, intr-un parc de exercitii, pentru copii. O fetita de 11-12 ani, de etnie rroma, nu ca asta ar conta din punct de vedere psihologic sau etic sau mai stiu eu ce, dar conteaza cand e vorba de cultura si educatie...eh, fetita asta se juca pe-acolo. M-a intrebat la un moment dat "Ce faci aici?"
Cu mintea mea de bibilica, gandindu-ma ca e genul ala de copil nesuferit care pune prea multe intrebari si nu cunoaste limita dintre bagacios si vorbaret, i-am raspuns "Tu ce crezi ca fac?" Incercam sa fac pe ironica sperand sa se care repede, ultima tigara a zilei se fumeaza in liniste. Ce mi-a raspuns ea m-a facut sa ma simt total nelalocul meu "A aa... ce se face aici?'' Era cocotata pe un pod de echilibru, de antrenament, fie ...important e ca ea mi-a pus o intrebare serioasa iar eu, om ipocrit care se lauda ca nu discrimineaza in nici un fel am interpretat total aiurea.
M-a intrebat apoi ce se face pe un bustean lasat stingher intr-o parte. I-am spus ca nu stiu si spre surprinderea mea s-a dus la panou mi-a aratat instructiunile. "Uite!" Si m-a mai intrebat odata. Am crezut ca glumeste si i-am zis "Pai... citeste!" Ce mi-a raspuns? "Eu nu stiu carte."
Felul in care a spus-o, simplu, fara nici un substrat, fara complicatii ca si cum ar fi fost cel mai banal lucru... Ce viitor poate avea copilul asta? Ce vise are? N-a citit niciodata o poveste si banuiesc ca n-a stat nimeni sa-i citeasca o poveste asa cum trebuie citita o poveste, din moment ce nimeni nu s-a obosit sa o invete macar sa citeasca.
Imi pare aproape inuman sa nu stii sa citesti in secolul in care a stii engleza e o chestie "So what?!", cand la gradinita inveti ce e ala computer. Ea ce face? Se joaca intr-o casa mizera (sunt sigura de asta), are grija de un frate mai mic, vesnic racit si murdar, sta la strada pe scaune de plastic cu ma-sa si tanti Rumegatoarea-de-seminte-alias-fumatoarea-de-Carpati. In cativa ani o sa o ia unu' , un cocalar mai mult ca sigur, care o s-o faca femeie, o sa invete sa spele si sa arunce laturi la canal, sa faca mancare cu ceapa muuuhuhuulta si o sa-si piarda ultima urma de farmec la 25, dupa al 5-lea plod. Dar parca nu e corect. Nu e vina ei ca n-are viitor, nu e vina ei ca nimeni nu i-a dat nici o sansa. N-a apucat sa viseze la cariera, sa planga la moartea caprioarei, sa-si doreasca rochia Cenusaresei. Lucrurile astea sunt un "must have", asa trebuie sa fie , e ceva dat, astia sunt pasii. Trebuie sa mergi la scoala, sa ai emotii la lucrari, sa astepti ca un tamp vacanta mare, sa-ti alegi liceul, sa faci marea schimbare de look, sa ai un crush pe un coleg, sa ai un prof preferat si unul care nu te suporta. Ziua aia perfecta cand termini liceul... Sa-ti storci creierii gandindu-te la ce vrei sa faci, asta, ba asta, ba asta iar, ba nu...dar sa existe sansa de a spune "nu sau da". Ea nu o are. Din vina cui? In mod sigur nu a ei si parca aud miii de raspunsuri "Ma-sa ce pazeste?" Pai daca nici ea n-a avut pasii astia, a cui e vina? De invatat se poate invata si mai tarziu, unii invata singuri, dar e greu sa inveti sa fii om daca nimeni nu te ajuta...

Numai cei maturi nu inteleg...

Pastram intr-un colt al memoriei fragmente din copilarie. Eu, tu, el, ea, noi, voi si oricine. Aceste amintiri dragi devin parca mai semnificative si mai pline de duiosie acum, de Craciun.

Pentru cateva clipe macar, suntem iar copii, ne identificam si redevenim noi, cei de odinioara. Sfidam astfel spatiul si pe maestrul timp care a tinut cu tot dinadinsul sa ne transforme in adulti.

E recordul nostru pe care il doboram cu fiecare Craciun. E una dintre lucrurile cu care suntem binecuvantati.


Tuturor copiilor, noapte buna! :)


Cleopatra Stratan - Noapte buna !
Vezi mai multe video din Muzica

Acasa:)

Am vazut ca tema acestei saptamani este "Orasul natal"! Eu ar trebui sa vorbesc despre Tg. Neamt. Dar fara poze, nu stiu cat de multe as putea spune. Poate intr-o postare viitoare.
Acum sa va spun despre ACASA al meu!
Am ajuns aseara pe la 18. E cald acasa! E liniste! Sunt parintii mei, care mi se pare ca acum, sau cel putin aseara anii se vedeau pe fata lor mai mult ca oricand! M-am intristat! Toti suntem mari. Aproape toti suntem plecati de langa ei. De sarbatori venim care si cum putem. Dar, ei raman aici mereu si ne asteapta si e frumos sentimentul asta cand stii ca ei sunt mereu aici, ca mereu ai un ACASA. Un acasa cald, luminos, linistit si plin de zambete!

Ma gandesc cum eram eu cand eram adolescenta. Mmmmmmm urat!!! Mereu eram nemultumita. Mereu mi se parea ca daca parintii mei sunt cei mai in varsta din toata clasa mea, asta inseamna ca sunt si cei mai invechiti. Dar nu era asa deloc! Bine, trebuie sa mentionez faptul ca am crescut intr-un mediu autoritar, pentru ca era greu cu 4-5 adolescenti in aceiasi perioada. Invatam la licee diferite si fiecare dintre noi venea cu cate o idee, cu cate un mod de gandire si mama era cea care mereu ne asculta. Mereu, mama incerca sa fie cea care ne intelege, cea care se impartea in toate partile ca noua sa ne fie bine. Tata, cel mai responsabil om pe care l-am cunoscut in viata mea pana acum. Sa cresti 13 copii nu e usor! Sa ii faci pe toti mari, nu e simplu! Sa te straduiesti ca toti sa faca scoala nu e simplu sa traiesti si sa nu te gandesti la ziua de maine! Si totusi au reusit.

Imi place sa spun ca am niste parinti minunati! Ca ne-au crescut cum au putut mai bine. Ca ne-au dat atat cat au avut, dar niciodata prea mult sau prea putin de asta nu stim ce e risipa...

Acum, sa va povestesc despre sarbatorile de ACASA...
In copilarie era multa joaca. Eram mici eu si fratiorii mei, dar erau surorile mele adolescente...Era un haos total. Un haos frumos. Un haos cu rasete si lacrimi de bucurie. Doi parinti si bunici care ne stataeau alaturi mereu. Erau langa noi.

Si, daaa mereu am avut tot ce am avut nevoie. Si am fost inconjurati de iubire. Daca inainte mi se parea ca parintii mei gandesc gresit anumite situatii, acum imi dau seama ca nici macar nu pot sa ma gandesc ca ei ar putea gandi altfel deoarece ei au trait in alta lume. S-au dezvoltat sub alte principii, dupa alte reguli.Au trait si au fost nevoiti sa se dezvolte dupa regulile unei vieti dure, asa au invatat lectia supravietuirii si asa ne-au crescut si pe noi intr-un spirit al responsabilitatii, al respectului de sine si al muncii proprii...

E multa veselie la mine acasa cand suntem cel putin jumatate dintre noi. Casa e mare. mama pune asternuturi curate si frumoase in nu stiu cate camere ca se ne putem odihni...dar degeaba, tot stam tolaniti pe jos, pe canapea pe unde putem in living si povestim si ne amintim copilaria si ne bucuram unii de altii...si....asa se face dimineata!:)

Acum, e mireasma de sarbatoare acasa. Sunt eu si sora mea cea mica si alti doi frati si parintii. Putini fata de alte sarbatori! E liniste. In seara asta vom impodobi bradul. Tot in seara asta vom pleca pe derdelusul copilariei noastre. Doar ca avem doar sania din copilarie. Adica singura sanie pe care nepoteii nostri nu au luat-o:))...ne descurcam noi cumva...important ca ne vom duce la sanius...Abia astept!

Mi-a trebuit mult timp sa vad ca eu fata de alti oameni am o familie frumoasa, o familie lina si calda. Timpul te invata sa pretuiesti mult ceea ce ai , daca vrei acest lucru. Totul tine de alegeri. Nu as mai putea acum sa fiu adolescentul acela nemultumit si revoltat si rautacios cu parintii mei...Mi-e drag de ei!:)

E liniste, pace, cald si pe fundal e Hrusca:)

Demisionez din postura de adult!

Am observat ca se poarta poeziile pe acest blog asa ca m-am gandit sa vin si eu cu o poezie in care ma regasesc si cred ca o sa placa multora. poezia e scrisa de Radu Iftinoiu
 si se intituleaza Demisie. Eu unul vreau sa fiu din nou copil insa doar copil cu sufletul. Stiu ca aceasta se poate realiza insa nu cu putin efort. Daca va place poezia puteti vizita situl domnului Iftinoiu la adresa www.popasduhovnicesc.ro pentru a citi mai multe.

Subsemnatul Dan Stresatu, vă aduc la cunoştinţă
O intenţie mai veche, o teribilă dorinţă,
De a-mi da, irevocabil, azi, demisia deplin
Din menirea şi din rangul de adult, ce îl deţin

Funcţia pe care astăzi subsemnatul o ocupă,
Mi se pare prea stresantă, vrednică de prima grupă;
De când sunt adult, spun sincer, nu mai am în suflet tihnă,
Nu mai am nici timp, nici pace, nici astâmpăr, nici odihnă.

După ce analizat-am cum mă aflu de o vreme,
Situaţia stresantă, nesfârşitele probleme,
Ce mi le oferă zilnic împovărătorul rang,
Hotărât sunt ca dintr-însul eu acum să mă retrag

Şi voiesc, cu insistenţă, să preiau, dar mintenaş,
Atribuţiile simple ale unui copilaş,
Ce le-ndeplineam odată cu atâta iscusinţă
Şi la care renunţat-am cu prea multă uşurinţă.

Vreau să desenez cu creta colorată, iar, pe stradă,
Sau să fac pe ulicioară un om mare de zăpadă;
Să nu-mi pese de adulţii care trec în mare grabă
Spre serviciu, sau spre piaţă, sau spre altă nouă treabă.

Vreau să merg cu trotineta "tituind" pe trotuare
Şi să nu mai stau în trafic enervat la semafoare;
Să nu mă intereseze, pentru anul următor,
Cât mai e asigurarea pentru vechiul meu motor;

Vreau să cred că,-n toată lumea, bombonelele Tic-tac
Sunt mai bune decât banii, care n-au pe dânşii mac;
Vreau să cred, precum odată, că e totul gratuit
Sau că nu-i mai scump eclerul decât băţul de chibrit.

Vreau să stau întins la umbra unui arbore stufos
Cu-n pahar de suc în mână, stând pe spate tacticos;
Să privesc la norii care nu voiesc să se oprească
Şi să-ntreb: De ce adulţii nu au timp să îi privească?

Vreau să mă întorc la vremea, când mă bucuram de viaţă
Şi-i sorbeam cu lăcomie minunata ei dulceaţă,
Când a mamei voce caldă mă chema de pe maidane
Să vin repede la masă, fără să mă plâng de foame.

M-am maturizat cam iute, m-a trezit de-odată mare;
Cred că e, cu siguranţă, un abuz şi-mi cer iertare!
Am ajuns să aflu, iată, de războaie şi de drame,
De justiţie coruptă, de copii murind de foame;

Am aflat de vrajbă, ură, prostituţie, avorturi,
Şi de mame criminale, de partaje şi divorţuri,
De ciudata şi parşiva educaţie atee,
De căsătorii de probă şi de droguri în licee;

Am aflat că sunt biserici, ce au clerici cam ciudaţi,
Unde se oficiază cununii între bărbaţi.
Am aflat că sunt în lume oameni fără Dumnezeu,
Ce-şi pun coarne, şi pecete, şi se-nchină celui rău.

Vreau să mă întorc la vremea, când făceam cu grijă tema
Şi la orice disciplină singur rezolvam problema;
Când citeam cu sârguinţă, zilnic, lecţiile toate
Şi nu aşteptam ca net-ul să îmi facă referate;

Vreau s-aud un cor de strană, să privesc trecând fanfare,
Şi nu televiziunea cu emisiuni bizare.
Nu mai vreau nici ştiri cu bombe, terorişti, scumpiri, reclame,
Violenţă, desfrânare şi căderi de avioane.

Vreau să mă întorc la vremea, când, copiii, din tot satul,
Nu ştiau ce este moda, nu ştiau ce e păcatul;
Când mămicile, în taină, le citeau din Sfânta Carte
Şi nu-şi adormeau copiii cu desene animate.

Vreau să cred din nou că omul e creat de Dumnezeu,
Cum m-a învăţat mămica, nu profesorul ateu;
Vreau să cred din nou că Moşul îmi aduce jucării,
Şi nu tata, cum aflat-am, mai târziu, de la copii.

Vă asigur că în cazul când voi fi, de-un oarecare,
Întrebat: Ce te vei face, când vei fi, copile, mare?
N-am să mă mai bâlbâi iară, încurcat, timid, umil,
Ci voi spune cu tărie: Vreau să fiu mereu copil!

Aşadar, vă spun din suflet, că vreau să retrogradez!
Şi-aţi aflat ce argumente am să demisionez
Din copleşitoarea treaptă de adult, ce o ocup
De atâţia ani în care, zilnic, am strigat heirup.

Ştiu că nu e cu putinţă să retrogradez total,
Să devin copil la suflet şi trupeşte, integral,
Însă fără doar şi poate, vreau în orice chip şi stil,
Ca de-acuma înainte să am suflet de copil.

www.popasduhovnicesc.ro

De nepretuit! Pentru restul, exista... alternative

Acum mai multe luni, am fost de-a dreptul extaziata sa regasesc pe youtube clipuri din copilarie...genericul de la Telecinemateca, genericul crud cu pisica si soarecele de la Gala desenului animat, o "gala" de maxim de maxim 15 minute, genericul de la Teleenciclopedia, de la Un zambet pe 16 mm si multe altele. Cel mai mult m-a impresionat sa regasesc Sandy Belle, sa ascult melodia vesela si sa-mi amintesc cum lasam orice ca incepea Sandy, incetam temele, alergam in casa daca eram pe-afara...totul era pe pauza pentru ca incepeau desenele :)

E greu sa mai ai astfel de momente acum cand putem gasi in orice moment filmul preferat, emisiunea sau serialul pierdut, ceea ce nu e deloc rau, trebuie sa recunoastem, dar...

Si Sandy Belle a fost doar unul dintre multele desene animate pe care le urmaream cu totii innebuniti...
Iar acum, ca tot gasim orice oricand sa ne bucuram de dragul copilariei ca putem revedea si Tortues ninja, Captain Planet, chiar si Mihaela si Azorel sau Miaunel si Balanel :))

Copilul din noi....MICUL PRINT:)

Micul Print al lui Antoine de Saint Exupery a fost, este si va ramane cartea care m-a invatat foarte multe.....una dintre cartile mele de capatai.....

Am descoperit-o foarte tarziu, abia in clasa a 11-a, dar pe cat de "mare" eram pe atat de mult m-a facut sa mai copilaresc putin si sa imi dau seama ca multe lucruri se schimba doar atunci cand noi le dam voie....

Imi aduc aminte de acel om-copil, care este Micul Print, pe care l-am citit de 10 ori cred si mereu imi mai da cate un sfat si imi mai arata ca ceva nu e in regula in modul meu de a gandi....

Uneori ma intreb daca am ajuns si eu un "om mare" asa cum spune Exupery, pe care dorinta de a avea o cariera il ruineaza!? Alteori ma surprind privind la stele si gasind una mai stralucitoare si ma gandesc ca poate fi steaua Micului Print. Si atunci nu pot sa nu ma intreb: oare ce mai face floarea printisorului? Oare e la fel de plina de sine si mandra de cei trei spini ai sai? Am invatat eu oare, ceea ce floarea stia inca de pe atunci?!"trebuie sa rabd doua- trei omizi daca vreau sa vad fluturii" sau ceea ce Micul Print a priceput: " N-am fost in stare sa pricep pe atunci.Ttrebuia sa o judec dupa fapte nu dupa vorbe."[...] " Trebuia ca dincolo de bietele ei siretlicuri sa ii presimt duiosia, Florile sunt atat de ciudate!Dar eram prea tanar ca sa stiu cum s-o iubesc." Apoi gradina cea mare plina de flori, asemeni florii Micului Print....E atat de adevarat ca "ochii nu pot patrunde miezul lucrurilor" si ca "limpede nu vezi decat cu inima".....Apoi Micul Print m-a invatat ca "nu se poate trai fara culoare, poezie si dragoste"....atat de mic si totusi atat de intelept!...Si nu in ultimul rand, vulpea si ritualurile ei, responsabilitatea fata de ceilalti si faptul ca "nu cunoastem decat ceea ce imblanzim".. Si oamenii "care nu se stie niciodata unde ii poti gasi. Ii poarta vantul. Ei nu au radacini si asta ii stajeneste mult." ....am invatat atatea de la tine Mic Print.....!!!

Copilul din mine este inca acolo, cuminte, asteapta...Odata va sosi ziua in care voi pieri singura intr-un pustiu si atunci stiu ca se va apropia tiptil de mine si ca nu ii voi simti prezenta pana cand respiratia lui nu va atinge usor maneca mea. Atunci pe o foaie alba creionul meu va desena...ceva... nu stiu ce...nu am desenat niciodata serpi boua care au inghitit un elefant....atunci, demult desenam, casute, pisici si copii.....ceea ce stiu e ca o voi face destul de incet,. cat mai incet posibil pentru a-l tine cat mai mult timp....



Va mai amintiti de "Micul Print"?
Daca nu, cartea mea e plecata intr-o lunga calatorie...nu are unde dormi....poate o opriti la voi;))

De ce par lucrurile mai mari atunci cand suntem mici ? (II)

Doresc sa completez postul De ce par lucrurile mai mari atunci cand suntem mici? cu partea a 2-a.

Am ramas socat, cat de mari mi se pareau scarile spre gradina, pomii fructiferi in care ma cataram pana in varf sa culeg fructe. Aleile si cararile dintre straturile de zarzavaturi erau mari, puteam sta cu amandoua picioarele in ele. Parca eram mic, minuscul si parca toate lucrurile din jurul meu erau de mari dimensiuni. Scarile, copacii, cladirile, masinile, parcul pentru copii - era ca o lume doar pentru mine cu diverse tipuri de leagane.

Am constientizat cat de mic eram cand am vazut locurile unde ma ascundeam, sau prin care treceam - treceam printr-un geam de pivnita pe udne acum nu as putea decat sa imi bag mana sau un picior cel mult.

Cand eram mic urcam scarile cate una, apoi cand am mai crescut ma chinuiam sa urc cate doua, iar mai apoi ma tineam de balustrada si urcam cate trei scari... si ma gandeam atunci, ce frumos o sa fie cand o sa fiu mai mare si o sa pot urca trei scari fara sa ma chinui, pentru ca voi fi suficient de inalt.

Oricand mergeam la magazin, abia ajungeam la pervazul ferestrei pe unde se servea, ca sa pot cumpara si eu ceva dulce.

Parca atunci lichidele nu se masurau in litri ci in pahare de apa baute in viteza pe nerasuflate dupa o alergatura de-o zi, transpiratie multa si doar daca eram bine incalzit si transpirat ca sa am toate sansele sa fac o pneumonie, sau cel putin o raceala.

Mancarea nu conta prea mult pentru mine, dar si atunci un ou era mult mai mare decat acum ? Ce s-a intamplat ? Au gainile anului 2009 anemie ?

Eram asa de mic ca abia puteam sa ma urc in autobuz. Cand ma duceau rudele cu trenul nici nu ma puteam urca singur, trebuia cineva sa ma ridice ca sa ajung la o scara si apoi altul sa ma preia ca sa ajung la podeaua vagonului. Un scaun de tren de clasa a 2-a pana la mare era suficient de mare ca sa pot dormi in el. Geamul la care baietii mai mari (asa cum sunt eu acuma :p) fumau, mi se parea de neatins, si inutil totodata. In masina pe bancheta din spate aveam mai mult loc decat am acuma in pat. Daca stau bine sa ma gandesc parca si muzica suna diferit la o anumita varsta.

Daca stau bine sa ma gandesc, toate s-au schimbat si cand am facut "acea" vizita la bunici, aceea in care realizezi ca esti mare, ca parca toate erau mari odata, undele amintiri nu mai sunt niciunde oricat le-ai cauta, pentru ca acum in locul lor sunt alte lucruri, unele s-au transformat, altele au disparut, unele care sunt azi, nu era nimic in locul lor alta data - SCHIMBAREA...

Oricum in "acea" zi a fost pentru prima oara cand am simtit ca Lumea mea mi-a ramas mica. Si stiam ca nu voi mai putea face nimic ca sa intorc timpul, nu voi puta face nimic ca acea lume sa "imi vina" sa "mi se potriveasca". Acum e alta lume care si ea la randul ei imi va ramane mica, si voi privi cu nostalgie peste ani, la ce-a fost viata de student, si cum am petrecut-o. Dar despre asta, poate tot aici in 2019 intr-o zi frumoasa de noiembrie.

Jurnalul copilului cautator

Ca orice copil, cand eram mica visam anumite lucruri, de altfel foarte marete.

Eu cand eram mica nu vroiam sa ma fac doctorita, de ce nu stiu! Eu imi doream sa fiu astronaut...;))asta a fost prima mea meserie, sa zic asa. Dupa aia pe la vreo sase ani imi doream sa devin scriitoare, dar asta nu a tinut mult...brusc vroiam sa devin Andreea Marin, dar mai ales in acelasi timp si Mircea Radu.:)) Prezentau stirile la tvr1 atunci, si ai mei se uitau mereu; in familie se vorbea despre ei - ca sunt frumosi ,destepti etc. etc. etc. iar eu brusc vroiam sa fiu EI amandoi(ceva de genul 2 in 1=)))) nu ii puteam separa, nu faceam dictinctia, amandoi erau destepti, si mereu se vorbea despre ei....atat doar ma privea!

Asta a tinut pana pe la 8 ani, cand mi-am dat seama ca e mai bine sa fac altceva. De ce sa ma iau dupa ei:)), mai bine fac ceva ce nu face nimeni, si ce credeti ca m-am gandit... sa ma fac pieton. Da, da pieton!!! Nu stiam ce inseamna exact, dar suna bine de tot! Mi-aduc si acum aminte reactia uneia dintre surorile mele cand a auzit:"pai pietoni suntem toti!". Am fost foarte dezamagita de ceea ce tocmai auzisem, si eram atat de orgolioasa incat am spus ca nu vreau sa fiu ceva ce este toata lumea. Sa fiu ceva doar eu si atat!!!;)).

De atunci mi-a trecut asta cu " ce te faci cand esti mare?" raspunsul meu era:"o sa vad atunci, acum sunt mica si fac ce trebuie."; bineinteles ca nu stiam ce inseamana clar aceste lucruri, dar am inceput sa citesc; citeam foarte mult, imi faceam lectiile pe graba numai ca sa citesc. Ma atragea atunci orice.

Dupa aia brusc, ma faceam pictor. Asta mi-e venit cand in livada am vazut multe flori amestecate, era foarte multa culoare...m-a fascinat! Ai mei pareau incantati de acest lucru, pareau incantati....dar, surpriza!!!orice desenam sau picatam nu era decat o MAZGALEALA, dar mie mi se parea ca e foarte frumos ce fac!!! Faceam case, si eram tare dezamagita cand ai mei ma intrebau ce reprezinta ceea ce am pus pe hartie. Fratele meu ma zicea "nu seamana deloc cu un caine, ce e pe foie!!!" Iar in viziunea mea, ce era pe foaie era o casa!!!! (acum ma amuz copios cand imi amintesc). Mi-am dat seama ca pictura pentru mine, ramane doar la stadiu de mazgaleala, cand m-am desenat pe mine. Da, pe mine!!! La finalul desenului, aratam ingrozitor, nu ma puteam asocia cu nimic...eram foarte dezamagita!!! M-am dus la mama si am intrebat-o ce crede ca am pus pe foaie? Iar ea mi-a zis: "un om, un om urat tare, nu cred ca am vazut asa ceva pana acum!" Ma duc la fratele meu ,raspunsul lui: "ceva urat, un animal slab cu doua picioare si coroana, dar nu imi dau seama ce este!".... Foarte dezamagita, m-am ascuns, am inceput sa plang si m-am calmat gandindu-ma ca nu pot sa fiu pictor. Din acel moment, gata cu pictorul...desi si acum imi place sa mazgalesc( da si acum doar mazagalesc, potrivesc culori...atat doar).

A urmat o pierioada in care ma feream de acest subiect foarte tare. Dupa am crescut, am ajuns la liceu...nu ma gandeam la asta...compuneam poezii, dar nu eram poet si nici nu ma gandeam sa devin;))...citind mult, ma atragea lectura din ce in ce mai mult, si mi-am zis ca poate sa fiu profesor ar fi frumos! Dar cum sa fiu profesor, sa vorbeasca elevii de mine, cum vorbesc eu si colegii mei de profesorii nostri???? nu, nici asta! In clasa a zecea am descoperit teatrul, mi-a placut, din acel moment stiam ca indiferent de ce fac si ce voi fi, teatrul va fi important pentru mine.

Fac psihologie acum, imi pace teatrul, filmul...nu stiu daca voi fi psiholog, actor sau regizor, dar stiu ca teatrul reprezinta mult pentru mine, ma ajuta sa cresc, sa ma maturizez, sa zambesc...si sa vreau mai mult decat pot arata....!!!:)...vreau sa ajut oamenii sa fie, sa zambeasca macar, daca fericiti nu pot fi...!!!

Copilaria...

Copilaria nu se masoara de la nastere pana la o anumita varsta la care copilaria este depasita,iar lucrurile copilaresti sunt date deoparte.

Copilaria este regatul unde nimeni nu moare,nimeni nu e ranit si trist..Copilaria este palatul unde fluturii zboara ,pasarile canta,oameni sunt fericiti ,iar raul nu exista...Copilaria este locul gandurilor frumoase,al imaginatiei, iubirii si afetiunii..

Copilaria este si va fii locul preferat al oricarui om...Soarele rasare,incepe o noua zi ..pacat ca aceasta copilarie nu va mai veni...