Autor Doina Popescu
În vecinătatea Brăilei, începând de la Centură, se află Pădurea Stejarului- loc tainic şi misterios, scenă a multor întâmplări palpitante din copilăria mea.
Vă voi spune acum o poveste pe care părinţii o discutau pe furiş cu neamurile şi cu vecinii, fiindcă pe vremuri copii erau păziţi de grozăvii necuviincioase .
Prin ’73-’74, floarea Miliţiei din toată ţara s-a reunit la Brăila să anihileze o bandă deosebit de periculoasă care acţiona în Pădurea Stejarului.
Nu ştiu numele de cod al operaţiunii poliţieneşti dar, papaşa îi numea pe bandiţi Şerifii Amorului din Vestul Sălbatic.
Cum legile moralităţii comuniste apărau familia-nucleul de bază al societăţii- ca să te duci cu paraşuta la hotel, trebuia să prezinţi buletinele împricinaţilor ca să dovedeşti legătura matrimonială reciprocă şi dacă nu găseai “înţelegere” pe bani grei la recepţioner, treceai afacerea pe sub… mână.
Şi mai mult, cum un divorţ dura cam 7 ani, mult mai mult decât amorul blond-pensat şi cum în urma divorţului erai înfierat în şedinţă de partid şi puteai pierde funcţia, Pădurea Stejarului a devenit tărâmul fermecat al amorului clandestin de cursă lungă sau de sfert… neacademic!
Acum, pădure-pădure dar, nu pentru toată prostimea că nici pădurea nu era chiar deasă să suporte la nesfârşit!
Nu puteai veni la pădure cu autobuzul, deci “prăjitura asta bine însiropată era doar pentru cei ce aveau maşină…
Aşa că ajungeau perechile mai mult sau mai puţin întâmplător combinate, îşi lăsau textilele-n vine şi în prag de orgasm multiplu pe capota maşinii, numai ce apăreau nişte băieţi cu dresuri de damă pe faţă care-i jejuiau metodic: ceas, portofel, pantofi, verighetă, ghiul, roată de rezervă, casetofon auto, bijuteriile cucoanei şi de multe ori chiar cucoana.
Hormonii dumnealor erau atât de jucăuşi şi imprudenţi, că erau zile în care se jefuiau şi câte 20 de cupluri.
Cum nimeni nu era pe pozitia de a reclama, păgubaşii au plătit şi-au înghiţit paguba şi umilinţa în tăcere, astfel că fenomenul a înflorit exponenţial.
Cum şi miliţienii erau un fel de “vip”-uri, aveau şi maşină şi pistol în dotare, unul din virilii în uniformă cu grad pare-se de căpitan, a fost deposedat de toate bunurile, inclusiv de pistol.
Pierderea pistolului fiind caz de puşcărie, cianozat de jenă şi de oftică, ghinionistul căpitănaş a ieşit la raport.
Spre marea lui surpriză, a găsit o nesperată bunăvoinţă din partea şefilor, protagonişti nefericiţi ale unor amoruri similare întrerupte la apogeu.
Cum în clubul jefuiţilor intrau jumătate din notabilităţile oraşului de ambe sexe, comandantul miliţiei a hotărât că încă de la tanti Elvira amorul clandestin a fost sacru la Brăila.
Spre calmarea amantelor răvăşite de isterie şi fiind depăşit de situaţie a cerut sprijinul Bucureştiului.
După o vară de pânde şi filaje, tâlharii veseli au fost arestaţi şi codrul a redevenit frate cu românul iubăreţ.
Se afișează postările cu eticheta Brăila. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Brăila. Afișați toate postările
FASOLEA CU CEAPĂ ŞI ÎMPĂRATUL
Autor Doina Popescu
http://doinapopescu.wordpress.com
Mama era elevă la liceul de fete şi într-o zi a fost anunţată că părinţii au fost trecuţi la chiaburi şi este exmatriculată.
Tatăl ei, moş Ilie, disperat că-i fuseseră luate pământurile, caii, vitele şi uneltele la CAP, îşi lăsase o barbă de patriarh punându-şi toată nădejdea în Dumnezeu.
Dar la aşa faptă strâmbă, împreună cu alt fruntaş din sat, moş Andrei, luară calea Bucureştiului ca să-şi vadă fetele iar la şcoală.
Deci, s-au dus oamenii în audienţă la Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Din zori au stat la uşa conducătorului dar, acesta nu şi-a găsit timp de ei. Erau rupţi de foame şi deşi aveau pâine, brânză, ouă fierte şi ceapă la ei, n-au îndrăznit să mânânce şi nici să plece şi să rişte să nu mai fie primiţi.
Pe seară, Gheorghiu-Dej a ieşit să plece şi a dat cu ochii de cei doi ţărani.
-Drăcie! Am uitat de voi! Moşule, semeni cu Engels dar, mata eşti mai frumos. Îmi pare rău de voi dar, trebuie să mă mai aşteptaţi să mă întorc de la masă. N-am mâncat nimic toată ziua!
-Aicea ne găseşti, măria ta!- zice moş Ilie, bucuros că totuşi avea să se întoarcă.
Conducătorul făcu câţiva paşi şi apoi se răzgândi:
-Ia, mai bine veniţi cu mine, că precis nici voi n-aţi mâncat nimic. Cât mâncăm îmi spuneţi of-ul şi mai câştigăm timp, că eu mă întorc.
Moş Ilie, îndoit de foame, pe de o parte se bucură de bucatele alese ce avea să le mănânce la masa împăratului, pe alta era cam sfios fiindcă nu ştia dacă se cade la un ţăran atâta cinste.
S-au aşezat la o masă mare şi au fost serviţi imediat. Spre uimirea ţăranilor, mâncarea le-a fost tare cunoscută: fasole cu pâine neagră.
-Bună mai era o ceapă la fasolea asta!- zice Gheorghiu-Dej cu lingura-n fasole.
-Am eu în desagă!-zice moş Ilie. Acum o scot.
A spart ceapa cu pumnul, a împărţit-o în trei şi au mâncat în tăcere: ciorbă de fasole, fasole scăzută şi fasole făcăluită.
Uimirea ţăranilor era deplină. Să mănânci fasole cu ceapă şi cu pâine neagră ditamai împăratul? Mare minune! Fără tingirii de aur, fără pocale de argint!
Gheorghiu-Dej povesti cât de greu se conduce o ţară, cât de multe vrea să facă şi cât de puţin îi stă în putere, câtă trădare e-n jurul lui şi că-şi trăieşte fiecare zi ca şi când ar fi ultima. Câtă deznădejde îl cuprinde că ruşii ne-au încălecat ţara şi vor să ne mănânce fripţi. Ruşii, ruşii, ruşii!
La sfârşit, ţăranii povestiră motivul urnirii lor pe drumul Bucureştiului şi Gheorghiu-Dej promise că va repara abuzul imediat.
Săptămâna următoare o comisie de la partid veni în anchetă şi mama fu reprimită la şcoală.
Dar, ghinion! Cum învăţa foarte bine, stârni invidia fetei unui ştab de la partid.
Răzgâiata se dădu cu curu’ de pământ că fiica de chiabur a luat notă mai mare decât ea, fată de activist onorabil cu origine sănătoasă.
Pentru a nu-şi mai produce duduia vânătăi şi cu altă ocazie, direcţiunea hotărî pentru a doua oară exmatricularea elementului antisocial.
La moartea lui Gheorghiu-Dej, moş Ilie s-a aşezat pe prispă cu gazeta pe ghenunchi şi a plâns de i s-a zguduit pieptul. Vecinii s-au mirat, ştiind că un comunist mort e mai bun decât un comunist viu. S-au mirat şi fiindcă moş Ilie suferise îngrozitor din cauza colectivizării, blestemându-i pe comunişti de câte ori cumpăra lână şi grâu ca să-şi plătească cotele criminale.
Dar moş Ilie avea propriul lui adevăr: ştia că împăratul a fost omorât de ruşi şi temea că Moscova îşi va pune slugă supusă care v-a vitregi ţara şi mai rău. Plângea de mila ţării!
Cinci ani mai târziu, moş Ilie a murit pe prispă aşteptând americanii.
Moscova a reuşit abia peste alţi 20 de ani să-şi pună oamenii în fruntea bucatelor la Bucureşti dar, americanii nu au mai venit niciodată.
Citiţi PROZĂ AFURISITĂ şi pe http://doinapopescu.blogspot.com
LUME, LUME, bordel nou în blogosferă!
Autor Doina Popescu http://doinapopescu.wordpress.com
O răceală cruntă m-a ţinut azi în casă şi pentru că de luni o ţin pe Nurofen şi nasu-mi curge ca la canal, am trecut la remedii serioase. Ceai cu piper îi zic unii, alţii compot de nuci dar ca să nu mă fandosesc aiurea-n tramvai, vă spun pe şleau că am fiert nişte pălincă mărgelată, să prind curaj în lupta cu răceala. Şi cum ieri mi-a stat mintea la Tanti Elvira, inspirată de pânzele maestrului Prundea am făcut repejor un blog nou-nouţ în care să scriu poveştile Brăilei.
Despre fetele frumoase de la Brăila s-a dus vestea, despre fetele cuminţi de la Brăila nu prea s-a auzit (nu că n-ar exista, dar ziarele se vând mai bine cu poale date peste cap şi curvet pe prima pagină!), deci şi despre unele şi despre celelalte voi scrie pe acest blog, care se numeşte, cum altfel LA TANTI ELVIRA. http://braileanul.blogspot.com
Toţi cei ce iubiţi Brăila şi fetele frumoase ( şi nu musai cuminţi!!!), vă rog să duceţi vestea mai departe şi dacă ştiţi poveşti sau legende cu şi despre Tanti Elvira, scrieţi-mi la comisiazurich@yahoo.com şi dacă sunt bune vi le public.
Veniţi să vă compromiteţi LA TANTI ELVIRA!
În blogroll, fetele vor fi trecute la FETELE lu' TANTI ELVIRA iar băieţii la
CLIENŢII VIRILI ai LU' TANTI ELVIRA.
Grăbiţi-vă că se stinge felinarul!
ELEGANŢA NU SE UITĂ
În studenţie, având bani puţini trebuia să fim chivernisiţi, fiindcă de ciocolată şi teatru nu ne puteam lipsi.
Aşa că nu stricam niciodată banii pe metrou şi toate distanţele, oricât de mari, le parcurgeam pe jos fie ploaie, arşiţă sau vijelie.
Şi o altă economie o făceam din tuns: ne tundeam singuri, reciproc, eu pe soţul meu şi el pe mine. Aşa am cunoscut-o pe Viorica.
Viorica avea o foarfecă îndemânatică şi orice meseriaş ştie că reuşita este jumătate practică, jumătate scula potrivită.
În căminul studenţesc erau câteva figuri remarcabile.
Adrian Cioroianu, frumos, distins, ar fi putut lesne face pârtie printre fete dacă şi-ar fi pus în minte.
Dar între fete Viorica Vatamanu, cu ochii viorii, inteligenţi, faţa de premiantă şi hainele elegante, de mare doamnă mi-a lăsat o impresie aparte. Probabil şi pălăria îi dădea un aer special…
În stilul meu direct i-am spus că-i admir deopotrivă ochii şi croiala hainelor şi ea mi-a povestit că-şi croieşte şi-şi lucrează singură toată garderoba.
Era studentă la teatru şi pentru cine nu ştie, la acele vremuri competiţia era crâncenă şi reuşita fabuloasă.
Era marcată de cifra şase: şase ani dăduse admitere la Institutul de teatru şi acum făcea facultatea la seral tot şase ani.
Stăteam adesea la şuetă, eu având o problemă încordată cu soacra care se lupta să mă despartă de soţul meu(şi nu i-a trecut nici acum după 21 de ani).
Ea mă consola râzând frumos: “noră potrivită pentru soacră-ta nu-i decât Zoe Ceauşescu dar din păcate pentru ea, Zoe este deja luată. Dar o fiere de soacră mai a dracu’ ca a ta nu nimereai decât în persoana Elenei Ceauşescu!”-zicea Viorica.
Pe ea nu o vedeam niciodată cu băieţi, deşi era o frumuseţe şi precis avea succes maxim. O întrebam de ce este singură şi ea glumea mereu: “nu accept decât nevastă sau amantă de preşedinte!”
Am terminat facultatea şi m-am mutat din cămin dar, pe Viorica am admirat-o o vreme în vitrina Institutului de teatru, la fotografiile absolvenţilor: evident cu pălărie!
Prin ‘95-’96 pe strada Edgar Quinet, ‘n Bucureşti, chiar în faţa intrării la facultatea de matematică se produce un ambuteiaj. În dreptul meu, un Volvo bengos de culoare închisă.
Geamul se lasă şi o doamnă elegantă, cu pălărie şi mănuşi mă salută zâmbind misterios. Lângă ea, viitorul preşedinte Emil Constantinescu.
Geamul s-a ridicat şi coloana s-a pus în mişcare.
Uimirea m-a ţinut o vreme pe loc… Viorica?
Trăind agitat şi în mare viteză, adesea mă visez cu un cappucino în faţă, discutâd cu Viorica pe o terasă elegantă…
Proză Afurisită găsiţi şi La Tanti ELVIRA
VIAŢA BATE FABULA
Autor: Doina Popescu http://doinapopescu.wordpress.com/
El, liric dar în pană de inspiraţie:
-Draga mea, văcuţa mea…
Văzând expresia ei înţelese că a dat-o de gard: hai, nu te bosumfla, doar şi eu sunt boul tău!
Ea, privindu-l cam dintr-o parte:
-Fără supărare: prefer un taur!
Citeşte replici afurisite şi pe http://doinapopescu.blogspot.com/
El, liric dar în pană de inspiraţie:
-Draga mea, văcuţa mea…
Văzând expresia ei înţelese că a dat-o de gard: hai, nu te bosumfla, doar şi eu sunt boul tău!
Ea, privindu-l cam dintr-o parte:
-Fără supărare: prefer un taur!
Citeşte replici afurisite şi pe http://doinapopescu.blogspot.com/
AVENTURĂ ÎN BUCEGI
Autor: Doina POPESCU
http://doinapopescu.wordpress.com/
Fiind restricţie DIE(de importanţă excepţională) la aerodrom, i-am lăsat tot cerul patriei lui Ceauşescu şi-am plecat la munte, cabana Padina, via Buşteni.
Fiindcă la acele vremuri studenţii erau săraci dar curajoşi şi iubitori de natură, loc de cazare-ioc!
Adică nici în cameră dar nici în sala de mese, nici pe mese nici pe sub mese.
Cine este familiarizat cu cabanele ştie ce spun, cine nu, habar n-are ce distracţii a pierdut.
Să urci la picioruş pe Jepii Mici era o aventură nu chiar la îndemâna oricui, iar pe fetele neantrenate le sfătuiesc să se abţină.
Deci înţepând norii cu fruntea năduşită am descins la Padina, numai bine să constatăm că nu există locuri de cazare.
Ca să ne tragem sufletul, ne-am aşezat la o masă. Toată lumea mânca copane frumos rumenite cu piure de cartofi.
La cabană aprovizionarea se făcea cu elicopterul, deci totul costa cam de trei ori mai mult decât oriunde în ţară.
Am socotit cu Lulu şi Lucian dar, banii nu ne ajungeau nici măcar de-o porţie ca s-o împărţim.
Înghiţeam în sec cuprinşi de o tristeţe adâncă.
Aveam la noi doar pâine, biscuiţi, ciocolate de un leu jumate- Postăvaru, zise şi rogodele, zahăr, mălai şi cartofi.
Nu ştiu cât au suferit ceilalţi dar, mie copanele alea mi-au rămas gravate pe scufiţă.
Nici nu mai avea importanţă că nu aveam unde dormi: foamea şi pofta se împleteau să ne ia minţile!
Până la urmă, neputincioşi, înfrânţi, am mâncat rogodele cu biscuiţi poftind intens, dramatic copane rumene.
Încheind temporar capitolul mâncare, treaba cu dormitul devenea acută.
Să dormi sub cerul liber, gândeşti că poate ursul nu era cel mai periculos animal din zonă, aşa că am plecat la peştera Ialomicioara.
Nea Nelu, tipul care tăia bilete la intrarea în peşteră ne-a pus gratuit la dispoziţie chioşcul de bilete: trei metri pe trei la 19 suflete aliniate pe jos în saci de dormit.
Dacă aţi deschis vreodată o cutie de şprot sau sardeluţe, ei bine aşa arătam.
A fost o soluţie la acel moment dar pentru seara următoare am căutat alt cuibar.
A dat norocul peste noi şi am găsit locuri la Cornel, la Coteanu.
Cum eram plină de bancuri, l-am cucerit pe Cornel din două vorbe.
Ne-a cazat gratis la confort sporit şi am ţinut-o într-o veselie.
Probabil că dacă se filma, ieşea marathonul mondial al bancurilor.
Ce figură eram eu, poate v-aţi prins până acum din paginile blogului, dar ce personaj fermecător era Cornel!
Ne cazează pe noi, stăm la bancuri şi îi povestim câte-n lună şi-n stele şi punând de-o mămăligă îi povestesc şi de copanele care-mi jucau încă înaintea ochilor.
Zice posnaş: uite eu sunt un mare cărturar şi tocmai am câştigat la poker 18000 de lei. Hai să le mâncăm toate copanele la ăia.
În 1986, 18000 însemna salariul unui profesor pe juma de an.
Renunţăm la mămăligă şi plecăm la cabană.
Întrăm în cabană, toţi aveau copane în farfurie dar, ştiind că o să mâncăm şi noi pe săturate aveam altă dispoziţie.
Coadă ca la balamuc, Cornel dă să se bage-n faţă, că era de-al casei.
Eu îi zic că-mi rămân copanele-n gât dacă mă bag în faţa oamenilor şi ne aşezăm cuminţi la coadă. După vreun ceas jumate dă Dumnezeu şi ajungem în faţă.
Geamul bucătăriei se închide ferm şi definitiv: se terminaseră copanele!
Cu bani în buzunar şi noduri în gât plecăm spre Babele unde terminaseră de două zile copanele.
Bem câte un ness şi Cornel cumpără la bişniţă două cutii de Amigo.
Pe jumătate morcoviţi plecăm spre Padina.
Eu aveam nişte mocasini la care de-atâta urcat pe Jepi mi se tociseră rizurile şi talpa devenise lucioasă.
Pe iarba grasă mă duceam la vale ca pe schiuri.
Eu spuneam un banc alergând la vale, fiindcă nu mă mai puteam opri de la blestematele de încălţări.
Lulu şi Cornel erau la vreo zece metri în spate dar alergau după mine să micşoreze distanţa fiindcă eu spuneam bancuri fără frână:
Iţic avea bilete la mare, dar cum nu i se aprobase concediul, îl rugă pe părietenul lui, Ştrul s-o însoţească pe Rashela.
Ajung cei doi la mare şi Ştrul îi scrie lui Iţic:
Dragă Îţic,
Punctul 1: La mare este cald, frumos, totul este bine.
Punctul 2: Am făcut amor cu Rashela.
Punctul 3: Ce părere ai de punctul 2?
Îţic primeşte Scrisoarea şi îi trimite răspuns lui Ştrul:
Dragă Ştrul,
Punctul 1: Îmi pare bine c-ai făcut amor cu Rashela.
Punctul 2: Rashela are sifilis.
punctul 3 : Ce părere ai de punctul2?
Termin bancul şi nu aud nicio replică.
Mă întorc şi văd un cioban cu-o bâtă care alerga după ei.
Urc panta cât pot de repede şi lămuresc lucrurile înainte să-şi ia băieţii câte o bâtă-n cap.
Ciobanul m-a auzit strigând dar n-a stat s-asculte.
Şi-a imaginat că cei doi vor să mă violeze şi a vrut s-aplice legea muntelui.
Cornel a frecat câte un ness şi ciobanul ne-a spus poveşti până pe seară când, cu părere de rău am pornit la Coteanu.
La Coteanu era de fapt un şantier abandonat şi Cornel, care era electricianul de întreţinere pe toţi munţii în zonă, valorificase în folosul lui barăcile şantierului.
Afacere privată pe picior mare în 1986!
Ne aşteptau un grup de 17 nemţoaice şi-un amărât de neamţ ca să se cazeze. Eu am făcut mămăliga şi Cornel s-a dus s-o facă pe gazda.
S-a întors cu patru pachete de cafea, un cartuş de ţigări şi 3000 de lei, ciufulit şi cu hainele rupte.
Nemţoaicele au considerat derizoriu preţul cerut de Cornel şi au vrut să-i plăteascu musai şi-n natură. El nu şi nu, că era jurat!
Cornel avea un stil personal foarte sănătos: când dădea lovitura la poker, nu mai juca, nu bea, nu fuma şi nu mergea la dame 30 de zile.
Singurul viciu care rămânea în picioare era ness-ul Amigo şi râsul sănătos.
Înaintea mea se cazase acolo delicioasa noastră prietenă, doamna Armăşescu (vezi Opera şi marinarul).
Toată noaptea ne-am povestit reciproc întâmplări trăznite cu doamna Armăşescu.
A doua zi în zori Lulu se duce la râu să ia apă pentru ness. O pune la încălzit dar Cornel o aruncă, ne ia de mână şi ne duce la râu.
Zece metri mai sus de zona unde luase Lulu apa, nemţoaicele şi amărâtul de neamţ se spălau în pielea goală.
Am urcat în susul râului vreo 30 de metri şi am luat apă, apoi am văzut o căprioară ceva mai sus.
Lulu jură că a văzut-o pe căprioară cum face căcărezi în apă dar, Cornel a zis că nu se pune şi că se dezinfectează la fiert.
Am băut ness-urile şi am plecat spre Bucureşti.
Eram fericită că mă întorc la avioanele mele dar, o fărâmă din sufletul meu a rămas definitiv în lumea poveştilor, lumea minunată a lui Cornel de la Coteanu.
De atunci mănânc mereu copane dar, aşa gustoase precum copanele pe care nu le-am mâncat atunci la Padina în vara lui ‘86 n-am mai mâncat niciodată!
Proză afurisită găsiţi şi pe http://doinapopescu.blogspot.com/
http://doinapopescu.wordpress.com/
Fiind restricţie DIE(de importanţă excepţională) la aerodrom, i-am lăsat tot cerul patriei lui Ceauşescu şi-am plecat la munte, cabana Padina, via Buşteni.
Fiindcă la acele vremuri studenţii erau săraci dar curajoşi şi iubitori de natură, loc de cazare-ioc!
Adică nici în cameră dar nici în sala de mese, nici pe mese nici pe sub mese.
Cine este familiarizat cu cabanele ştie ce spun, cine nu, habar n-are ce distracţii a pierdut.
Să urci la picioruş pe Jepii Mici era o aventură nu chiar la îndemâna oricui, iar pe fetele neantrenate le sfătuiesc să se abţină.
Deci înţepând norii cu fruntea năduşită am descins la Padina, numai bine să constatăm că nu există locuri de cazare.
Ca să ne tragem sufletul, ne-am aşezat la o masă. Toată lumea mânca copane frumos rumenite cu piure de cartofi.
La cabană aprovizionarea se făcea cu elicopterul, deci totul costa cam de trei ori mai mult decât oriunde în ţară.
Am socotit cu Lulu şi Lucian dar, banii nu ne ajungeau nici măcar de-o porţie ca s-o împărţim.
Înghiţeam în sec cuprinşi de o tristeţe adâncă.
Aveam la noi doar pâine, biscuiţi, ciocolate de un leu jumate- Postăvaru, zise şi rogodele, zahăr, mălai şi cartofi.
Nu ştiu cât au suferit ceilalţi dar, mie copanele alea mi-au rămas gravate pe scufiţă.
Nici nu mai avea importanţă că nu aveam unde dormi: foamea şi pofta se împleteau să ne ia minţile!
Până la urmă, neputincioşi, înfrânţi, am mâncat rogodele cu biscuiţi poftind intens, dramatic copane rumene.
Încheind temporar capitolul mâncare, treaba cu dormitul devenea acută.
Să dormi sub cerul liber, gândeşti că poate ursul nu era cel mai periculos animal din zonă, aşa că am plecat la peştera Ialomicioara.
Nea Nelu, tipul care tăia bilete la intrarea în peşteră ne-a pus gratuit la dispoziţie chioşcul de bilete: trei metri pe trei la 19 suflete aliniate pe jos în saci de dormit.
Dacă aţi deschis vreodată o cutie de şprot sau sardeluţe, ei bine aşa arătam.
A fost o soluţie la acel moment dar pentru seara următoare am căutat alt cuibar.
A dat norocul peste noi şi am găsit locuri la Cornel, la Coteanu.
Cum eram plină de bancuri, l-am cucerit pe Cornel din două vorbe.
Ne-a cazat gratis la confort sporit şi am ţinut-o într-o veselie.
Probabil că dacă se filma, ieşea marathonul mondial al bancurilor.
Ce figură eram eu, poate v-aţi prins până acum din paginile blogului, dar ce personaj fermecător era Cornel!
Ne cazează pe noi, stăm la bancuri şi îi povestim câte-n lună şi-n stele şi punând de-o mămăligă îi povestesc şi de copanele care-mi jucau încă înaintea ochilor.
Zice posnaş: uite eu sunt un mare cărturar şi tocmai am câştigat la poker 18000 de lei. Hai să le mâncăm toate copanele la ăia.
În 1986, 18000 însemna salariul unui profesor pe juma de an.
Renunţăm la mămăligă şi plecăm la cabană.
Întrăm în cabană, toţi aveau copane în farfurie dar, ştiind că o să mâncăm şi noi pe săturate aveam altă dispoziţie.
Coadă ca la balamuc, Cornel dă să se bage-n faţă, că era de-al casei.
Eu îi zic că-mi rămân copanele-n gât dacă mă bag în faţa oamenilor şi ne aşezăm cuminţi la coadă. După vreun ceas jumate dă Dumnezeu şi ajungem în faţă.
Geamul bucătăriei se închide ferm şi definitiv: se terminaseră copanele!
Cu bani în buzunar şi noduri în gât plecăm spre Babele unde terminaseră de două zile copanele.
Bem câte un ness şi Cornel cumpără la bişniţă două cutii de Amigo.
Pe jumătate morcoviţi plecăm spre Padina.
Eu aveam nişte mocasini la care de-atâta urcat pe Jepi mi se tociseră rizurile şi talpa devenise lucioasă.
Pe iarba grasă mă duceam la vale ca pe schiuri.
Eu spuneam un banc alergând la vale, fiindcă nu mă mai puteam opri de la blestematele de încălţări.
Lulu şi Cornel erau la vreo zece metri în spate dar alergau după mine să micşoreze distanţa fiindcă eu spuneam bancuri fără frână:
Iţic avea bilete la mare, dar cum nu i se aprobase concediul, îl rugă pe părietenul lui, Ştrul s-o însoţească pe Rashela.
Ajung cei doi la mare şi Ştrul îi scrie lui Iţic:
Dragă Îţic,
Punctul 1: La mare este cald, frumos, totul este bine.
Punctul 2: Am făcut amor cu Rashela.
Punctul 3: Ce părere ai de punctul 2?
Îţic primeşte Scrisoarea şi îi trimite răspuns lui Ştrul:
Dragă Ştrul,
Punctul 1: Îmi pare bine c-ai făcut amor cu Rashela.
Punctul 2: Rashela are sifilis.
punctul 3 : Ce părere ai de punctul2?
Termin bancul şi nu aud nicio replică.
Mă întorc şi văd un cioban cu-o bâtă care alerga după ei.
Urc panta cât pot de repede şi lămuresc lucrurile înainte să-şi ia băieţii câte o bâtă-n cap.
Ciobanul m-a auzit strigând dar n-a stat s-asculte.
Şi-a imaginat că cei doi vor să mă violeze şi a vrut s-aplice legea muntelui.
Cornel a frecat câte un ness şi ciobanul ne-a spus poveşti până pe seară când, cu părere de rău am pornit la Coteanu.
La Coteanu era de fapt un şantier abandonat şi Cornel, care era electricianul de întreţinere pe toţi munţii în zonă, valorificase în folosul lui barăcile şantierului.
Afacere privată pe picior mare în 1986!
Ne aşteptau un grup de 17 nemţoaice şi-un amărât de neamţ ca să se cazeze. Eu am făcut mămăliga şi Cornel s-a dus s-o facă pe gazda.
S-a întors cu patru pachete de cafea, un cartuş de ţigări şi 3000 de lei, ciufulit şi cu hainele rupte.
Nemţoaicele au considerat derizoriu preţul cerut de Cornel şi au vrut să-i plăteascu musai şi-n natură. El nu şi nu, că era jurat!
Cornel avea un stil personal foarte sănătos: când dădea lovitura la poker, nu mai juca, nu bea, nu fuma şi nu mergea la dame 30 de zile.
Singurul viciu care rămânea în picioare era ness-ul Amigo şi râsul sănătos.
Înaintea mea se cazase acolo delicioasa noastră prietenă, doamna Armăşescu (vezi Opera şi marinarul).
Toată noaptea ne-am povestit reciproc întâmplări trăznite cu doamna Armăşescu.
A doua zi în zori Lulu se duce la râu să ia apă pentru ness. O pune la încălzit dar Cornel o aruncă, ne ia de mână şi ne duce la râu.
Zece metri mai sus de zona unde luase Lulu apa, nemţoaicele şi amărâtul de neamţ se spălau în pielea goală.
Am urcat în susul râului vreo 30 de metri şi am luat apă, apoi am văzut o căprioară ceva mai sus.
Lulu jură că a văzut-o pe căprioară cum face căcărezi în apă dar, Cornel a zis că nu se pune şi că se dezinfectează la fiert.
Am băut ness-urile şi am plecat spre Bucureşti.
Eram fericită că mă întorc la avioanele mele dar, o fărâmă din sufletul meu a rămas definitiv în lumea poveştilor, lumea minunată a lui Cornel de la Coteanu.
De atunci mănânc mereu copane dar, aşa gustoase precum copanele pe care nu le-am mâncat atunci la Padina în vara lui ‘86 n-am mai mâncat niciodată!
Proză afurisită găsiţi şi pe http://doinapopescu.blogspot.com/
PROBĂ DE TUPEU
http://doinapopescu.wordpress.com/
Pe timpul târgului am lăsat preţul romanelor la 20 de lei. Ieri, un brăilean pensionar cu figură simpatică, stabilit de mulţi ani în Bucureşti a fost interesat de romanul COMISIA ZURICH.
Deschizând portofelul a constatat jenat că n-are decât 15 lei.
Impresionată că în vremuri de criză un pensionar îşi cheltuie ultimii bani pe o carte i-am oferit-o din partea mea. Mi-a spus înţelept şi blajin că tinerii au mai multe încurcături cu banii decât bătrânii şi nu a acceptat decât să-mi lase cei 15 lei şi să revină sâmbătă cu diferenţa. Demnitate şi fermitate ce-ţi blochează orice protest.
Un tip mătăhălos, cu guşă strajnică, ochi bulbucaţi şi pantaloni vişini intraţi la apă, care s-a foit şi ieri pe la stand s-a prezentat ca profesor universitar pensionar. Mi-a explicat că din pensia mizerabilă de 2700, adică 27 de milioane de lei vechi plăteşte 270 lei impozit la suma ce depăşeşte 1000 lei şi banii nu-i ajung nici de mâncare dar cărţile mele îl tentează şi îmi propune un barter: să-i dau cărţile şi el în schimb să-mi spună părerea lui de profesor universitar.
Privirea mea a fost suficientă să-şi ia tălpăşiţa.
O domnişoară îmi spune consternată:
-Eu am salariul 650 lei dar dau în fiecare lună 200 lei pe cărţi!
http://miculscriitor.weblog.ro/
Pe timpul târgului am lăsat preţul romanelor la 20 de lei. Ieri, un brăilean pensionar cu figură simpatică, stabilit de mulţi ani în Bucureşti a fost interesat de romanul COMISIA ZURICH.
Deschizând portofelul a constatat jenat că n-are decât 15 lei.
Impresionată că în vremuri de criză un pensionar îşi cheltuie ultimii bani pe o carte i-am oferit-o din partea mea. Mi-a spus înţelept şi blajin că tinerii au mai multe încurcături cu banii decât bătrânii şi nu a acceptat decât să-mi lase cei 15 lei şi să revină sâmbătă cu diferenţa. Demnitate şi fermitate ce-ţi blochează orice protest.
Un tip mătăhălos, cu guşă strajnică, ochi bulbucaţi şi pantaloni vişini intraţi la apă, care s-a foit şi ieri pe la stand s-a prezentat ca profesor universitar pensionar. Mi-a explicat că din pensia mizerabilă de 2700, adică 27 de milioane de lei vechi plăteşte 270 lei impozit la suma ce depăşeşte 1000 lei şi banii nu-i ajung nici de mâncare dar cărţile mele îl tentează şi îmi propune un barter: să-i dau cărţile şi el în schimb să-mi spună părerea lui de profesor universitar.
Privirea mea a fost suficientă să-şi ia tălpăşiţa.
O domnişoară îmi spune consternată:
-Eu am salariul 650 lei dar dau în fiecare lună 200 lei pe cărţi!
http://miculscriitor.weblog.ro/
DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ
Sabrina mi-a făcut o felicitare superbă pe care n-am avut vreme s-o scanez ca să mă laud cu ea dar şi grafica coperţii pentru romanul DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ care mâine ar trebui să fie gata. Voila!
Sabrina are 9 ani şi aşteaptă notele voastre iar eu aştept comenzi pentru acest roman nou nouţ dar şi pentru romanul Comisia ZÜRICH dacă încă nu l-aţi citit!
http://doinapopescu.wordpress.com/cartea-prin-posta/
SOCRUL ŞI UNGUROAICA
Autor Doina Popescu
http://doinapopescu.wordpress.ro/
Prietenul meu, mare folk-ist şi mare patriot este vizitat de fecior şi virtuala noră, unguroaică din apropierea Braşovului.
După politeţuri şi primele momente de stânjeneală, discuţia se înfiripă.
-Şi ce facultate faci domnişoară?- întreabă virtualul socru?
-Limbi străine, răspunde virtuala noră unguroaică.
-Şi care-s alea?
-Româna, engleza şi hindu!- răspunde prompt puştoaica.
http://doinapopescu.wordpress.ro/
Prietenul meu, mare folk-ist şi mare patriot este vizitat de fecior şi virtuala noră, unguroaică din apropierea Braşovului.
După politeţuri şi primele momente de stânjeneală, discuţia se înfiripă.
-Şi ce facultate faci domnişoară?- întreabă virtualul socru?
-Limbi străine, răspunde virtuala noră unguroaică.
-Şi care-s alea?
-Româna, engleza şi hindu!- răspunde prompt puştoaica.
DESPRE SEX ÎN GURA MARE
Scris de Doina Popescu pe 22/01/2010
Am avut ocazia să-l am comandant la Aeroclubul Bucureşti pe unul dintre cei mai mari paraşutişti ai tuturor timpurilor: Iancu Gheorghe, cel care a aterizat primul din lume la punct fix deţinând recordul şi pentru salturi de zi dar şi de noapte şi dominând pentru mulţi ani topurile mondiale şi competiţiile de profil. Când l-am întâlnit, avea 53 de ani şi încă era un bărbat interesant.
Ne făcea un instructaj şi printre chestii serioase, mai făcea şi câte-o glumă. Îl întrebăm despre mitingurile la care făcea acrobaţie pe avionul în zbor împreună cu Ion Trucmel- altă glorie a aviaţiei româneşti.
Ne dădea toate lămuririle dar avea un cusur periculos: cum venea vorba de un concurs, ne spunea cam ce medalii cucerea la fiecare, dar şi ce gagici tăvălise cu fiecare ocazie, dându-le şi numele complet şi funcţia actuală.
Mă mănâncă limba şi-i zic că bârfa zilei este că a avut mai multe amante decât Julio Iglesias.
Pentru cine nu ştie, în anii ‘80, despre frumosul spaniol umbla vorba că avusese în jur de 4000 de amante. Bănuiesc că i-a mai funcţionat contorul o vreme.
Iancu se gândeşte grav o vreme, apoi spune:
-Eu am sărit demult de 4000. Una din amantele mele de care-mi amintesc cu plăcere este X, procuror general al capitalei.
Am înţepenit cu toţii.
Omul o făcuse de oaie!… Fata tovarăşei procuror general era colegă cu noi şi era în sală.
N-a îndrăznit nimeni să-l oprească şi ne-a spus omul până la capăt ce beton era gagica în discuţie. Unii din noi, cei pe care ne adusese barza, eram şocaţi că o mamă poate avea o relaţie.
Spre cinstea ei, la pauză puştoaica a tratat cu mult umor toată faza şi ne-a explicat cu maturitate că tatăl, tot aviator murise şi mama îşi vedea firesc de viaţă. Nu era nimic în neregulă că mama avea pe cineva şi chiar ne invită acasă să-i cunoaştem mama.
Doamna procuror, o tipă foarte valabilă, ne-a cucerit imediat cu muşchi ţigănesc şi salam de Sibiu pe felii de pâine prăjită unsă cu unt. Ciupercile cu maioneză ne-au dat pe spate şi când a pus Pepsi pe masă, gata, ne-a dat cu roţile-n sus! A venit şi un tip cu o roată de caşcaval şi doamna procuror ni l-a prezentat: prietenul ei.
Lulu a spus foarte serios că el caşcaval a văzut numai la televizor. Poate glumea. Sau poate nu!
Dar, eu am fost sinceră când am zis că văd prima dată în viaţă un prăjitor de pâine.
Câţi dintre voi au văzut prin anii ‘80 un prăjitor de pâine?
PROZĂ AFURISITĂ găsiţi şi pe http://miculscriitor.weblog.ro
NĂVLEGUL DE AVOCAT A ÎNCURCAT CURVELE
fragment din romanul ARDEI IUŢI
autor DOINA POPESCU
http://doinapopescu.wordpress.com
ISBN 978-606-92308-2-4
După un trai imposibil cu Ion, Irina renunţă la prejudecata că neam de neamu' meu n-a călcat la Tribunal şi intentă acţiune de divorţ.
Merse la barou şi o secretară bătrână, vecina ei din copilărie, o îndreptă spre Mironeasca - o avocată la modă. O aşteptă pe holurile tribunalului vreo săptămână şi în sfârşit se văzură faţă în faţă. Taior elegant, decolteu obraznic de unguroaică, frumoasă-frumoasă madam avocat. Intră abrupt în subiect, ca o persoană foarte ocupată. Pe holul aglomerat şi cam în drum, îşi spune Irina telegrafic of-ul. S-au dus vremurile când avocaţii aveau cabinete cu firmă aurită la poartă! O vreme, avocata se uită nerăbdătoare peste umărul Anei, apoi deschise poşeta - un sac uriaş, plin de tot ce-ţi trece prin cap. Nervoasă că nu găseşte ce-o fi căutat, răsturnă pe neaşteptate conţinutul sacului pe o băncuţă de lemn scrijelită barbar cu Y LOVE YOU NELU. Găsi în sfârşit un pix şi pe un bilet de tramvai mototolit îşi scrise numărul de telefon.
- Ţine numărul meu de telefon! Sună-mă peste vreo săptămână, că acum nu pot să mă concentrez!- şi plecă grăbită, lăsând-o pe Irina cu povestea suspendată.
Irina rămase descumpănită o vreme, Mironeasca fiind ştiută de partizană a femeilor în procesele de divorţ, apoi văzu o fostă colegă de liceu şi se îndreptă spre ea.
- Bună, Cici! Ce faci pe aici?
- Mă omoară plictiseala cu Marin şi am venit să-mi recapăt libertatea. Pe scurt, am găsit un viţel cu portofelul mai gros şi cu echipamentul mai puţin ruginit!
- Adică tot divorţ?
- Tot!
- Te bate?
- Cine, Marin? Mai rău! Mă plictiseşte!
- Adică e o toană?
- Iubire! Cu unu' de 45 am văzut cum e! M-am săturat de băşinile lui şi de concedii ieftine prin sindicat! Vreau şi eu să-mi amintesc ce poate unul de 25! Ce-i aşa de greu de priceput?
- Bine, bine! Am priceput! Te mănâncă-n fund şi în loc să te duci la farmacie să-ţi dea ceva de mâncărimi, ai venit la Tribunal! Ai o avocată bună?
- Sigur, cauţi o avocată? Pe mine mă divorţează maestra Otilica. Cea mai operativă. Hai, să fie cu noroc! Ţi-o dau pe Otilica mea!-uite numărul de telefon. Sun-o acum, că o găseşti! Are birou cu dichis acasă. Ai grijă! Să-i zici doamna Otilia şi bagă de seamă: nu o întreba de numele de familie că se ofensează. Vezi să nu te umfle râsu' când discuţi cu madam Otilia Nespălatu! Amărâta a suferit toată copilăria şi s-a repezit fuguţa să se scape cu măritatu', că de fată o chema Pizdelea!
Avocata răspunse prompt la telefon şi explică foarte clar amplasamentul biroului. Încurajată de instrucţiunile concise ale Otilicăi, Irina parcurse drumul în câteva minute. Ajunsă la uşa biroului, na, că Otilica chiar avea firmă aurită!- fu invitată imediat în biroul avocatei.
Otilica, fără să fie urâţică, era de-a dreptul insignifiantă. Dar ce o uimi cel mai tare pe Irina, era biroul îmbulzit de diverse materiale croite, de-ai fi zis că a nimerit la un atelier de croitorie cu dever. Se simţi datoare să verifice.
- O căutam pe doamna avocat...
- Eu sunt, drăguţă.
- Aa...
- Te miră talentul meu pentru croitorie? E o pasiune din copilărie. Mi-am dorit să mă fac creatoare de modă! Idolul meu e Coco Chanel.
- Foarte interesant! Dar la câte materiale sunt aici, îmbrăcaţi tot cartierul!
- Eşti amuzantă! Îmi placi! Îţi dai seama că mai şi greşesc, doar sunt începătoare! Dacă am noroc, din tot ce este aici iese un palton. Cel mai greu e cu mânecile şi cu gulerul.
- Poate era bine să vă faceţi mâna pe ceva mai simplu: bluziţe de vară, fustiţe petrecute. E materialul mai ieftin şi se lucrează mai uşor! Dacă mai greşiţi, paguba-i mai mică!
- Bravo! Îmi place de tine! Chiar ai haz şi eşti şi dezgheţată! Îţi merge mintea, nu glumă! Eu sunt deşteaptă foc, dar nu mi-a venit în minte! Dar, spune-mi care-i problema ta!
- Soţul meu mă înşală şi nu e prima dată! De câte ori găseşte câte una prin târg, aproape că mă omoară.
- Da', tu nu mai calci niciodată strâmb?
- Am de crescut un copilaş! Nu-mi arde de aventuri!
- Ei, spune drept! Un iubit pe la serviciu, un vecin musculos, trebuie să-ţi scoţi pârleala cumva!
- Nu mă interesează decât să-mi câştig pâinea şi să-mi cresc copilul. Nici la tinereţe n-am fost prea zburdalnică!
- Ce meserie ai drăguţă?
- Sunt fotograf la o revistă!
- Zău? Ieşi din biroul meu, fire-ai a dracu' de paparatză! Ieşi, să nu mai calci pe aici! Cu o destrăbălată de reporteriţă a fugit şi amărâtu' de Vergilică, nu i-ar mai muri mulţi înainte nici lui, nici matracucei! Ieşi că dau cu apă clocotită după tine, spărgătoare de case ce eşti! Ieşi, zdreanţă!
Irina dădu buzna pe uşă şi ieşi tocmai la timp. Magnetul pe care-şi ţinea boldurile avocata-croitoreasă-părăsită de Vergilică se izbi violent de uşă. Irina nu prea-şi făcea cruci de felul ei dar, acum simţi nevoia.
Luă iar drumul baroului, să găsească totuşi o avocată.
În hol, bătrâna secretară stătea de vorbă cu o doamnă impozantă ce-şi ducea cu eleganţă cei 50 şi ceva de ani.
- Irina, dacă nu ţi-ai pus avocată, ţi-o recomand pe doamna Ligia Arginteanu.
Maestra permanentată recent şi violet la păr de la excesul de Violet de Genţiană o privi cu bunăvoinţă.
- Cu ce te ocupi, duduie Irina?
Ca tot păţitul, Irina se cam codea să spună. Făcu un pas prudent în spate, cercetă atentă ce cale de fugă are şi apoi zise timid:
- Fotoreporter la o revistă...
- Aha...Cât câştigi?
- Nu am un salariu fix. Primesc drepturi de autor,...sume modeste cât să mă descurc.
Doamna Arginteanu scoase o oglinjoară din poşetă şi se rujă violent. Se întoarse pe călcâie şi peste umăr vorbi gros, tabacic:
- Atunci caută-mă în săptămâna mare, că în timpul anului nu fac pomeni!
Anei nu-i venea să-şi creadă urechilor. Se aşeză pe un scaun şi ceru un pahar cu apă. Secretara o privi cu milă. Pe uşa baroului intră un tip bonom, trecut bine de 40 de ani. Irina se lovi peste frunte. Evident! Trebuia să caute un bărbat! Tipul avea o figură care inspira încredere. Secretara făcu prezentările:
- Irina, domnul Georgescu este cel mai cumsecade membru al baroului. Domnu' Georgescu, vă rog să o ajutaţi pe Irina că-i nepoata mea şi o rupe bărbat-su în bătaie!
Irina se simţi jenată de prezentarea secretarei dar, înţelese ca un gest de bunevoinţă minciuna cu nepoata.
- Fetiţo, hai să discutăm undeva în linişte, ca să înţeleg mai bine speţa!
Domnul Georgescu făcea parte din categoria oamenilor la care le iese bunătatea prin toţi porii, dar Irina fu stupefiată când o duse într-un bufet-expres să stea de vorbă.
- Ascultă, Irina! Pot să-ţi spun Irina? Făcu un gest către birtaş, ca unul de-al casei.
- Desigur!
- Cu mine eşti în siguranţă! Eu nu o să-ţi cer să te culci cu mine şi nici prea scump nu sunt! Nu iau pielea după om. Mă adaptez şi eu la sărăcia din ţara asta! Dar eu am o regulă: sunt un învingător! Pentru mine nu există procese mari sau mici! Doar procese câştigate! La judecată sunt permise orice tertipuri, orice mijloace. Dacă mai băgăm câte o minciună, să nu cumva să te aud că te ismeneşti. Ne-am înţeles? Chelnerul aduse două halbe de bere şi avocatul le răsturnă pe gât cu sete mare.
- Încă un rând, Marcel!
Irina, timorată de ambianţa îndoielnică a birtului şi năucită de vorbele avocatului, abia îşi găsi cuvintele.
- Domnule avocat! Nu este cazul să recurgem la tertipuri şi minciuni! Dreptatea e a mea! Umblă cu femei, lipseşte de acasă, urlă de cade varul de pe pereţi şi bani în casă nu mai dă de jumate de an. Şi fraţii lui ţin cu mine!
- La proces nu contează cine are dreptate, ci doar ce spune avocatul. Dar, stai fără grijă că eu văd meserie, o să câştigăm!
- Să vă povestesc...
- Nu-i nevoie. Scrie-mi tot pe o hârtie şi restul e treaba mea. Nu mai mult de trei pagini, că plictisim instanţa!
După mai multe termene amânate veni şi rândul înfăţişării. În ziua procesului se spărsese cerul. Irina intră zgribulită în sala de judecată şi se miră cum toţi taţii de copii de 10-12 ani, descopereau subit cu ocazia divorţului că de fapt progeniturile nu ar fi ale lor, motiv clar şi evident să nu plătească pensie alimentară. Judecătorul le explica cu calm la fiecare cum stă treaba cu tăgada de paternitate şi că termenul este tardiv. Pe cât de ticăloşi pe atât de jalnici, spuneau că atât cât a fost copilul mic nu şi-au dat seama, dar odată cu creşterea copilului deveneau evidente asemănările cu cel mai bun prieten, vărul, vecinul. Irina asculta dezgustată. Privea pe furiş pe domnul Georgescu, care în robă avea un aer marţial şi important. Îi inspira încredere şi se simţea mai liniştită. Tresări. Urma dosarul ei cu Ion. Cât de mult se iubiseră şi cât de lamentabil eşuase căsnicia lor. Se citară părţile, se citiră motivele chemării în judecată şi dl Georgescu începu expunerea de motive. Irina recunoscu destul de puţine din cele scrise de ea în hârtia înmânată avocatului, apoi auzi uluită că Ion frecventa două gemene balaoacheşe: Nuşa şi Corcoduşa. Se gândi cu uimire, că avocatul făcuse investigaţii pe cont propriu şi făcuse descoperiri de senzaţie. Fusese povestea cu Danellodar, recent Irina ştia şi de una, Jeni, o prădătoare care-şi punea amanţii să facă împrumuturi la C.A.R. şi care, după ce le mânca banii pleca la vânâtoare de alţi fraieri. Avocatul veni cu amănunte picante şi multe puncte-puncte, stârnind zâmbete în sală.
- Onorată instanţă, clienta mea a suportat multe de la pârât, dar relaţia lui la vedere cu gemenele nimfomane, Nuşa şi Corcoduşa nu mai poate fi tolerată!
Din sală, o femeie transpirată şi roşie la faţă la limita apoplexiei strigă:
- Onorată instanţă, astea două, Nuşa şi Corcoduşa-s haitele lu' bărbati-miu, trăzni-l-ar! Năvlegu' de avocat a încurcat curvele! Io-l urmăresc de un an pe Pulea Spătaru-al meu, şi Nuşa şi Corcoduşa sunt curvele noastre!
Solemnitatea şedinţei de judecată se prăbuşi în hohotele de râs stăvilite cu greu sub ciocanul judecătorului, care abia-abia stăpânindu-şi lacrimile interveni:
- Domnule avocat, într-adevăr, mărturii şi fotografii cu numitele Nuşa şi Corcoduşa sunt în dosarul 13255 Spătaru Tinca contra Spătaru Paul. Refuz să cred că în mod grosolan şi ilar aţi încurcat dosarele! Aveţi o explicaţie?
Fără să îşi piardă calmul, dl Georgescu vorbi important:
- Onorată instanţă, vă cer un nou termen, să consult condicuţa numitelor Nuşa şi Corcoduşa. Pot să jur că am văzut trecut numele pârâtului chiar deasupra numelui meu!
- Domnule avocat, nu săriţi calul că vă suspend din barou. Aveţi un nou termen pe 20 noiembrie!
Georgescu îi făcu Anei pişicher cu ochiul, ca şi când lucrurile erau sub control dar, Irina nu era prea sigură. Stabiliră o nouă întâlnire în hol la arhiva Tribunalului pentru 14 noiembrie.
Domnul Georgescu nu veni şi nici nu fu de găsit până în ziua procesului. Pe Irina o apucase disperarea. De unde să-l iei dom'le, dacă nu răspundea la telefon şi nici la birou nu era?! La proces se prezentă amărâtă şi fără avocat.
Se făcu apelul părţilor.
- Onorată instanţă, i-am dat ultimul ban acestui avocat şi aţi văzut ce circ a făcut, iar acum nu s-a prezentat! Nu mai am încredere în el! Vă rog să-mi acordaţi un nou termen să-mi găsesc alt avocat!
- 29 noiembrie! Şi nu mai fiţi supărată pe simpaticul domn Georgescu, că a răposat. Dumnezeu să-l ierte! Şi se pare că a murit chiar în slujba dumitale!
Irina ieşi buimacă din sala de judecată. Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre barou. Secretara lucra un goblen complicat.
- Bună ziua, doamnă! Aţi aflat că a murit dl Georgescu?
- Da' ce soartă pe bietu om! Era el un glumeţ, dar asta a fost farsa vieţii lui! O privi cu atenţie pe Irina. Ce, ori nu ştii cum a murit? Stai să-ţi spun, să te cruceşti! Aşa comedie
n-am pomenit! Asta-i de dat la gazetă, să crape de râs tot târgul!
- Cum să crape de râs târgul? Nici nu s-a răcit bine creştinul!
- Tocmai asta-i, că s-a răcit!... Dacă-ţi spun că mori de râs!... S-au întors din puşcărie gealaţii lu' Nuşa şi Corcoduşa şi au dat buzna pe neaşteptate. Disperat, conu' Georgescu şi-a înşfăcat bulendrele, s-a agăţat de balustrada balconului făcând o legătură din cureaua de la pantaloni şi a stat amărâtul în frig ore bune, disperat să nu cadă, să se zdrobească de asfalt. De! Noiembrie, ce vrei? De frig şi spaimă i-a cedat inima. A făcut infarct!
- Dumnezeu să-l ierte. Nu-l vedeam vreun aventurier!
- Dar ştii care-i comedia? Apartamentul matracucelor este la parter. A stat în frig peste trei ore, când avea doar 30 de centimetri până la sol! Poţi să crezi? Amărâtul a murit cu zile. A fost atât de înspăimântat, că a stat cu ochii aţintiţi pe uşa balconului, de unde puteau năvăli musculoşii şi pur şi simplu a uitat unde este! Soarta, fato!
autor DOINA POPESCU
http://doinapopescu.wordpress.com
ISBN 978-606-92308-2-4
După un trai imposibil cu Ion, Irina renunţă la prejudecata că neam de neamu' meu n-a călcat la Tribunal şi intentă acţiune de divorţ.
Merse la barou şi o secretară bătrână, vecina ei din copilărie, o îndreptă spre Mironeasca - o avocată la modă. O aşteptă pe holurile tribunalului vreo săptămână şi în sfârşit se văzură faţă în faţă. Taior elegant, decolteu obraznic de unguroaică, frumoasă-frumoasă madam avocat. Intră abrupt în subiect, ca o persoană foarte ocupată. Pe holul aglomerat şi cam în drum, îşi spune Irina telegrafic of-ul. S-au dus vremurile când avocaţii aveau cabinete cu firmă aurită la poartă! O vreme, avocata se uită nerăbdătoare peste umărul Anei, apoi deschise poşeta - un sac uriaş, plin de tot ce-ţi trece prin cap. Nervoasă că nu găseşte ce-o fi căutat, răsturnă pe neaşteptate conţinutul sacului pe o băncuţă de lemn scrijelită barbar cu Y LOVE YOU NELU. Găsi în sfârşit un pix şi pe un bilet de tramvai mototolit îşi scrise numărul de telefon.
- Ţine numărul meu de telefon! Sună-mă peste vreo săptămână, că acum nu pot să mă concentrez!- şi plecă grăbită, lăsând-o pe Irina cu povestea suspendată.
Irina rămase descumpănită o vreme, Mironeasca fiind ştiută de partizană a femeilor în procesele de divorţ, apoi văzu o fostă colegă de liceu şi se îndreptă spre ea.
- Bună, Cici! Ce faci pe aici?
- Mă omoară plictiseala cu Marin şi am venit să-mi recapăt libertatea. Pe scurt, am găsit un viţel cu portofelul mai gros şi cu echipamentul mai puţin ruginit!
- Adică tot divorţ?
- Tot!
- Te bate?
- Cine, Marin? Mai rău! Mă plictiseşte!
- Adică e o toană?
- Iubire! Cu unu' de 45 am văzut cum e! M-am săturat de băşinile lui şi de concedii ieftine prin sindicat! Vreau şi eu să-mi amintesc ce poate unul de 25! Ce-i aşa de greu de priceput?
- Bine, bine! Am priceput! Te mănâncă-n fund şi în loc să te duci la farmacie să-ţi dea ceva de mâncărimi, ai venit la Tribunal! Ai o avocată bună?
- Sigur, cauţi o avocată? Pe mine mă divorţează maestra Otilica. Cea mai operativă. Hai, să fie cu noroc! Ţi-o dau pe Otilica mea!-uite numărul de telefon. Sun-o acum, că o găseşti! Are birou cu dichis acasă. Ai grijă! Să-i zici doamna Otilia şi bagă de seamă: nu o întreba de numele de familie că se ofensează. Vezi să nu te umfle râsu' când discuţi cu madam Otilia Nespălatu! Amărâta a suferit toată copilăria şi s-a repezit fuguţa să se scape cu măritatu', că de fată o chema Pizdelea!
Avocata răspunse prompt la telefon şi explică foarte clar amplasamentul biroului. Încurajată de instrucţiunile concise ale Otilicăi, Irina parcurse drumul în câteva minute. Ajunsă la uşa biroului, na, că Otilica chiar avea firmă aurită!- fu invitată imediat în biroul avocatei.
Otilica, fără să fie urâţică, era de-a dreptul insignifiantă. Dar ce o uimi cel mai tare pe Irina, era biroul îmbulzit de diverse materiale croite, de-ai fi zis că a nimerit la un atelier de croitorie cu dever. Se simţi datoare să verifice.
- O căutam pe doamna avocat...
- Eu sunt, drăguţă.
- Aa...
- Te miră talentul meu pentru croitorie? E o pasiune din copilărie. Mi-am dorit să mă fac creatoare de modă! Idolul meu e Coco Chanel.
- Foarte interesant! Dar la câte materiale sunt aici, îmbrăcaţi tot cartierul!
- Eşti amuzantă! Îmi placi! Îţi dai seama că mai şi greşesc, doar sunt începătoare! Dacă am noroc, din tot ce este aici iese un palton. Cel mai greu e cu mânecile şi cu gulerul.
- Poate era bine să vă faceţi mâna pe ceva mai simplu: bluziţe de vară, fustiţe petrecute. E materialul mai ieftin şi se lucrează mai uşor! Dacă mai greşiţi, paguba-i mai mică!
- Bravo! Îmi place de tine! Chiar ai haz şi eşti şi dezgheţată! Îţi merge mintea, nu glumă! Eu sunt deşteaptă foc, dar nu mi-a venit în minte! Dar, spune-mi care-i problema ta!
- Soţul meu mă înşală şi nu e prima dată! De câte ori găseşte câte una prin târg, aproape că mă omoară.
- Da', tu nu mai calci niciodată strâmb?
- Am de crescut un copilaş! Nu-mi arde de aventuri!
- Ei, spune drept! Un iubit pe la serviciu, un vecin musculos, trebuie să-ţi scoţi pârleala cumva!
- Nu mă interesează decât să-mi câştig pâinea şi să-mi cresc copilul. Nici la tinereţe n-am fost prea zburdalnică!
- Ce meserie ai drăguţă?
- Sunt fotograf la o revistă!
- Zău? Ieşi din biroul meu, fire-ai a dracu' de paparatză! Ieşi, să nu mai calci pe aici! Cu o destrăbălată de reporteriţă a fugit şi amărâtu' de Vergilică, nu i-ar mai muri mulţi înainte nici lui, nici matracucei! Ieşi că dau cu apă clocotită după tine, spărgătoare de case ce eşti! Ieşi, zdreanţă!
Irina dădu buzna pe uşă şi ieşi tocmai la timp. Magnetul pe care-şi ţinea boldurile avocata-croitoreasă-părăsită de Vergilică se izbi violent de uşă. Irina nu prea-şi făcea cruci de felul ei dar, acum simţi nevoia.
Luă iar drumul baroului, să găsească totuşi o avocată.
În hol, bătrâna secretară stătea de vorbă cu o doamnă impozantă ce-şi ducea cu eleganţă cei 50 şi ceva de ani.
- Irina, dacă nu ţi-ai pus avocată, ţi-o recomand pe doamna Ligia Arginteanu.
Maestra permanentată recent şi violet la păr de la excesul de Violet de Genţiană o privi cu bunăvoinţă.
- Cu ce te ocupi, duduie Irina?
Ca tot păţitul, Irina se cam codea să spună. Făcu un pas prudent în spate, cercetă atentă ce cale de fugă are şi apoi zise timid:
- Fotoreporter la o revistă...
- Aha...Cât câştigi?
- Nu am un salariu fix. Primesc drepturi de autor,...sume modeste cât să mă descurc.
Doamna Arginteanu scoase o oglinjoară din poşetă şi se rujă violent. Se întoarse pe călcâie şi peste umăr vorbi gros, tabacic:
- Atunci caută-mă în săptămâna mare, că în timpul anului nu fac pomeni!
Anei nu-i venea să-şi creadă urechilor. Se aşeză pe un scaun şi ceru un pahar cu apă. Secretara o privi cu milă. Pe uşa baroului intră un tip bonom, trecut bine de 40 de ani. Irina se lovi peste frunte. Evident! Trebuia să caute un bărbat! Tipul avea o figură care inspira încredere. Secretara făcu prezentările:
- Irina, domnul Georgescu este cel mai cumsecade membru al baroului. Domnu' Georgescu, vă rog să o ajutaţi pe Irina că-i nepoata mea şi o rupe bărbat-su în bătaie!
Irina se simţi jenată de prezentarea secretarei dar, înţelese ca un gest de bunevoinţă minciuna cu nepoata.
- Fetiţo, hai să discutăm undeva în linişte, ca să înţeleg mai bine speţa!
Domnul Georgescu făcea parte din categoria oamenilor la care le iese bunătatea prin toţi porii, dar Irina fu stupefiată când o duse într-un bufet-expres să stea de vorbă.
- Ascultă, Irina! Pot să-ţi spun Irina? Făcu un gest către birtaş, ca unul de-al casei.
- Desigur!
- Cu mine eşti în siguranţă! Eu nu o să-ţi cer să te culci cu mine şi nici prea scump nu sunt! Nu iau pielea după om. Mă adaptez şi eu la sărăcia din ţara asta! Dar eu am o regulă: sunt un învingător! Pentru mine nu există procese mari sau mici! Doar procese câştigate! La judecată sunt permise orice tertipuri, orice mijloace. Dacă mai băgăm câte o minciună, să nu cumva să te aud că te ismeneşti. Ne-am înţeles? Chelnerul aduse două halbe de bere şi avocatul le răsturnă pe gât cu sete mare.
- Încă un rând, Marcel!
Irina, timorată de ambianţa îndoielnică a birtului şi năucită de vorbele avocatului, abia îşi găsi cuvintele.
- Domnule avocat! Nu este cazul să recurgem la tertipuri şi minciuni! Dreptatea e a mea! Umblă cu femei, lipseşte de acasă, urlă de cade varul de pe pereţi şi bani în casă nu mai dă de jumate de an. Şi fraţii lui ţin cu mine!
- La proces nu contează cine are dreptate, ci doar ce spune avocatul. Dar, stai fără grijă că eu văd meserie, o să câştigăm!
- Să vă povestesc...
- Nu-i nevoie. Scrie-mi tot pe o hârtie şi restul e treaba mea. Nu mai mult de trei pagini, că plictisim instanţa!
După mai multe termene amânate veni şi rândul înfăţişării. În ziua procesului se spărsese cerul. Irina intră zgribulită în sala de judecată şi se miră cum toţi taţii de copii de 10-12 ani, descopereau subit cu ocazia divorţului că de fapt progeniturile nu ar fi ale lor, motiv clar şi evident să nu plătească pensie alimentară. Judecătorul le explica cu calm la fiecare cum stă treaba cu tăgada de paternitate şi că termenul este tardiv. Pe cât de ticăloşi pe atât de jalnici, spuneau că atât cât a fost copilul mic nu şi-au dat seama, dar odată cu creşterea copilului deveneau evidente asemănările cu cel mai bun prieten, vărul, vecinul. Irina asculta dezgustată. Privea pe furiş pe domnul Georgescu, care în robă avea un aer marţial şi important. Îi inspira încredere şi se simţea mai liniştită. Tresări. Urma dosarul ei cu Ion. Cât de mult se iubiseră şi cât de lamentabil eşuase căsnicia lor. Se citară părţile, se citiră motivele chemării în judecată şi dl Georgescu începu expunerea de motive. Irina recunoscu destul de puţine din cele scrise de ea în hârtia înmânată avocatului, apoi auzi uluită că Ion frecventa două gemene balaoacheşe: Nuşa şi Corcoduşa. Se gândi cu uimire, că avocatul făcuse investigaţii pe cont propriu şi făcuse descoperiri de senzaţie. Fusese povestea cu Danellodar, recent Irina ştia şi de una, Jeni, o prădătoare care-şi punea amanţii să facă împrumuturi la C.A.R. şi care, după ce le mânca banii pleca la vânâtoare de alţi fraieri. Avocatul veni cu amănunte picante şi multe puncte-puncte, stârnind zâmbete în sală.
- Onorată instanţă, clienta mea a suportat multe de la pârât, dar relaţia lui la vedere cu gemenele nimfomane, Nuşa şi Corcoduşa nu mai poate fi tolerată!
Din sală, o femeie transpirată şi roşie la faţă la limita apoplexiei strigă:
- Onorată instanţă, astea două, Nuşa şi Corcoduşa-s haitele lu' bărbati-miu, trăzni-l-ar! Năvlegu' de avocat a încurcat curvele! Io-l urmăresc de un an pe Pulea Spătaru-al meu, şi Nuşa şi Corcoduşa sunt curvele noastre!
Solemnitatea şedinţei de judecată se prăbuşi în hohotele de râs stăvilite cu greu sub ciocanul judecătorului, care abia-abia stăpânindu-şi lacrimile interveni:
- Domnule avocat, într-adevăr, mărturii şi fotografii cu numitele Nuşa şi Corcoduşa sunt în dosarul 13255 Spătaru Tinca contra Spătaru Paul. Refuz să cred că în mod grosolan şi ilar aţi încurcat dosarele! Aveţi o explicaţie?
Fără să îşi piardă calmul, dl Georgescu vorbi important:
- Onorată instanţă, vă cer un nou termen, să consult condicuţa numitelor Nuşa şi Corcoduşa. Pot să jur că am văzut trecut numele pârâtului chiar deasupra numelui meu!
- Domnule avocat, nu săriţi calul că vă suspend din barou. Aveţi un nou termen pe 20 noiembrie!
Georgescu îi făcu Anei pişicher cu ochiul, ca şi când lucrurile erau sub control dar, Irina nu era prea sigură. Stabiliră o nouă întâlnire în hol la arhiva Tribunalului pentru 14 noiembrie.
Domnul Georgescu nu veni şi nici nu fu de găsit până în ziua procesului. Pe Irina o apucase disperarea. De unde să-l iei dom'le, dacă nu răspundea la telefon şi nici la birou nu era?! La proces se prezentă amărâtă şi fără avocat.
Se făcu apelul părţilor.
- Onorată instanţă, i-am dat ultimul ban acestui avocat şi aţi văzut ce circ a făcut, iar acum nu s-a prezentat! Nu mai am încredere în el! Vă rog să-mi acordaţi un nou termen să-mi găsesc alt avocat!
- 29 noiembrie! Şi nu mai fiţi supărată pe simpaticul domn Georgescu, că a răposat. Dumnezeu să-l ierte! Şi se pare că a murit chiar în slujba dumitale!
Irina ieşi buimacă din sala de judecată. Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre barou. Secretara lucra un goblen complicat.
- Bună ziua, doamnă! Aţi aflat că a murit dl Georgescu?
- Da' ce soartă pe bietu om! Era el un glumeţ, dar asta a fost farsa vieţii lui! O privi cu atenţie pe Irina. Ce, ori nu ştii cum a murit? Stai să-ţi spun, să te cruceşti! Aşa comedie
n-am pomenit! Asta-i de dat la gazetă, să crape de râs tot târgul!
- Cum să crape de râs târgul? Nici nu s-a răcit bine creştinul!
- Tocmai asta-i, că s-a răcit!... Dacă-ţi spun că mori de râs!... S-au întors din puşcărie gealaţii lu' Nuşa şi Corcoduşa şi au dat buzna pe neaşteptate. Disperat, conu' Georgescu şi-a înşfăcat bulendrele, s-a agăţat de balustrada balconului făcând o legătură din cureaua de la pantaloni şi a stat amărâtul în frig ore bune, disperat să nu cadă, să se zdrobească de asfalt. De! Noiembrie, ce vrei? De frig şi spaimă i-a cedat inima. A făcut infarct!
- Dumnezeu să-l ierte. Nu-l vedeam vreun aventurier!
- Dar ştii care-i comedia? Apartamentul matracucelor este la parter. A stat în frig peste trei ore, când avea doar 30 de centimetri până la sol! Poţi să crezi? Amărâtul a murit cu zile. A fost atât de înspăimântat, că a stat cu ochii aţintiţi pe uşa balconului, de unde puteau năvăli musculoşii şi pur şi simplu a uitat unde este! Soarta, fato!
O CAFEA CU ZOE CEAUŞESCU
Autor Doina POPESCU http://doinapopescu.blogspot.com
În anii ‘80 şi ceva eram la mare şi m-am împrietenit cu nişte studente din Piteşti.
Stând într-o seară pe terasă la Naţional în Mamaia se apropie nişte tipi cu ochelari bengoşi şi o invită pe Delia, o frumuseţe cu ochi negri, mare karatistă la o cafea.
Delia, o tipă directă şi zâmbitoare a acceptat invitaţia fără nazuri. Cu două seri înainte o pierdusem pe Miruna care se cuplase cu un student arab şi o mai văzusem doar el fugitivo. Mie mi se părea cam periculoasă aventura dar eu eram liceeancă şi mai prăpăstioasă.
Toată lumea nu discuta decât de bafta respectivelor şi de cum dăduse norocul şi peste alte studente care se cuplaseră cu străini şi erau bine-mersi.
Eu eram îngrijorată fiindcă tipii mi s-au părut maturi şi nu păreau genul “o îngheţată, un suc şi o plimbare de mână pe faleză”.
Delia s-a întors într-o oră. A băut cel mai mişto frape, a tras o ţigară şi a gustat vodcă cu suc de portocale.
Ziua următoare pe plajă Delia era cu ochii-n patru aşteptându-şi gaşca. Tipii cu ochelari mişto n-au mai apărut şi se vedea clar dezamăgirea studentei. Seara la Naţional Delia era pe jar. Pe la zece jumate îşi pierduse speranţa. Fetele o tachinau:
-Sper cu nu se lasă cu venele tăiate pe motiv că nu ţi-au venit străinii. Să zici mersi, că pe urmă te lua Secu în vizor! Ştii că te poate condamna pentru relaţii cu străinii?
-Alina, ce prostii zici acolo? De ce să mă condamne pentru relaţii cu străinii?
-Da’ ce, ai spatele asigurat? De ce să nu te condamne? Eşti mai cu moţ? Asta-i legea, soro! Evident, cele două nu erau surori.
-Care străini, fato? Eşti dilie?- întrebă Delia aiurită.
-Care străini? Cetăţenii străini cu care ai băut frape-ul şi vodca. Ce-o faci pe indiferenta? Parcă nu pentru ei te perpeleşti acuma?
-Tu vorbeşti de tipii de-aseară?
-Nooo! De Papa de la Roma! Sigur că de ei vorbesc!
-De unde-ai scos-o cu străinii? Era Nicuşor Ceauşescu cu gaşca. Am uitat să vă zic: am cunoscut-o şi pe Zoe, o tipă valabilă. Nicuşor a vorbit puţin, mai mult cu ea am discutat. Ăştia-s de-nfiat, precis. Îs prea de gaşcă să fie copii ălora, ascultaţi la mine.
În câteva minute, frumoşii vin iar. Alina, cu aere de soră mai mare pune piciorul în prag:
-La ora asta nu mai pleci nicăieri! Dacă le e de tine să vină mâine dimineaţă pe plajă.
Delia zâmbi frumos şi pleacă cu ei. Alina îi aruncă printre dinţi: Curva Prinţişorului, asta eşti, duduiţă. Curva karatistă este prea elegant să-ţi zic!
Eu nu m-am dumirit: adică relaţia cu un străin era valabilă şi pentru asta intra în categoria tipelor de succes dar, cu Prinţişorul era curvă!
O fi răutate, o fi prostie, o fi invidie? Mă poate lămuri cineva, că mie mi s-a blocat procesorul!
Alte articole de proză afurisită la
http://doinapopescu.wordpress.com
PRIMUL ŞI ULTIMUL IMPOZIT
Autor Doina Popescu
Fragment din romanul ARDEI IUŢI
Preotul este agentul fiscal care îţi ia primul şi ultimul impozit! Cine-ţi ia banii, ne-am lămurit. Întrebarea este cine-ţi ia sufletul?! Dacă ajungi în Rai, toată lumea-i mulţumită! Totul e bine când se termină cu bine! Dar, dacă ajungi în Iad, n-ar fi corect ca popa să restituie banii familiei? Alooo! Protecţia consumatorilor! Se aude?
Mai multe felii de proză afurisită la http://doinapopescu.wordpress.com/category/fragmente-din-romanul-ardei-iuti/
Domnia şi prostia
Autor Doina Popescu
Eram în Olanda, într-o vineri după-amiază, la reprezentanţa Renault din Amersfoort. Inginerul cu maşină frumos bricolată SERVICEMAN RENAULT 24/24 îi explica soţului meu că nu se pricepe să ne repare maşina în garanţie, ne ieşea fum de la butucul volanului dar, să închiriem contra cost o maşină că marţi sau miercuri vine specialistul de la Valenciennes şi se repară.
Mă duc la raionul de închirieri şi pic pe spate: 29,99 euro pe zi cea mai ieftină maşină, un Clio. Adică la 5-6 zile până recuperam maşina mă ducea spre 180 de euro, plus cheltuielile cu hotelul. În Olanda hotelurile sunt piperate şi nu prea au moteluri de autostradă. Dacă până a venit criza în Franţa, Austria şi Germania erau hoteluri civilizate între 30 şi 50 de euro, în Olanda greu găseai sub 180. Cum făceam Turul Europei şi eram de 30 de zile pe drum, banii trebuiau cheltuiţi cu chibzuială fiindcă mai aveam încă 20 de zile de hălăduit în străinătăţuri.
Un american închiriază un Clio, plăteşte cu card-ul pe trei zile, le spune că-s hoţi şi preţul este excesiv, îşi ia cheile şi actele şi urcă în maşina indicată.
În zece secunde, iese din maşină ţipând. Gândesc că ori a găsit un şarpe ori s-a electrocutat.
Se adună rapid personalul şi toată lumea vrea să afle ce-a păţit. Nu ne putem lămuri fiindcă tipul înjură, dă din mâini şi arată îngrozit spre maşină.
Un tip important, în costum elegant cere tuturor să meargă la locurile lor de muncă şi încearcă să-l calmeze pe american. Un alt tip vine cu o sticlă de Cola şi o oferă americanului traumatizat, alţi doi verifică maşina buclucaşă.
Olandezii vorbesc curent engleza, dar americanul repeta ceva nervos şi neinteligibil.
La un moment dat, tipul în costum se luminează la faţă şi se întoarce spre noi:
-N-are cutie automată!- zice el râzând.
Americanul plângea.
Singura maşină cu transmisie automată era un Velsatis. Plăteşte diferenţa de la 29,99 euro la 109,99 euro şi pleacă amărât.
Cică domnia şi prostia se plăteşte.
Părerea mea este că americanul a plătit numai pentru prostie…
Noi ne-am cazat la hotelul Naarden la 17 km de Amsterdam şi eu i-am spus soţului meu că am păţit la Dacie ceva similar cu vreo zece ani în urmă şi era de la blocul de lumini. A scos blocul de lumini, l-a şters de vaselină şi la băgat la loc.
Se pare că defecţiunea era remediată.
Morala: fetelor, măritaţi-vă cu români, că sunt capabili să schimbe şi vitezele la maşină, mai amestecă şi-n mămăligă şi vă mai schimbă şi o priză sau un bloc de lumini.
Asta ca să rămân numai în segmentul pragmatic.
Bonus, vă fac copii frumoşi şi olimpici!
http://doinapopescu.wordpress.com
OPERA ŞI APROZARUL
fragment din romanul ARDEI IUŢI
Autor Doina Popescu
ISBN 978-606-92308-2-4
Să pleci din România într-o excursie peste hotare era aproape o himeră. Cu şpagă şi pile grele, abia dacă te lipeai de o excursie prin O.N.T. în vreo ţară socialistă prietenă. Eu fiind marinar, văzusem lumea de la un capăt la altul şi în concedii voiam să simt pământul patriei sub picioare. Dar, te pui cu dracul de nevastă? Ajung în port la Constanţa şi mă întâmpină nevasta cu un vecin cu maşina, că de, eram persoană importantă, venisem cu buful. Aşa era ritualul! Când veneam din voiaj eram întâmpinat în port şi luat cu maşina mică, când plecam în voiaj luam trenul singurel. Până să despachetez în bătătură, nevastă-mea îmi ia ligheanul de apă în care-mi băgasem picioarele şi zice:
- Bărbate, lasă mărunţişurile că mâine la trei dimineaţa tre’ să fim în Bucureşti, că avem bilete în excursie la PRAGA. Până să mă dezmeticesc, vecinul, săritor şi speculant ne ia în Dacie şi ne repede în Bucureşti. Ajungem la timp şi nevastă-mea este îmbarcată într-un autocar care pleacă imediat. Mi se spune cu nonşalanţă că s-a produs o încurcătură şi că eu sunt planificat la un alt autocar care pleacă peste trei ore. Ghidul îmi face pişicher cu ochiul şi zice:
- Marinare, să dai un whisky că te-am scăpat de matracucă. Uite, de consolare o să stai cu doamna doctor inginer Armăşescu, o doamnă fină, intelectuală de mare clasă, nevasta savantului Armăşescu. Nici dacă ai călători cu Stela Popescu, Tamara Buciuceanu şi Draga Olteanu Matei la un loc nu te-ai distra atât de bine!
Nu trec două ore şi simpatica mea vecină de scaun îmi explică franc: a dat şpagă pentru mine şi vrea un companion vesel şi care să se descurce lejer în limbi străine. Fiind marinar eram singurul corespunzător din listele O.N.T.-ului şi aveam şi poză mişto, color.
Uit repede de pierduta mea nevastă şi mă distrez copios în compania acestei doamne. Strajnică muiere! Dacă eram oleacă mai şcolit şi nu un pârlit de marinar îmi încercam norocul şi o ceream de nevastă. Timpul trece în veselie şi ajungem la Praga. Ghidul îmi explică vesel că nu e cazul să-mi caut nevasta, că a îmbarcat-o în autocarul de Karlovy-Vary şi ne vom reîntâlni în România. Pagubă-n ciuperci!
Bat oraşul voios cărând sacoşile cu suveniruri ale Armăşeascăi, îmi tocesc pingelele prin palate şi prin toate muzeele. În restaurante şi cafenele, doamna plăteşte şi îi umple de bacşişuri pe ospătari. Se opreşte în faţa unui afiş şi zice: Amigo, sper că ai frac la tine, că deseară mergem la operă! Şi închide gura că-ţi strălucesc piuliţele ca la bulibaşă şi ne jefuiesc ăştia pe aici.
- Sărut mâinile, madam, da’ io n-am decât blugi, slip şi trening la mine şi n-am fost în viaţa mea la operă îi zic.
- Atunci trebuie să mergem negreşit. Închiriem imediat un smoking. Eu mi-am cumpărat o rochie splendidă şi la Bucureşti o fac geloasă pe Ceauşeasca dacă o îmbrac. Acum am ocazia şi vreau să profit din plin. O să vezi- o s-o concurez pe CARMEN!
La hotel madam m-a vizitat oleacă prin cameră, că de: cine era să-mi puie papionul şi na, că am întârziat la operă!
Opera începută… O cucuană înfoiată ca un curcan îşi prinsese pesemne mâna la uşă, că ţipa de te umplea mila. Sala plină ochi. Plasatoarea ne spune să stăm în picioare lângă pereţi până la pauză, dar doamna Armăşescu vede în mijloc o lojă mare absolut goală şi zice: Hai că avem noroc! Eu care n-am mai fost la operă eram mai sfios, dar ea zice: Dragă, doar
n-am dat o mie de dolari pe rochia asta ca să rezem pereţii cu ea! Hai la lojă că asta-i de nasul nostru!
Loja… lucru boieresc! Covoare moi, fotolii împărăteşti, pluşuri, un tablou uriaş cu un încruntat într-o poză color, steaguri crucişe, ciucuri, fireturi, tot ce vrei. Cât căscam eu ochii uimit de atâta frumuseţe, artista cu mâna prinsă la uşă se opreşte din cântat, zice ceva în ceaha-păsărească şi toată sala se ridică în picioare şi începe să aplaude întoarsă spre noi. Uşa la lojă se deschide şi o duduie aduce un coş mare de flori. Eu muream de ruşine, dar madam Armăşescu era dea dreptul fericită. Făcea bezele şi reverenţe de parcă era de la curtea lui Napoleon. Mie mi se cam zbătea un ochi şi nu-mi mirosea a bine, că prea era ca într-un basm cu zâne. Dă domnul şi iau ăştia reflectorul de pe noi şi spectacolul merge mai departe. La pauză acelaşi circ, tot poporul cu geana pe noi, că nici la budă nu ne-am putut duce de atâtea aplauze. Madam Armăşescu se cam săturase de zâmbit şi zice:
Marinarule, când sting ăştia lumina o virăm la toaletă, că altfel le fac un pocinog şi fac pipi aici în lojă în vasul cu flori. Dă Domnul şi începe actul următor şi plecăm la budă. Sala iar în picioare ne aplaudă un sfert de oră. Ne vedem cu chiu cu vai la toalete, dar ca un drac, nu le găsim decât pe cele de bărbaţi. Doamna Armăşescu zice că nu importă şi intrăm amândoi la bărbaţi. La ieşire suntem înconjuraţi de un grup de urâţi în costume ponosite, conduşi de un ciudat cu ochii albaştri, negricios şi pirpiriu care venise cu noi în autocar. Din două vorbe pricepem că este securistul grupului şi mârâind periculos ne bagă într-o maşină. Doamna protestează că vrea să vadă finalul operei, dar negriciosul e de bronz. Ajungem la ambasada României şi ambasadorul împreună cu securiştii ne încolţesc.
- Ce-aţi căutat în loja prezidenţială, bă, caraghioşilor? V-aţi ras pe bot! Nu mai vedeţi paşaport în veci! Tu marinarule o să mai navighezi în cadă! Iar tu madam, care eşti capul răutăţilor ai terminat-o cu shopping la Paris! I-ai tăiat macaroana şi lu’ bărbac-tu! Nu mai pleacă la nici un congres! Kaput!
- Ia ascultă, obrăznicătură, în fond ce acuze mi se aduc? Am plătit bilet în mod corect şi mi-am pus fundul pe un scaun! Unde-i crima?
- Ce-ai căutat madam în loja oficială?
- Da de unde să ştiu eu suflete că aia-i loja oficială?
- Păi n-ai văzut tabloul preşedintelui?
- Ei, aş! La noi, tabloul lui tovarăşul este pus şi la aprozar!
Înţepenesc toţi. Pe mine mă trec toate năduşelile. Adio voiaje! Adio libertate! Ambasadorul scoate o batistă mare cât o faţă de pernă, îşi şterge chelia transpirată şi ne dă roată ca la nişte animale de circ.
Sună telefonul.
- Să trăiţi tovarăşe secretar general. Da! Exact cum aţi auzit! A făcut bezele din loja oficială!
- ….
- Da? N-a scăpat nici un ambasador de întâlniri în miez de noapte cu tovarăşa Armăşescu? Nu, n-am făcut încă infarct, dar nici mult nu mai am!
- ….
- Da! A căzut şi pe capul meu tâmpita asta!
- ….
- Cum? Nu-i tâmpită, e doar simpatică? Am înţeles, să trăiţi!
- Tovarăşă Armăşescu! Tovarăşul secretar general Nicolae Ceauşescu aştepta cu mare interes să vadă ce boroboaţă faci în Praga, fiindcă i s-a raportat că ai exasperat toţi ambasadorii pe unde ai fost! Mi-a spus să vă transmit urări de bine şi un sejur plăcut. Nu pot totuşi să mă abţin să-ţi sugerez ca pe viitor să foloseşti toaleta pentru femei. Nu ştiu ce înseamnă asta pentru tine, dar eu îţi urez totuşi o seară liniştită!
alte fragmente de proză afurisită la http://doinapopescu.blogspot.com
TENACITATE DE MILIŢIAN
Prin anii ‘80, sora mea lucra la un Institut de cercetare pentru seminţe şi în fiecare marţi ducea nişte probe valoroase la Bucureşti, pe lângă Piaţa Amzei pentru o verificare, omologare sau cam aşa ceva.
Într-o zi îmi cere ceva din poşetă şi rămân stupefiată. Avea un compartiment al poşetei plin cu amenzi de circulaţie de 50 de lei, toate din Piaţa Amzei, toate scrise de aceeaşi mână harnică.
Îmi explică râzând: Mi-e lene să trec pe trecerea de pietoni şi poliţaiul este cel mai mişto bărbat din România. Ne privim în ochi, ne zâmbim, ne salutăm şi apoi eu traversez şi el mă amendează. Dacă este ocupat îl aştept…
Proză afurisită mai găseşti la http://doinapopescu.blogspot.com
PROFESORUL TRĂZNIT
Titlu: Profesorul trasnit
Autor:: Doina Popescu
Articol: Domnul Ghimpe, profesorul de filozofie era un bărbat înalt, bine făcut şi chiar dacă avea în jur de 50 de ani, elevele de la liceul de fete adormeau cu el în gând şi era masculul cel mai pomenit în jurnalele şi oracolele la mare modă.
Nu ştia nimeni exact de unde-i venise porecla de GHIMPE, totuşi, ceva nu era tocmai în regulă cu el. Umbla o vorbă c-ar fi somnambul.
Fetele, chiar dacă niciuna nu văzuseră ceva anume mai alăturea cu drumul la distinsul profesor, totuşi, fiecare cunoştea la a doua sau a treia mână câte o sumă de poveşti care mai de care mai colorate legate de domnia sa.
Într-o zi, lipsind domnul Ghimpe la primele ore, domnişoara directoare intră la idei şi trimise acasă la profesor un stol de fete să afle cauza întârzierii. Se zice că mai lipsise astfel de la şcoală şi fusese găsit cocoţat pe acoperiş, făcând declaraţii de amor nebun la mâţe. Directoarea bănui o cauză asemănătoare şi se baza pe isteţimea fetelor să-l aducă în siguranţă la şcoală.
Ciripind vioaie, fetele ajung repejor la vila profesorului, o căsoaie de armator cu gard frumos lucrat în fier forjat. Ajunse în faţa uşii stolul amuţi:
Pe un şezlong, profesorul dormea gol-goluţ, etalându-şi erecţia la soare.
-Co-lo-sal!- exclamă o elevă.
-Ba eu zic: co-lo-sa-lă!- o corectă alta pistruiată.
-Hai, vitezelor! Care are curaj să-l trezească?
-Aţi înnebunit? De ce să-l trezim? Uite ce frumuseţe! Ar fi păcat, zău aşa! Eu zic să-l privim pe săturate şi să mergem să-i povestim domnişoarei!
-Ai curaj să-i povesteşti tu?
-De ce i-o fi zicând Ghimpe? Era mai potrivit Măciucă!- zise iarăşi pistruiata.
-Nu vă mai certaţi, am eu o idee! Trebuie să fim isteţe ca s-o convingem pe domnişoara să vină să vadă cu ochii ei! Dacă v-aţi săturat de privit haideţi!
Ajunse la liceu, fetele, îmbujorate îi spuseră Domnişoarei că Ghimpele pare mort.
Domnişoară lăsă ora baltă şi însoţită de fete alergă la casa profesorului.
Fiind probabil prima erecţie din viaţa domnişoarei, aceasta leşină din primul moment. Când îşi reveni, trimise fetele la liceu:
-Dacă se află despre isprava asta-n târg, nu mai fac anchetă să aflu cine-a găvărit: vă exmatriculez pe toate! Am înmormântat subiectul definitiv!
Fetele plecară cam fără chef, iar Domnişoara rămase cu Ghimpele.
Două săptămâni mai târziu, zarvă mare în oraş: Domnişoara şi Ghimpele îşi anunţau logodna.Alte fragmente de proză afurisită pe http://doinapopescu.blogspot.com
--
Autor:: Doina Popescu
Articol: Domnul Ghimpe, profesorul de filozofie era un bărbat înalt, bine făcut şi chiar dacă avea în jur de 50 de ani, elevele de la liceul de fete adormeau cu el în gând şi era masculul cel mai pomenit în jurnalele şi oracolele la mare modă.
Nu ştia nimeni exact de unde-i venise porecla de GHIMPE, totuşi, ceva nu era tocmai în regulă cu el. Umbla o vorbă c-ar fi somnambul.
Fetele, chiar dacă niciuna nu văzuseră ceva anume mai alăturea cu drumul la distinsul profesor, totuşi, fiecare cunoştea la a doua sau a treia mână câte o sumă de poveşti care mai de care mai colorate legate de domnia sa.
Într-o zi, lipsind domnul Ghimpe la primele ore, domnişoara directoare intră la idei şi trimise acasă la profesor un stol de fete să afle cauza întârzierii. Se zice că mai lipsise astfel de la şcoală şi fusese găsit cocoţat pe acoperiş, făcând declaraţii de amor nebun la mâţe. Directoarea bănui o cauză asemănătoare şi se baza pe isteţimea fetelor să-l aducă în siguranţă la şcoală.
Ciripind vioaie, fetele ajung repejor la vila profesorului, o căsoaie de armator cu gard frumos lucrat în fier forjat. Ajunse în faţa uşii stolul amuţi:
Pe un şezlong, profesorul dormea gol-goluţ, etalându-şi erecţia la soare.
-Co-lo-sal!- exclamă o elevă.
-Ba eu zic: co-lo-sa-lă!- o corectă alta pistruiată.
-Hai, vitezelor! Care are curaj să-l trezească?
-Aţi înnebunit? De ce să-l trezim? Uite ce frumuseţe! Ar fi păcat, zău aşa! Eu zic să-l privim pe săturate şi să mergem să-i povestim domnişoarei!
-Ai curaj să-i povesteşti tu?
-De ce i-o fi zicând Ghimpe? Era mai potrivit Măciucă!- zise iarăşi pistruiata.
-Nu vă mai certaţi, am eu o idee! Trebuie să fim isteţe ca s-o convingem pe domnişoara să vină să vadă cu ochii ei! Dacă v-aţi săturat de privit haideţi!
Ajunse la liceu, fetele, îmbujorate îi spuseră Domnişoarei că Ghimpele pare mort.
Domnişoară lăsă ora baltă şi însoţită de fete alergă la casa profesorului.
Fiind probabil prima erecţie din viaţa domnişoarei, aceasta leşină din primul moment. Când îşi reveni, trimise fetele la liceu:
-Dacă se află despre isprava asta-n târg, nu mai fac anchetă să aflu cine-a găvărit: vă exmatriculez pe toate! Am înmormântat subiectul definitiv!
Fetele plecară cam fără chef, iar Domnişoara rămase cu Ghimpele.
Două săptămâni mai târziu, zarvă mare în oraş: Domnişoara şi Ghimpele îşi anunţau logodna.Alte fragmente de proză afurisită pe http://doinapopescu.blogspot.com
--
ÎN PAT CU UN PAPĂ-LAPTE
Aveam vreo 4 ani şi bucuria mea când eram la ţară era să mă joc cu Neluţu a lu' Paraschiv, un băieţel frumuşel foc.
Într-o seară, tanti Voica, mama lui Neluţu, ne anunţă că a vorbit cu ţa' Mihaica, bunica mea şi că mă lasă să dorm la ei.
Emoţie mare!
Ne-am aşezat în pat şi Neluţu a adormit imediat...
Eu eram atât de pătrunsă de eveniment, că n-am dormit toată noaptea.
Chiar dacă habar n-aveam de sex şi ce fac fetele cu băieţii în pat, mi se părea o noapte istorică.
Prima noapte din viaţa mea când dormeam cu un băiat în pat!
Dimineaţă, când abia pusesem geană pe geană, Neluţu s-a sculat fercheş şi odihnit. Eu, nedormită eram destul de mârâită.
Tanti Voica mă întreabă bănuitoare:
-Dar de ce eşti supărată, fetiţă?
-Pentru că Neluţu s-a întors cu faţa la perete şi a adormit imediat!
-Te înţeleg, draga mea!- zice tanti Voica râzând în hohote. Se izbeşte leit lu' tac'su, ce să-i faci! Eu aşa păţesc de 20 de ani cu Paraschiv! Pune fundu la mine şi adoarme imediat! Pe Titi şi Neluţu nici nu ştiu cum i-am făcut! N-are ştofă, draga mea! Neam de Papă-Lapte!
Şi aşa, tanti Voica m-a făcut vedetă. Cine trecea pe drum, era informat în gura mare despre prima mea decepţie cu un mascul în pat şi de ignoranţa lui Neluţu-bolovan ca tac'su.
Cum în afară de un pui de curcă călcat de tractor nu se găsi un eveniment care să-mi depăşească păţania, toată vara satul a avut ce trăncăni.
Alte poveşti afurisite la http://doinapopescu.wordpress.com
CUM SĂ FACI IMPRESIE PROASTĂ
Autor: Doina Popescu
http://doinapopescu.blogspot.com
Noi am fost trei fete şi ne-a crescut mama cam ca la mănăstire. Conform educaţiei de acasă şi ideilor pe care mi le însuşisem aveam în plan să mă mărit pe la 30-35 de ani.
A venit Făt-Frumos pe cal alb ( dacă nu mă credeţi scanez pozele şi le postez) şi m-am măritat într-o oră, cam în primul an de facultate! De ce oare?
Vă spun eu! Eram naivă şi un băiat frumos şi şmecher mi-a zis că el e singurul băiat de pe Pământ. Cum pe vremea lui Ceaşcă totul era pe cartelă şi se termina repede… l-am luat imediat! Cred că mă temeam că nu mai găsesc…
M-a aburit aşa de frumos cu versuri de Topârceanu, că şi acum mai cred că este singurul bărbat de pe Pământ.
Dar, nu de mine voiam să vă povestesc…
Cum spuneam, la mănăstirea noastră nu intrau băieţi. Soţii noştrii au călcat la noi acasă doar ca să ne ceară de la mama.
Astfel, actualul meu cumnat, un bărbat frumos, elegant şi teribil de dichisit venea să o ia pe soră-mea la întâlnire.
Sincer, dacă aş fi avut cu cine, aş fi pariat că-şi face unghiile la manechiuristă dar, nu ştiu de ce, soră-mea m-a alergat când am vrut să pun pariu.
Ea, una din frumuseţile oraşului prin anii ‘80, ţinea steagul sus şi o făcea pe indiferenta.
La ora de întâlnire, când băiatul se prezenta cu florile, bomboanele, ceasul( pe vremurile alea băieţii nu veneau cu mâna-n… să zicem elegant buzunar, ca acum), ei bine, sora mea se spăla la cap.
Locuiam într-o casă naţionalizată şi aveam mai mulţi vecini pe holul comun.
În hol, o masă cu scaune şi lada de zestre a doamnei Călin, o babă băsărăbeancă, haiosă la vorbă dar, caciorâtă la caracter care avea în jur de 97 de ani. Se pare că a murit pe la 103.
Vârsta ei era secret de stat însă, am dat o plăcintă la poştăriţă ca să-mi zică!
Deci, frumosul îndrăgostit îşi petrecea cam două ore pe hol, uneori chiar mai mult, aşteptând-o pe sor-mea să se spele la cap, să se macheze şi să se schimbe de cinşpe ori .
Ei bine, în casă nu-l primeam, fiindcă, aşa cum ziceam, casa noastră funcţiona pe amendamente clare dar, la insistenţele mele mama acceptase accesul pe holul comun, fiincă dacă stâlpea două-trei ore poarta, ne vorbea toată strada. Mă rog, la dublu că stăteam pe colţ.
Într-o zi, doamna Călin -îţi punea acatiste la biserică dacă-i ziceai babă- fluturându-i unghiile proaspăt făcute îi cere o ţigară.
Băiat fin, chiar dacă a gândit că babii i-ar fi de stâlpi la scufiţă mai degrabă decât de ţigară, o serveşte galant.
Baba îşi trage rochia şi îşi ridică piciarele aranjându-şi dresurile fine. Flăcăul se întoarce discret şi se uită pe geam.
Vine sor-mea, apar şi eu, baba tot se foia mângâindu-şi dresurile.
În sfârşit pleacă amândoi frumoşii, iar eu care aveam vreo 14-15 ani râmân cu baba.
-Copchilu’, ascultî la mini: o hi aista parfumat ca o gradinî, da’ să nu si mariti cu el nici sî moarî ! Nu-mi plaşi di dânsul şi paşi, cî aista nu-i barbat!- zice ea cu accentul de băsărăbeancă care îmi plăcea atât de mult.
-Da’ ce cusur are, doamna Călin?
-Sor-ta abie iantrasi la scaldatoari şî ahe tâmp berechet şî încî! I-am aratat chişoarili uiti pân-acolişa la copsâşoari şî lui nu i s-o ţepenit nimicuţî.
Alţii cari erau barbaţî dî ispravî, cum li arâtam chişioarili, cum alergau după mini ca nişte dulai dogorâţi. Aista ari numa vazduz sî-i umfli izmeanili! Halal barbat sî nu ştii şi sî facî la o muieri straşnică ca mini!
Cât eram eu de mică şi neştiutoare la 14 ani, c-am crescut fără internet, şi-n CUTEZĂTORII şi MINITEHNICUS nu mi-am făcut instructaj porno, tot am înţeles ce oscior de curvă-i baba Călin!
DoinaPopescu's Blog http://doinapopescu.wordpress.com
MONA NU MULGE VACA!
Autor: Doina Popescu
Eram la ţară la mamaia Mihaica şi picasem prost rău! Da’ rău de tot!Nimeni nu mă băga în seamă: tot satul vorbea numai de Mona care fugise cu banu’.Ţăranii ăştia nu ştiau nimic: corect gramatical era cu banii, nu cu banu’.
Eu o iubeam tare mult pe Mona. Era născută în aceeaşi zi cu mine dar, era muuult mai mare şi ştiam precis că nu e hoaţă. Era absolut imposibil să fi fugit cu banii. Nu credeam în ruptul capului aşa minciuni! Şi mă bucuram pentru ea că fugise, fiindcă în sat te puteai angaja doar mulgătoare de vaci la CAP.
Se-nghesuiau babele în vizită la mamaia Mihaica joia să mănânce pâine caldă abia scoasă din cuptor dar nu lipseau nici în restul zilelor, bucurându-se la scovergi ori chisăliţă cu mămăligă rece,(un fel de compot făcut din cruzăciuni: zarzărele sau corcoduşe verzi). Mâncau şi şuşoteau ore în şir despre Mona. Toantele o ţineau una şi bună că fugise cu banu’.
Eu le întrerupeam mereu şi le corectam: nu cu banu’, cu banii! Aşa-i corect gramatical!
-Fai Mihaică, fata asta ori îi diochiată fă, cî niechează di când am hinit!- zicea ţa’ Ioana Căcălata şi stuchea spre mine de trei ori, apoi se freca pe călcâiul răpănos scos cu greu din gumarul spart şi încerca să-mi dea pe frunte.
Ţi-ai găsit să mă prindă! Eu eram titirez iar ţa’ Ioana Căcălata umbla cu greu în două beţe numite pompos bastoane. Se mişca sărmana ca vai de ea! Din cauza grăsimii şi a osteoporozei i se curbaseră picioarele aşa de rău, că şi cel mai gras berbec putea să treacă printre ele fără să producă electricitate.
Cât a fost vara de mare, nefiind alt eveniment în sat mai acătării, Mona a ţinut cap de afiş şi la CAP la vaci şi la magazii la vânturat grâul şi la canalul de irigaţii unde spălau femeile lâna, ba şi pe Siret la prins peşte ori în satul vecin la moară ori la stână la cioban. Pe unde-mi făceam veacul, bărbaţi sau femei discutau frenetic despre Mona spre disperarea mea. Cât o iubeam pe Mona!
Într-o zi când se reuniseră babele la şanţ la bunica, eu aranjam nişte cataroaie formând o piramidă. Aveam mare război cu Friptu’, băiatul lu’ Tinca şi a lu’ Dumitru. I se zicea Friptu’ sau Opăritu’ fiindcă-l scăpase toanta de mă-sa în oala clocotită cu ciorbă când era mic şi săracu’ arăta a orice, numai a copil nu. Probabil că situaţia lui îi dădea o stare de ură generalizată fiindcă se ţinea numai de rele.
Eu îmi făceam zilnic în curte la bunica câte o fântână dintr-o cutie de tablă îngropată pe jumătate în pământ şi meşteream o crăcană şi cumpăna cu un briceag, îi puneam fir, găletuşă dintr-un borcan de medicamente şi când eram gata, venea tâlharul şi mi-o călca în picioare. Eu băteam cam pe oricine dar, nu puteam să dau în Friptu’ fiindcă bunica zicea că-i păcat, că l-a bătut Dumnezeu destul.
În plus, Tinca şi Dumitru făceau mămăligă-n curte şi mâncau, iar pe copii, Friptu’ şi Sica, o făptură grozav de slabă, îi dădeau pe uliţă. Amărâţii se lipeau de stinghiile gardului însăilat din şipci rare şi priveau căpiaţi de foame cum se ghiftuiesc nesimţiţii de părinţi. La sfârşit, dacă mai rămânea vreun rest de mămăligă îl înşfăca ghiauru’ de Costel, adică Friptu, iar Sica venea plângând la ţa’ Mihaica care avea mereu ceva pregătit în chiler.
Mamaia o chema din prima, cum se aşezau cretinii la masă dar, Sica era obsedată să le numere dumicaţii şi până nu se tortura după ritualul zilnic şi nu-şi pierdea speranţa în încleştarea cu fra’su, veşnicul câştigător, nu se hotăra să vină. Ai fi zis că abia după ce rămânea mofluză îşi amintea că la ţa’ Mihaica are asigurat un blid de mâncare. Atunci plângând cu disperare, abia linchea, nu mai mult decât o pisică. Ai fi zis că nu poate mesteca decât cu lacrimi şi fiind atât de plăpândă obosea imediat. Friptu’ venea ca un hultan şi rădea tot. Degetele lui erau contopite de la opăreală dar era îndemânatic la mâncare.
Deci, ziceam că adunasem pietre ca să pornesc războiul psihologic cu Friptu’, să-l sperii oleacă, când mă întreabă o babă tolănită pe şanţ:
- Da, ci faci mamaii cu cataroaili celea?
-Am o treabă!
-Zii, fa cî te zic lu’ măta!
-Uite, bre, le-am adunat să arunc în tâmpiţii care zic că Mona a fugit cu banii.
Ţa’ Ioana Căcălata, ţa Ioana a lu’ Paraschiv şi ţaţa Ileana s-au ridicat de pe şanţ şi-au fugit de le-au sfârâit călcâiele prăfuite şi crăpate. De faţă cu mine n-au mai bârfit-o pe Mona niciodată.
Mult mai târziu, aveam deja vreo 16 ani şi stăteam de vorbă cu Mona:
-Ce te mai bârfeau babele-alea clevetitoare!- zic eu aruncând o clătită-n aer.
-Când, atunci când am fugit cu Banu? N-a mers!
Atunci am priceput şi eu în sfârşit cum stătea treaba! Tare m-am mai bucurat că Mona a fugit cu Banu, flăcăul chipeş din satul vecin Mihalea şi nu cu banii!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)