Autor: Doina Popescu
Femeia stătea prudentă pe bordură, la zebră, aşteptând să treacă toate maşinile.
Microbuzul încetini şi şoferul îi făcu semn să treacă. Zâmbi amabilului şofer dar pe banda a doua, un şofer de Matiz ce vorbea la mobil o proiectă în aer şi Sofia căzu pe asfalt împrăştiată ca pe o jucărie stricată. Salvarea veni rapid dar şansele femeii se cam terminaseră.
Anton, o matahală de un metru nouăzeci şi 150 de kilograme urca scara spitalului gâfâind. Îl enerva că nevastă-sa fusese neglijentă taman acum când obţinuse bilete la Călimăneşti.
Îl găsi pe doctor care-i spuse grav să se pregătească pentru tot ce-i mai rău.
Privi cu ciudă spre salon dar nu mai intră. Pragmatic şi eficient cum fusese dintotdeauna, scoase ceva bani de la bancă şi cumpără sicriul cel mai ieftin şi toate rânduite pentru eveniment. Avea de gând s-o îngroape rapid şi să mai prindă câteva zile de staţiune.
Cele 18 zile de băi s-au scurs dar Sofia se încăpăţâna să trăiască. Anton dădea târcoale pe la spital şi nu înţelegea de ce se face atâta risipă cu medicamente şi curent electric ca să pompeze câteva zile de viaţă într-o halcă de carne bătrână. Avea crize de furie cu gândul la hainele rupte la Casa de Pensii ca să-şi ia bilet la staţiune, ca să ce? Să risipească banii pe Apa Sâmbetei!
După vreo trei luni în care Anton aştepta telefonul eliberator, iată că minunea se produse. Fu sunat de la spital:
-Bună ziua! Domnul Anton Stratulat?
-Da!
-Spitalul suntem! Veniţi să vă luaţi soţia!
-Săru-mâinile duduie! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!
Anton chemă un taxi camionetă, avea vorbele făcute, încărcă sicriul ce stătuse trei luni rezemat de frigiderul din hol şi plecă la spital bucuros că aşteptarea a luat sfârşit.
Întrebă la poartă de unde se ridică morţii, urmări atent toate explicaţiile dar aleea spre morgă era blocată de nişte muncitori care executau o lucrare. Plecă spre birourile spitalului ca să găsească o cale să primească moarta.
Pe hol Anton duse mâna la inimă şi se sprijini de perete. În faţa lui, Sofia venea palidă dar surâzătoare.
-Trăieşti?-îngăimă Anton ca un cretin.
-După cum vezi! Nu te bucuri, bărbate? De azi înainte să-ţi găteşti şi să-ţi speli singur, măgarule! O dată n-ai deschis uşa salonului! Un măr nu te-ai îndurat să-mi aduci! Canalie de doi bani! Anton făcu cale-ntoarsă cu femeia supărată pe urme.
Ajunşi la camionetă, Sofia îşi puse mâinile-n şolduri:
-Bravo, bărbate! Copârşeu, ai! Te pregăteai să mă-ngropi! Să nu te mai prind la mine-n dormitor, băşinos ramolit!
Sofia urcă lângă şofer şi Anton, la cele 150 de kilograme urcă gâfâind cu greu în camionetă lângă sicriu.
Ajunşi acasă, Anton plăti cu jale şoferului cursa inutilă, luă sicriul în spate şi urcă în apartament.
Sofia udă florile, mâncă fără să-l bage pe Anton în seamă şi plecă la o vecină.
Peste două ore Anton căzu pe scări şi muri pe loc. Alarmată de vecini, Sofia chemă salvarea care constată decesul: infarct! Cu ajutorul vecinilor încercă să-l înghesuie pe Anton în sicriu dar nu fu chip. Era cu un cap mai mare decât sicriul. De altfel, nici de lat nu era destul. Se vede că fusese luat pe măsura ei care avea un metru şaizeci şi 50 de kilograme. Încercă să-l schimbe cu unul mai mare dar vânzătorul voia să facă încă o vânzare, nu o pomană, aşa că fu nevoită să cumpere unul mai cuprinzător.
După înmormântare, Sofiei îi era oarecum să doarmă cu sicriul în casă şi-şi anunţă prietenele că are de vânzare un sicriu la preţ redus.
Rita era o zănatecă dar când avea o treabă de făcut, cântărea temeinic şi luat deciziile cele mai potrivite. Îi plăceau chlipirurile, stătea cu banii pregătiţi şi cumpăra când avea ocazia aşa că ajungea să nu aibă niciodată nevoie. Îşi zise că i-or mulţumi ginerii pentru aşa economie, aşa că nu ezită să cumpere sicriul la jumătate de preţ. Asta fusese viaţa Ritei: chilipir după chilipir! Fericire la preţ redus!
Peste un timp, când plecară Mateeştii la mare, după obicei, îi lăsară Ritei cheia să mai vadă de casă.
Rita avea o bună reputaţie în cartier şi era ceva obişnuit ca vecinele să-i lase cheia. Mai o floare udată, mai o ţeavă spartă, nu se ştie niciodată!
Într-o dimineaţă, Rita primi telefon de la nepoata ei din America că este în vizită în România împreună cu logodnicul şi o va vizita chiar a doua zi.
După primele momente de bucurie Rita îşi aminti de sicriu. Dumnezeule! Natalia o ştie de trăznită dar logodnicul va fi şocat. Rita se decise imediat: nu avea decât să ducă cosciugul în apartament la Mateeşti pentru câteva ore şi problema era rezolvată. Aşteptă să fie pustiu pe casa scării, intră în casă la Mateeşti cu sicriul apoi aduse şi capacul. Îl puse pe masa din sufragerie cu capacul pe el şi se duse să facă pregătirile pentru musafiri.
Natalia, o femeie tulburătoare pe care n-o mai văzuse de când era un copilaş cu genunchii juliţi o copleşi cu daruri. Americanul era un tip bine, bazat pe portofel, aşa că Rita era de-a dreptul fericită.
Natalia închiriase o vilă la Cheia pentru două săptămâni şi insistă să meargă şi Rita: de nerefuzat!
Evident că a uitat de sicriu şi Mateeştii au avut un şoc când s-au întors dar, cea mai mare surpriză a fost când domnul Mateescu i-a oferit 200 de euro pe sicriu.
Întorşi de la mare, Mateeştii îşi găsiseră casa răscolită, laptopul, bijuteriile şi 4000 de euro într-un rucsac şi rucsacul în spatele unui hoţ mort în sufragerie lângă sicriu.
La reconstituire s-a constatat că hoţul intrase pe geamul de la baie, jefuise dormitoarele aflate pe acelaşi hol cu baia şi în sufragerie dând cu ochii de cosciug făcuse infarct.
A vuit cartierul de aşa întâmplare, aşa că Mateescu a cumpărat sicriul norocos şi l-a închiriat vecinilor şi colegilor de serviciu care plecau în concediu. Şi-a scos banii investiţi din prima vară. Evident, şi Mateescu a putut pleca în concediu mai relaxat!
Se afișează postările cu eticheta proza afurisita. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta proza afurisita. Afișați toate postările
Cap de afacerist
Autor: Doina Popescu
Ca de obicei, scrisesem până la cinci dimineaţa. Soneria telefonului m-a trezit brutal: 7,30!
-Alo, doamna, am pat bun la tine!
-Greşeală, domnule!-zic şi mă culc la loc. Telefonul ţââââârrrr…
-Alo…
-Doamna, am cel mai bun pat! Chinezul cel mai bun la pat!
-Obsedatule!- zic şi închid telefonul definitiv.
Pe la 8,30 întru la duş să mă recompun pentru o nouă zi de muncă. Deschid telefonul. Sună:
-Doamna, chinezul este cel mai bun la pat! Ieftin!
-Domnule, nu mă interesează la ce e bun chinezul! Dacă mai suni încă o dată anunţ poliţia că mă hărţuieşti! Bună ziua!
Ciudatul nu m-a mai deranjat. Zilele trecute, deschizând mai multe site-uri, o reclamă la paturi din piele şi inox mă pocneşte în retină: oops!Sinapsele mele se pun în mişcare. Oare, nu cumva…
Prin 2004 îmi doream un pat din inox şi piele. La marginea Bucureştiului am descoperit un depozit de mobilă dar aveau doar garnituri de hol sau canapele, fotolii şi măsuţe de cafea. Mi-au spus să mai trec fiindcă la importul următor… poate… În cataloage aveau nişte modele grozave de paturi dar timpul a trecut şi după mai multe importuri am avut dezamăgirea să constat că patronii nu se hotărăsc să aducă decât canapele, fotolii, măsuţe, ba şi birouri. Deja anul 2008 m-a prins fără patul râvnit.
La un moment dat, în depozit ne-a întâmpinat şi un chinez care a promis ferm că aduce paturi la următorul import.
-Ce maşină are doamna?- zice chinezul.
-Alfa Romeo… Are vreo importanţă?
-A, nu, dar fata zice că sunt şi nişte tineri cu un Megane albastru care vor un pat. Trebuie să aduc două…- îşi face el socoteala cu voce tare. Îi las o carte de vizită şi plec gândind că noi avem şi un Megane albastru. Era probabilitatea destul de mare să fie vorba tot de patul nostru dar nu am insistat: măcar de-ar aduce două ca să avem de unde alege! A venit criza şi patul nu a mai fost o prioritate dar nici chinezul nu a dat niciun semn de viaţă timp de doi ani.
Deci, intru zilele trecute pe site-ul respectiv şi realizez că este vorba chiar de firma pe care am curtat-o asiduu din 2004 şi până în 2008. Mişto! Chinezul are pe site 40 de modele de pat! Mamă, ce cap de afacerist! Să aduci în 2010, an sinistru de criză, 40 de paturi cu preţuri cuprinse între 4600 şi 5900 lei!
Ieri chinezul a sunat iar. Am recunoscut imediat accentul. N-aveam semnalul prea bun şi n-am înţeles exact ce-a spus:
-Domnule, te rog frumos să repeţi!- zic eu.
-A, scuzaţi, am greşit numărul! Persoana pe care o caut eu este mereu nervoasă!- zice chinezul şi închide.
Ca de obicei, scrisesem până la cinci dimineaţa. Soneria telefonului m-a trezit brutal: 7,30!
-Alo, doamna, am pat bun la tine!
-Greşeală, domnule!-zic şi mă culc la loc. Telefonul ţââââârrrr…
-Alo…
-Doamna, am cel mai bun pat! Chinezul cel mai bun la pat!
-Obsedatule!- zic şi închid telefonul definitiv.
Pe la 8,30 întru la duş să mă recompun pentru o nouă zi de muncă. Deschid telefonul. Sună:
-Doamna, chinezul este cel mai bun la pat! Ieftin!
-Domnule, nu mă interesează la ce e bun chinezul! Dacă mai suni încă o dată anunţ poliţia că mă hărţuieşti! Bună ziua!
Ciudatul nu m-a mai deranjat. Zilele trecute, deschizând mai multe site-uri, o reclamă la paturi din piele şi inox mă pocneşte în retină: oops!Sinapsele mele se pun în mişcare. Oare, nu cumva…
Prin 2004 îmi doream un pat din inox şi piele. La marginea Bucureştiului am descoperit un depozit de mobilă dar aveau doar garnituri de hol sau canapele, fotolii şi măsuţe de cafea. Mi-au spus să mai trec fiindcă la importul următor… poate… În cataloage aveau nişte modele grozave de paturi dar timpul a trecut şi după mai multe importuri am avut dezamăgirea să constat că patronii nu se hotărăsc să aducă decât canapele, fotolii, măsuţe, ba şi birouri. Deja anul 2008 m-a prins fără patul râvnit.
La un moment dat, în depozit ne-a întâmpinat şi un chinez care a promis ferm că aduce paturi la următorul import.
-Ce maşină are doamna?- zice chinezul.
-Alfa Romeo… Are vreo importanţă?
-A, nu, dar fata zice că sunt şi nişte tineri cu un Megane albastru care vor un pat. Trebuie să aduc două…- îşi face el socoteala cu voce tare. Îi las o carte de vizită şi plec gândind că noi avem şi un Megane albastru. Era probabilitatea destul de mare să fie vorba tot de patul nostru dar nu am insistat: măcar de-ar aduce două ca să avem de unde alege! A venit criza şi patul nu a mai fost o prioritate dar nici chinezul nu a dat niciun semn de viaţă timp de doi ani.
Deci, intru zilele trecute pe site-ul respectiv şi realizez că este vorba chiar de firma pe care am curtat-o asiduu din 2004 şi până în 2008. Mişto! Chinezul are pe site 40 de modele de pat! Mamă, ce cap de afacerist! Să aduci în 2010, an sinistru de criză, 40 de paturi cu preţuri cuprinse între 4600 şi 5900 lei!
Ieri chinezul a sunat iar. Am recunoscut imediat accentul. N-aveam semnalul prea bun şi n-am înţeles exact ce-a spus:
-Domnule, te rog frumos să repeţi!- zic eu.
-A, scuzaţi, am greşit numărul! Persoana pe care o caut eu este mereu nervoasă!- zice chinezul şi închide.
COMOARA TURCILOR
Autor: Doina Popescu
La naşterea celui de-al 12-lea copil şi răbdarea oamenilor şi grija în a mai alege un nume se cam dusesese. Amărât că s-au înmulţit gurile de hrănit, bărbatul se uita la copilul plăpând ce plângea în covata ciobită şi-şi zise că nu-i mai răsărit decât Neghiniţă, pisoiul cel mic al Leopardei, pisica bătrână. Dar şi lui Neghiniţă, de lene-i ziceau Niţă. Constandin nu-şi mai bătu capul: îi zise Niţă.
Dobriţa, sfârşită de chinurile facerii nu se puse împotrivă.
Niţă, născut sub zodia Scorpiei era un drac de copchil blond, cu ochi albaştri, mai pricăjit decât copii de vârsta lui însă iute de picior şi săltăreţ la minte.
Adesea zicea cu năduf: v-a fătat mintea să-i ziceţi pisicii Leoparda! Şi vacii, poftim: Venera! Parcă vă rupeaţi din suflet să-mi daţi şi mie un nume acătării! De ce nu mi-aţi zis şi mie Leopard? După ce că-s mic şi pricăjit, cum să mă-nfăţişez lumii cu numele ăsta neisprăvit? Auzi, Niţă! Tâmpiţilor! 13 capete de neisprăviţi! Cred că v-a fost lene să-mi găsiţi un nume şi m-a botezat pezevenchiul de moş Papuc la beţie! Nu prea-l contrazicea nimeni şi copilul suferea ori de câte ori îl striga cineva pe pocitul nume.
Maică-sa, mare povestitoare, ca să-i mai treacă de supărare, îi zicea de toţi moşii şi uncheşii, popi, notari şi oameni importanţi ai satului.
Sătul de beţiile lui moş Papuc, fratele mai mare al tatălui ce rezema zilnic gardurile, Niţă zicea râzând poznaş:
-Uncheşii de care vorbeşti mata şi-au lăsat potcoavele şi păcatele în Iad şi curăţati de pârjol s-au tolănit viteji şi neprihăniţi în mintea lu’ matale! Io când îl văd pe moş Papuc dormind în şanţ, nu-mi vine la socoteală a crede că ta-su’ ori moş-su or fi fost nişte pricopsiţi! Mai taie coada vulpii bre mamică, că te-or auzi vecinele şi ne-om pomeni de râsul satului!
Atunci, Dunăre de supărare, mă-sa răbufnea:
-Ba-ţi zic, să ştii şi să-ţi intre-n cap că nu eşti neam de fitecine! Strămoş-tu Vintilă era barcagiu, cărăuş de aur la turci. Când s-aduna birul, se urcau sacii de galbeni în barcă, adesea chiar şi săcuţi cu bijuterii grele şi pietre nestemate şi Vintilă şi frat-su, Ichim, trăgeau la vâsle.
Turcii, moleşiţi de căldură, ca să mai treacă din plictiseală râdeau de cei doi:
-Prost eram, bre, Vintilă! Prost ca toţi rumânii! Noi belim de aur la voi, voi căraţi de aur la noi! Tare prost eram mă, Vintilă!
De ani buni, Vintilă şi Ichim înghiţeau ocara turcului. Într-o zi, fără să fie vorbiţi, la un semn al lui Vintilă, miruiră cu voinicie pe cei doi turcafleţi cu vâslele. Răsturnară barca cu aur cu tot şi aruncând din haine, să fie găsite şi să pară că s-au înnecat, înotară până la Insula Mică.
-Şi aurul?-întreba Niţă cu ochii strălucitori. Au dosit barem o parte?- întreba plin de speranţă.
-Nu, Niţică!- N-au avut curaj să aducă asupra lor blestemul aurului şi furia turcului. Iscoadele turceşti au umblat multă vreme să afle dacă neamurile barcagiilor o duc mai răsărit, şi-au luat vite ori şi-au trimis copchii în şcoli. Abia după vreo cinci ani s-au liniştit, socotind c-au fost prinşi de viclenia Dunării în vreun anafor, fiind daţi morţii în ceasul cel rău.
Vintilă şi Ichim au rămas să trăiască precum pustnicii în insulă, mâncând peşte ori prinzând la groapă câteun godăcel. Iarna le-a fost mai greu dar cu timpul pescarii au început să treacă Dunărea pe îngheţ şi să lase câteun coş cu merinde la loc ştiut, că de, le era mai la-ndemână să-i ştie pustnici pe cei doi, decât mânaţi de foame să devie lotri şi să prade satele ori să le fure femeile.
Aşa băiete, că uncheşii ăştia ai tăi au arătat curaj şi voinicie dar şi inimă curată-n faţa Domnului, fiindcă până la sfârşitul zilelor s-au rugat pentru sufletele celor doi turci şi pentru iertarea grelelor păcate făptuite la patimă. Călcând porunca a cincia şi-au luat grea povară pe baierele sufletului dar, nefiind din neam de ucigaşi, au lucrat fără încetare să facă pe plac Domnului şi să-şi găsească prilej de iertare.
-Măcar un bănuţ să fi păstrat pentru fiecare nepot! La cât ne-am puit în neamul nostru, un sac ori doi ne ajungea la toţi!- zicea copilul şi lacrimile îi curgeau pe obraji de ciudă că atâţia bani s-au dus pe Dunăre.
Povestea s-a înşurubat în capul copilului şi de mic a învăţat să se întreacă cu peştii la înot. Înota cu ochii deschişi şi după cum îl învăţase un pescar, mânca oul fiert ori copt cu coajă cu tot, fiindcă i se spusese că acesta este sicretul să nu i se pună cârcei. Era ştiut că dacă te prindea un cârcel cădeai la sigur pradă Dunării hrăpăreţe, cum păţiseră şi copilaşi şi oameni în toată firea..
Surorile mai mari îşi dădeau aere şi se ocupau cu nădejde de educaţia piciului neastâmpărat şi pentru mai multă convingere mânuiau şi nuiele atent cojite şi ţinute în apă, în iesle la Venera.
Ele, fiind fete de măritat, aveau pretenţie şi la Niţă să vorbească taman ca un orăşean, să nu le facă de ocară-n faţa pretendenţilor.
Adică să zică frumos picioare, pieptăn, nu cum zic copchii cei proşti: chicioari, cheptăn.
Sătul de aerele lor de surori mai mari, o făcea pe învăţăcelul domol cât era în umbra aprigelor nuiele dar, când ajungea în drum, având mare nădejde în picioarele lui de mânz, le striga să le facă în ciudă:
-Na, ţaţă, învăţătură! Na, ţaţă, să auză tot satul! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn! Ţine ţaţă, vorbe de orăşean! Ţine, colea, să vă săturaţi! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn!
Câte două-trei surori îşi uneau forţele şi fugeau după împieliţatul de Niţă până la Dunăre. Ghiaurul, cât era de mititel, să fi avut patru-cinci anişori, fugea ridicând colbul în drum şi nu era chip de prins. Ajuns în pădure, pe malul Dunării îi pierdeau urma.
Niţă avea locul lui sub mal unde se dezbrăca iute într-o scobitură, îşi dosea hainele şi cu trestia pregătită să-şi tragă aer, se prelingea în apă să nu facă cercuri rotitoare şi să fie dat de gol.
Surorile îl strigau o vreme, apoi plecau să-l caute în alte locuri.
Niţă cobora pe fundul Dunării, înotând cu ochii deschişi, convins că de data asta chiar va găsi barca răsturnată şi sacii pântecoşi de galbeni ori bijuterii bătute-n pietre scumpe.
Într-o zi, un luciu îi atrase atenţia. Cu inima bubuindă coborî pe fundul apei şi văzu un ciob verde. Aşa ceva nu mai văzuse niciodată şi, fericit, gândind că-i un nestemat îl strânse în pumnul micuţ şi fugii repede la mă-sa. Puse ciobul la ochi şi zise fericit:
-Mă vezi, mamă, mă vezi?
-Te văd, mă, te văd!-zise mă-sa fără să ridice ochii de la lucrul de mână.
Uimit copilul repetă:
-Mă vezi, mamă, mă vezi?
-Te văd, mă, te văd!-zise mă-sa, tot fără să ridice ochii de la lucrul de mână.
-Ete-a dracu’, mă vede şi prin asta!-zise copilul înciudat.
Abia atunci ridică Dobriţa ochii şi văzu pe copil cum o privea prin ciobul de sticlă. Îi explică râzând că nestematul lui nu-i decât un ciob, numai că sticla nu-i transparentă ca la clondirul de untdelemn, ci colorată, lucru mult mai rar pe vremea aceea dar, fără mare preţ.
Când eram mică, am auzit adesea această poveste, Niţă fiind chiar fiorosul papaşa iar Dobriţa, bunica mea, mare tartoriţă ce-mi mâncase sufletul în copilărie.( Cititorii acestui blog o ştiu din ciclul HORROR DIN COPILĂRIE http://doinapopescu.wordpress.com/2010/03/06/casa-de-vanzare-satana-bonus/, http://doinapopescu.wordpress.com/2010/03/16/nopti-albe/,http://doinapopescu.wordpress.com/2010/02/23/vacanta-cu-vaci/)
Trecuseră peste treizeci de ani de când auzisem această istorie şi ca multe alte amintiri, se rătăcise şi aceasta izgonită de grijile imediate.
În 2004, mutându-mă în casa în care stau şi acum, toată familia despacheta de zor, numai eu, având un hobby cu gravura pe sticlă, gravam un velier ce aveam să-l ofer prietenei mele de Ziua Femeii.
Sabrina, puştoaica mea de patru ani zice:
-Mamă, mă vezi?
-Eu, cu zgârieciul în mână, lucrând la carena corabiei zic mecanic:
-Te văd, mamă, te văd!
-Mă vezi, mamă, mă vezi?- întreabă ea tot mai uimită.
-Te văd, mamă, te văd!-zic tot cu ochii la gravura mea.
-Ia, uite,mă! Mă vede şi prin asta!
Cuvintele ei m-au electrocutat, aducându-mi în minte povestea ciobului de sticlă colorată.
Am ridicat capul şi Sabrina râdea frumos, privindu-mă printr-un ciob de stiplex verde.
La naşterea celui de-al 12-lea copil şi răbdarea oamenilor şi grija în a mai alege un nume se cam dusesese. Amărât că s-au înmulţit gurile de hrănit, bărbatul se uita la copilul plăpând ce plângea în covata ciobită şi-şi zise că nu-i mai răsărit decât Neghiniţă, pisoiul cel mic al Leopardei, pisica bătrână. Dar şi lui Neghiniţă, de lene-i ziceau Niţă. Constandin nu-şi mai bătu capul: îi zise Niţă.
Dobriţa, sfârşită de chinurile facerii nu se puse împotrivă.
Niţă, născut sub zodia Scorpiei era un drac de copchil blond, cu ochi albaştri, mai pricăjit decât copii de vârsta lui însă iute de picior şi săltăreţ la minte.
Adesea zicea cu năduf: v-a fătat mintea să-i ziceţi pisicii Leoparda! Şi vacii, poftim: Venera! Parcă vă rupeaţi din suflet să-mi daţi şi mie un nume acătării! De ce nu mi-aţi zis şi mie Leopard? După ce că-s mic şi pricăjit, cum să mă-nfăţişez lumii cu numele ăsta neisprăvit? Auzi, Niţă! Tâmpiţilor! 13 capete de neisprăviţi! Cred că v-a fost lene să-mi găsiţi un nume şi m-a botezat pezevenchiul de moş Papuc la beţie! Nu prea-l contrazicea nimeni şi copilul suferea ori de câte ori îl striga cineva pe pocitul nume.
Maică-sa, mare povestitoare, ca să-i mai treacă de supărare, îi zicea de toţi moşii şi uncheşii, popi, notari şi oameni importanţi ai satului.
Sătul de beţiile lui moş Papuc, fratele mai mare al tatălui ce rezema zilnic gardurile, Niţă zicea râzând poznaş:
-Uncheşii de care vorbeşti mata şi-au lăsat potcoavele şi păcatele în Iad şi curăţati de pârjol s-au tolănit viteji şi neprihăniţi în mintea lu’ matale! Io când îl văd pe moş Papuc dormind în şanţ, nu-mi vine la socoteală a crede că ta-su’ ori moş-su or fi fost nişte pricopsiţi! Mai taie coada vulpii bre mamică, că te-or auzi vecinele şi ne-om pomeni de râsul satului!
Atunci, Dunăre de supărare, mă-sa răbufnea:
-Ba-ţi zic, să ştii şi să-ţi intre-n cap că nu eşti neam de fitecine! Strămoş-tu Vintilă era barcagiu, cărăuş de aur la turci. Când s-aduna birul, se urcau sacii de galbeni în barcă, adesea chiar şi săcuţi cu bijuterii grele şi pietre nestemate şi Vintilă şi frat-su, Ichim, trăgeau la vâsle.
Turcii, moleşiţi de căldură, ca să mai treacă din plictiseală râdeau de cei doi:
-Prost eram, bre, Vintilă! Prost ca toţi rumânii! Noi belim de aur la voi, voi căraţi de aur la noi! Tare prost eram mă, Vintilă!
De ani buni, Vintilă şi Ichim înghiţeau ocara turcului. Într-o zi, fără să fie vorbiţi, la un semn al lui Vintilă, miruiră cu voinicie pe cei doi turcafleţi cu vâslele. Răsturnară barca cu aur cu tot şi aruncând din haine, să fie găsite şi să pară că s-au înnecat, înotară până la Insula Mică.
-Şi aurul?-întreba Niţă cu ochii strălucitori. Au dosit barem o parte?- întreba plin de speranţă.
-Nu, Niţică!- N-au avut curaj să aducă asupra lor blestemul aurului şi furia turcului. Iscoadele turceşti au umblat multă vreme să afle dacă neamurile barcagiilor o duc mai răsărit, şi-au luat vite ori şi-au trimis copchii în şcoli. Abia după vreo cinci ani s-au liniştit, socotind c-au fost prinşi de viclenia Dunării în vreun anafor, fiind daţi morţii în ceasul cel rău.
Vintilă şi Ichim au rămas să trăiască precum pustnicii în insulă, mâncând peşte ori prinzând la groapă câteun godăcel. Iarna le-a fost mai greu dar cu timpul pescarii au început să treacă Dunărea pe îngheţ şi să lase câteun coş cu merinde la loc ştiut, că de, le era mai la-ndemână să-i ştie pustnici pe cei doi, decât mânaţi de foame să devie lotri şi să prade satele ori să le fure femeile.
Aşa băiete, că uncheşii ăştia ai tăi au arătat curaj şi voinicie dar şi inimă curată-n faţa Domnului, fiindcă până la sfârşitul zilelor s-au rugat pentru sufletele celor doi turci şi pentru iertarea grelelor păcate făptuite la patimă. Călcând porunca a cincia şi-au luat grea povară pe baierele sufletului dar, nefiind din neam de ucigaşi, au lucrat fără încetare să facă pe plac Domnului şi să-şi găsească prilej de iertare.
-Măcar un bănuţ să fi păstrat pentru fiecare nepot! La cât ne-am puit în neamul nostru, un sac ori doi ne ajungea la toţi!- zicea copilul şi lacrimile îi curgeau pe obraji de ciudă că atâţia bani s-au dus pe Dunăre.
Povestea s-a înşurubat în capul copilului şi de mic a învăţat să se întreacă cu peştii la înot. Înota cu ochii deschişi şi după cum îl învăţase un pescar, mânca oul fiert ori copt cu coajă cu tot, fiindcă i se spusese că acesta este sicretul să nu i se pună cârcei. Era ştiut că dacă te prindea un cârcel cădeai la sigur pradă Dunării hrăpăreţe, cum păţiseră şi copilaşi şi oameni în toată firea..
Surorile mai mari îşi dădeau aere şi se ocupau cu nădejde de educaţia piciului neastâmpărat şi pentru mai multă convingere mânuiau şi nuiele atent cojite şi ţinute în apă, în iesle la Venera.
Ele, fiind fete de măritat, aveau pretenţie şi la Niţă să vorbească taman ca un orăşean, să nu le facă de ocară-n faţa pretendenţilor.
Adică să zică frumos picioare, pieptăn, nu cum zic copchii cei proşti: chicioari, cheptăn.
Sătul de aerele lor de surori mai mari, o făcea pe învăţăcelul domol cât era în umbra aprigelor nuiele dar, când ajungea în drum, având mare nădejde în picioarele lui de mânz, le striga să le facă în ciudă:
-Na, ţaţă, învăţătură! Na, ţaţă, să auză tot satul! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn! Ţine ţaţă, vorbe de orăşean! Ţine, colea, să vă săturaţi! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn!
Câte două-trei surori îşi uneau forţele şi fugeau după împieliţatul de Niţă până la Dunăre. Ghiaurul, cât era de mititel, să fi avut patru-cinci anişori, fugea ridicând colbul în drum şi nu era chip de prins. Ajuns în pădure, pe malul Dunării îi pierdeau urma.
Niţă avea locul lui sub mal unde se dezbrăca iute într-o scobitură, îşi dosea hainele şi cu trestia pregătită să-şi tragă aer, se prelingea în apă să nu facă cercuri rotitoare şi să fie dat de gol.
Surorile îl strigau o vreme, apoi plecau să-l caute în alte locuri.
Niţă cobora pe fundul Dunării, înotând cu ochii deschişi, convins că de data asta chiar va găsi barca răsturnată şi sacii pântecoşi de galbeni ori bijuterii bătute-n pietre scumpe.
Într-o zi, un luciu îi atrase atenţia. Cu inima bubuindă coborî pe fundul apei şi văzu un ciob verde. Aşa ceva nu mai văzuse niciodată şi, fericit, gândind că-i un nestemat îl strânse în pumnul micuţ şi fugii repede la mă-sa. Puse ciobul la ochi şi zise fericit:
-Mă vezi, mamă, mă vezi?
-Te văd, mă, te văd!-zise mă-sa fără să ridice ochii de la lucrul de mână.
Uimit copilul repetă:
-Mă vezi, mamă, mă vezi?
-Te văd, mă, te văd!-zise mă-sa, tot fără să ridice ochii de la lucrul de mână.
-Ete-a dracu’, mă vede şi prin asta!-zise copilul înciudat.
Abia atunci ridică Dobriţa ochii şi văzu pe copil cum o privea prin ciobul de sticlă. Îi explică râzând că nestematul lui nu-i decât un ciob, numai că sticla nu-i transparentă ca la clondirul de untdelemn, ci colorată, lucru mult mai rar pe vremea aceea dar, fără mare preţ.
Când eram mică, am auzit adesea această poveste, Niţă fiind chiar fiorosul papaşa iar Dobriţa, bunica mea, mare tartoriţă ce-mi mâncase sufletul în copilărie.( Cititorii acestui blog o ştiu din ciclul HORROR DIN COPILĂRIE http://doinapopescu.wordpress.com/2010/03/06/casa-de-vanzare-satana-bonus/, http://doinapopescu.wordpress.com/2010/03/16/nopti-albe/,http://doinapopescu.wordpress.com/2010/02/23/vacanta-cu-vaci/)
Trecuseră peste treizeci de ani de când auzisem această istorie şi ca multe alte amintiri, se rătăcise şi aceasta izgonită de grijile imediate.
În 2004, mutându-mă în casa în care stau şi acum, toată familia despacheta de zor, numai eu, având un hobby cu gravura pe sticlă, gravam un velier ce aveam să-l ofer prietenei mele de Ziua Femeii.
Sabrina, puştoaica mea de patru ani zice:
-Mamă, mă vezi?
-Eu, cu zgârieciul în mână, lucrând la carena corabiei zic mecanic:
-Te văd, mamă, te văd!
-Mă vezi, mamă, mă vezi?- întreabă ea tot mai uimită.
-Te văd, mamă, te văd!-zic tot cu ochii la gravura mea.
-Ia, uite,mă! Mă vede şi prin asta!
Cuvintele ei m-au electrocutat, aducându-mi în minte povestea ciobului de sticlă colorată.
Am ridicat capul şi Sabrina râdea frumos, privindu-mă printr-un ciob de stiplex verde.
DE RÂSUL CALULUI
Mă simţeam tare bine la ţară, la Cotu-Lung, într-un mic cătun pe malul Siretului dar, copii din sat, deşi erau prietenoşi aveau un zâmbet superior: pentru ei rămâneam doar o orăşeancă!
Am studiat serios problema şi am depistat două motive: unu’ era că ei se jucau numai desculţi şi eu umblam mereu “potcovită” şi alta că ei călăriseră adesea iar eu niciodată. De ce umblam “potcovită”?
De mică am o problemă cu tălpile: nu pot merge desculţă şi pace, nici măcar tenişii nu-i suport fiindcă simt pietrele cum mă înghiontesc.
De călărit, îmi doream enorm dar nu avusesem niciodată ocazia şi ei, care duceau caii la adăpat sau la iarbă călăreau adesea.
Unul din locurile unde ne jucam des era curtea CAP-ul cu grajdurile de vaci. O mătuşă a mea lucra la vaci şi îmi făceam adesea vânt pe acolo. Puţin în laterala grajdurilor, era o piramidă de lucernă şi alta, enormă din baloţi de paie. Urcam des pe ea şi ne jucam, chit că era înaltă cât un bloc cu 2-3 etaje, dar se escalada uşor fiind organizată în trepte. Într-o zi, jucându-ne pe lângă piramidă, ochesc un noaten roib, o frumuseţe, stând chiar la baza piramidei.
Îmi încolţeşte un plan: acum era momentul să-mi demonstrez vitejia! Urc furiş pe cealaltă parte a piramidei, ajung, în vârf şi încerc să cobor pe partea noatenului. Mă apropii puţin, aştept şi văd bucuroasă că a venit şi maşina ICIL-ului să colecteze laptele, aşa că toată lumea era ieşită în faţa grajdurilor, având un număr impresionant de spectatori. Când mi se pare poziţia propice, sar direct pe căluţ. Acesta îşi păstrează capul şi copitele din faţă în aceeaşi poziţie dar îşi mută crupa harcana, vreo juma de metru’. Iau o buşitură dureroasă şi umilitoare în faţa tuturor dar, spre amuzamentul asistenţei, micul trădător întoarce capul spre mine şi râde! Aţi citit bine! Calul a râs de parcă era gâdilat şi vreo două zile tot satul a povestit cum a râs roibul de micuţa orăşeancă. Că m-am julit în coate şi genunchi de mai mare mila având usturimi insuportabile a fost una, dar perversitatea noatenului şi glumele care m-au urmărit toată vara au fost şi mai greu de dus!
Am studiat serios problema şi am depistat două motive: unu’ era că ei se jucau numai desculţi şi eu umblam mereu “potcovită” şi alta că ei călăriseră adesea iar eu niciodată. De ce umblam “potcovită”?
De mică am o problemă cu tălpile: nu pot merge desculţă şi pace, nici măcar tenişii nu-i suport fiindcă simt pietrele cum mă înghiontesc.
De călărit, îmi doream enorm dar nu avusesem niciodată ocazia şi ei, care duceau caii la adăpat sau la iarbă călăreau adesea.
Unul din locurile unde ne jucam des era curtea CAP-ul cu grajdurile de vaci. O mătuşă a mea lucra la vaci şi îmi făceam adesea vânt pe acolo. Puţin în laterala grajdurilor, era o piramidă de lucernă şi alta, enormă din baloţi de paie. Urcam des pe ea şi ne jucam, chit că era înaltă cât un bloc cu 2-3 etaje, dar se escalada uşor fiind organizată în trepte. Într-o zi, jucându-ne pe lângă piramidă, ochesc un noaten roib, o frumuseţe, stând chiar la baza piramidei.
Îmi încolţeşte un plan: acum era momentul să-mi demonstrez vitejia! Urc furiş pe cealaltă parte a piramidei, ajung, în vârf şi încerc să cobor pe partea noatenului. Mă apropii puţin, aştept şi văd bucuroasă că a venit şi maşina ICIL-ului să colecteze laptele, aşa că toată lumea era ieşită în faţa grajdurilor, având un număr impresionant de spectatori. Când mi se pare poziţia propice, sar direct pe căluţ. Acesta îşi păstrează capul şi copitele din faţă în aceeaşi poziţie dar îşi mută crupa harcana, vreo juma de metru’. Iau o buşitură dureroasă şi umilitoare în faţa tuturor dar, spre amuzamentul asistenţei, micul trădător întoarce capul spre mine şi râde! Aţi citit bine! Calul a râs de parcă era gâdilat şi vreo două zile tot satul a povestit cum a râs roibul de micuţa orăşeancă. Că m-am julit în coate şi genunchi de mai mare mila având usturimi insuportabile a fost una, dar perversitatea noatenului şi glumele care m-au urmărit toată vara au fost şi mai greu de dus!
MARE BELEA, MARE!
AUTOR Doina Popescu
Eram în Olanda, într-o vineri după-amiază, la reprezentanţa Renault din Amersfoort. Inginerul cu maşină frumos bricolată SERVICEMAN RENAULT 24/24 îi explica soţului meu că nu se pricepe să ne repare maşina în garanţie, ne ieşea fum de la butucul volanului dar, să închiriem contra cost o maşină că marţi sau miercuri vine specialistul de la Valenciennes şi se repară.
Mă duc la raionul de închirieri şi pic pe spate: 29,99 euro pe zi cea mai ieftină maşină, un Clio. Adică la 5-6 zile până recuperam maşina mă ducea spre 180 de euro, plus cheltuielile cu hotelul. În Olanda hotelurile sunt piperate şi nu prea au moteluri de autostradă. Dacă până a venit criza în Franţa, Austria şi Germania erau hoteluri civilizate între 30 şi 50 de euro, în Olanda greu găseai sub 180. Cum făceam Turul Europei şi eram de 30 de zile pe drum, banii trebuiau cheltuiţi cu chibzuială fiindcă mai aveam încă 20 de zile de hălăduit în străinătăţuri.
Un american închiriază un Clio, plăteşte cu card-ul pe trei zile, le spune că-s hoţi şi preţul este excesiv, îşi ia cheile şi actele şi urcă în maşina indicată.
În zece secunde, iese din maşină ţipând. Gândesc că ori a găsit un şarpe ori s-a electrocutat.
Se adună rapid personalul şi toată lumea vrea să afle ce-a păţit. Nu ne putem lămuri fiindcă tipul înjură, dă din mâini şi arată îngrozit spre maşină.
Un tip important, în costum elegant cere tuturor să meargă la locurile lor de muncă şi încearcă să-l calmeze pe american. Un alt tip vine cu o sticlă de Cola şi o oferă americanului traumatizat, alţi doi verifică maşina buclucaşă.
Olandezii vorbesc curent engleza, dar americanul repeta ceva nervos şi neinteligibil.
La un moment dat, tipul în costum se luminează la faţă şi se întoarce spre noi:
-N-are cutie automată!- zice el râzând.
Americanul plângea.
Singura maşină cu transmisie automată era un Velsatis. Plăteşte diferenţa de la 29,99 euro la 109,99 euro şi pleacă amărât.
Cică domnia şi prostia se plăteşte.
Părerea mea este că americanul a plătit numai pentru prostie…
Noi ne-am cazat la hotelul Naarden la 17 km de Amsterdam şi eu i-am spus soţului meu că am păţit la Dacie ceva similar cu vreo zece ani în urmă şi era de la blocul de lumini. A scos blocul de lumini, l-a şters de vaselină şi la băgat la loc.
Se pare că defecţiunea era remediată.
Morala: fetelor, măritaţi-vă cu români, că sunt capabili să schimbe şi vitezele la maşină, mai amestecă şi-n mămăligă şi vă mai schimbă şi o priză sau un bloc de lumini.
Asta ca să rămân numai în segmentul pragmatic.
Bonus, vă fac copii frumoşi şi olimpici!
Eram în Olanda, într-o vineri după-amiază, la reprezentanţa Renault din Amersfoort. Inginerul cu maşină frumos bricolată SERVICEMAN RENAULT 24/24 îi explica soţului meu că nu se pricepe să ne repare maşina în garanţie, ne ieşea fum de la butucul volanului dar, să închiriem contra cost o maşină că marţi sau miercuri vine specialistul de la Valenciennes şi se repară.
Mă duc la raionul de închirieri şi pic pe spate: 29,99 euro pe zi cea mai ieftină maşină, un Clio. Adică la 5-6 zile până recuperam maşina mă ducea spre 180 de euro, plus cheltuielile cu hotelul. În Olanda hotelurile sunt piperate şi nu prea au moteluri de autostradă. Dacă până a venit criza în Franţa, Austria şi Germania erau hoteluri civilizate între 30 şi 50 de euro, în Olanda greu găseai sub 180. Cum făceam Turul Europei şi eram de 30 de zile pe drum, banii trebuiau cheltuiţi cu chibzuială fiindcă mai aveam încă 20 de zile de hălăduit în străinătăţuri.
Un american închiriază un Clio, plăteşte cu card-ul pe trei zile, le spune că-s hoţi şi preţul este excesiv, îşi ia cheile şi actele şi urcă în maşina indicată.
În zece secunde, iese din maşină ţipând. Gândesc că ori a găsit un şarpe ori s-a electrocutat.
Se adună rapid personalul şi toată lumea vrea să afle ce-a păţit. Nu ne putem lămuri fiindcă tipul înjură, dă din mâini şi arată îngrozit spre maşină.
Un tip important, în costum elegant cere tuturor să meargă la locurile lor de muncă şi încearcă să-l calmeze pe american. Un alt tip vine cu o sticlă de Cola şi o oferă americanului traumatizat, alţi doi verifică maşina buclucaşă.
Olandezii vorbesc curent engleza, dar americanul repeta ceva nervos şi neinteligibil.
La un moment dat, tipul în costum se luminează la faţă şi se întoarce spre noi:
-N-are cutie automată!- zice el râzând.
Americanul plângea.
Singura maşină cu transmisie automată era un Velsatis. Plăteşte diferenţa de la 29,99 euro la 109,99 euro şi pleacă amărât.
Cică domnia şi prostia se plăteşte.
Părerea mea este că americanul a plătit numai pentru prostie…
Noi ne-am cazat la hotelul Naarden la 17 km de Amsterdam şi eu i-am spus soţului meu că am păţit la Dacie ceva similar cu vreo zece ani în urmă şi era de la blocul de lumini. A scos blocul de lumini, l-a şters de vaselină şi la băgat la loc.
Se pare că defecţiunea era remediată.
Morala: fetelor, măritaţi-vă cu români, că sunt capabili să schimbe şi vitezele la maşină, mai amestecă şi-n mămăligă şi vă mai schimbă şi o priză sau un bloc de lumini.
Asta ca să rămân numai în segmentul pragmatic.
Bonus, vă fac copii frumoşi şi olimpici!
AMOR ÎN VESTUL SĂLBATIC
Autor Doina Popescu
În vecinătatea Brăilei, începând de la Centură, se află Pădurea Stejarului- loc tainic şi misterios, scenă a multor întâmplări palpitante din copilăria mea.
Vă voi spune acum o poveste pe care părinţii o discutau pe furiş cu neamurile şi cu vecinii, fiindcă pe vremuri copii erau păziţi de grozăvii necuviincioase .
Prin ’73-’74, floarea Miliţiei din toată ţara s-a reunit la Brăila să anihileze o bandă deosebit de periculoasă care acţiona în Pădurea Stejarului.
Nu ştiu numele de cod al operaţiunii poliţieneşti dar, papaşa îi numea pe bandiţi Şerifii Amorului din Vestul Sălbatic.
Cum legile moralităţii comuniste apărau familia-nucleul de bază al societăţii- ca să te duci cu paraşuta la hotel, trebuia să prezinţi buletinele împricinaţilor ca să dovedeşti legătura matrimonială reciprocă şi dacă nu găseai “înţelegere” pe bani grei la recepţioner, treceai afacerea pe sub… mână.
Şi mai mult, cum un divorţ dura cam 7 ani, mult mai mult decât amorul blond-pensat şi cum în urma divorţului erai înfierat în şedinţă de partid şi puteai pierde funcţia, Pădurea Stejarului a devenit tărâmul fermecat al amorului clandestin de cursă lungă sau de sfert… neacademic!
Acum, pădure-pădure dar, nu pentru toată prostimea că nici pădurea nu era chiar deasă să suporte la nesfârşit!
Nu puteai veni la pădure cu autobuzul, deci “prăjitura asta bine însiropată era doar pentru cei ce aveau maşină…
Aşa că ajungeau perechile mai mult sau mai puţin întâmplător combinate, îşi lăsau textilele-n vine şi în prag de orgasm multiplu pe capota maşinii, numai ce apăreau nişte băieţi cu dresuri de damă pe faţă care-i jejuiau metodic: ceas, portofel, pantofi, verighetă, ghiul, roată de rezervă, casetofon auto, bijuteriile cucoanei şi de multe ori chiar cucoana.
Hormonii dumnealor erau atât de jucăuşi şi imprudenţi, că erau zile în care se jefuiau şi câte 20 de cupluri.
Cum nimeni nu era pe pozitia de a reclama, păgubaşii au plătit şi-au înghiţit paguba şi umilinţa în tăcere, astfel că fenomenul a înflorit exponenţial.
Cum şi miliţienii erau un fel de “vip”-uri, aveau şi maşină şi pistol în dotare, unul din virilii în uniformă cu grad pare-se de căpitan, a fost deposedat de toate bunurile, inclusiv de pistol.
Pierderea pistolului fiind caz de puşcărie, cianozat de jenă şi de oftică, ghinionistul căpitănaş a ieşit la raport.
Spre marea lui surpriză, a găsit o nesperată bunăvoinţă din partea şefilor, protagonişti nefericiţi ale unor amoruri similare întrerupte la apogeu.
Cum în clubul jefuiţilor intrau jumătate din notabilităţile oraşului de ambe sexe, comandantul miliţiei a hotărât că încă de la tanti Elvira amorul clandestin a fost sacru la Brăila.
Spre calmarea amantelor răvăşite de isterie şi fiind depăşit de situaţie a cerut sprijinul Bucureştiului.
După o vară de pânde şi filaje, tâlharii veseli au fost arestaţi şi codrul a redevenit frate cu românul iubăreţ.
În vecinătatea Brăilei, începând de la Centură, se află Pădurea Stejarului- loc tainic şi misterios, scenă a multor întâmplări palpitante din copilăria mea.
Vă voi spune acum o poveste pe care părinţii o discutau pe furiş cu neamurile şi cu vecinii, fiindcă pe vremuri copii erau păziţi de grozăvii necuviincioase .
Prin ’73-’74, floarea Miliţiei din toată ţara s-a reunit la Brăila să anihileze o bandă deosebit de periculoasă care acţiona în Pădurea Stejarului.
Nu ştiu numele de cod al operaţiunii poliţieneşti dar, papaşa îi numea pe bandiţi Şerifii Amorului din Vestul Sălbatic.
Cum legile moralităţii comuniste apărau familia-nucleul de bază al societăţii- ca să te duci cu paraşuta la hotel, trebuia să prezinţi buletinele împricinaţilor ca să dovedeşti legătura matrimonială reciprocă şi dacă nu găseai “înţelegere” pe bani grei la recepţioner, treceai afacerea pe sub… mână.
Şi mai mult, cum un divorţ dura cam 7 ani, mult mai mult decât amorul blond-pensat şi cum în urma divorţului erai înfierat în şedinţă de partid şi puteai pierde funcţia, Pădurea Stejarului a devenit tărâmul fermecat al amorului clandestin de cursă lungă sau de sfert… neacademic!
Acum, pădure-pădure dar, nu pentru toată prostimea că nici pădurea nu era chiar deasă să suporte la nesfârşit!
Nu puteai veni la pădure cu autobuzul, deci “prăjitura asta bine însiropată era doar pentru cei ce aveau maşină…
Aşa că ajungeau perechile mai mult sau mai puţin întâmplător combinate, îşi lăsau textilele-n vine şi în prag de orgasm multiplu pe capota maşinii, numai ce apăreau nişte băieţi cu dresuri de damă pe faţă care-i jejuiau metodic: ceas, portofel, pantofi, verighetă, ghiul, roată de rezervă, casetofon auto, bijuteriile cucoanei şi de multe ori chiar cucoana.
Hormonii dumnealor erau atât de jucăuşi şi imprudenţi, că erau zile în care se jefuiau şi câte 20 de cupluri.
Cum nimeni nu era pe pozitia de a reclama, păgubaşii au plătit şi-au înghiţit paguba şi umilinţa în tăcere, astfel că fenomenul a înflorit exponenţial.
Cum şi miliţienii erau un fel de “vip”-uri, aveau şi maşină şi pistol în dotare, unul din virilii în uniformă cu grad pare-se de căpitan, a fost deposedat de toate bunurile, inclusiv de pistol.
Pierderea pistolului fiind caz de puşcărie, cianozat de jenă şi de oftică, ghinionistul căpitănaş a ieşit la raport.
Spre marea lui surpriză, a găsit o nesperată bunăvoinţă din partea şefilor, protagonişti nefericiţi ale unor amoruri similare întrerupte la apogeu.
Cum în clubul jefuiţilor intrau jumătate din notabilităţile oraşului de ambe sexe, comandantul miliţiei a hotărât că încă de la tanti Elvira amorul clandestin a fost sacru la Brăila.
Spre calmarea amantelor răvăşite de isterie şi fiind depăşit de situaţie a cerut sprijinul Bucureştiului.
După o vară de pânde şi filaje, tâlharii veseli au fost arestaţi şi codrul a redevenit frate cu românul iubăreţ.
RUGBISTUL SUB FUSTELE ŢIGĂNCII
Autor Doina Popescu
În seara aceasta familia a complotat să-mi smulgă laptopul din braţe ca să fac ce urăsc mai mult: kilometri în Mall. Pentru coeziunea familiei şi ca să nu-mi saboteze cineva routerul la noapte, m-am dus.
Criză-criză dar, poporul se călca pe picioare!
Sabrina, fii-mea cea mică era să leşine de emoţie: cânta o puştoaică, Andra. Nu ştia nimeni numele de familie dar, era ceva gagică sau nevastă a lui Măruţă. N-am reuşit s-o văd, că abia îmi făcusem ghetele cu cremă şi nici nu-s kamikaze de felul meu dar, am luat un cappucino şi am ascultat de la masă: gagica asta chiar cânta bine-bine. Soţul meu jura că le zice live. Dacă e aşa, bravo ei, dar tare mă mir să mai cânte live cineva în România în afară de Ada Milea! Mai era şi Tatiana Stepa…
Dar, ce mi s-a părut absolut surprinzător, puştoaica mea s-a căpătuit cu o poză cu autograf. Oameni buni! Am avut surpriza vieţii mele: două riduri fine pe gât, pliul nebronzat la subraţ, toate firele de păr la locul ei. Vedetă fără Photoshop! Ca să vedeţi şi voi minunea, mâine o scanez.
Simona Tache are un post mişto pe tema vedetelor porţelanate-n PhotoShop. Nu vă dau link-ul că-s în criză de timp dar, îl găsiţi voi.
Cum am fete frumoase, ta-su cu ochii pe ele ca pe brăţările dacice. Ei, aş! Când s-a terminat concertul, evident piedusem copilul şi nici semnal la telefon n-aveam, că Mall-ul e în câmp, în bătaia Bărăganului.
Am behăit un sfert de oră la limita infarctului apoi a sunat mobilul. Fata era pe lângă Andra să capete autograf.
Aşa emoţii n-am mai avut de când am pierdut-o pe Ingrid la mare. Avea un an şi patru luni şi îi luasem o rochie superbă, albă, ca o mică mireasă şi sandale de catifea roşie cu clopoţei sunători, aurii: elegantă foc! Mergem în Neptun la o terasă cu un gard de beton cam ca la o cetate, vis-a-vis de COCOŞUL NU ŞTIU CARE.
Masa plină, terasa full, copilul juca şotron fericit. Toate bune până dispare copilul.
Căutăm, întrebăm, nimeni n-a văzut nimic. Ieşim la stradă şi mi se face rău: vreo 15 apaşe cu fuste se instalaseră cu inele, piepteni deşi din os şi piatră ponce. M-au tăbărât să-mi ghicească.
Eu, le întreb politicoasă ca să le câştig cooperarea:
-Vă rog, n-aţi văzut o fetiţă mică-mică…
-Da ce, buzato, crez c-am luat-o noi? Hauzi, fa, zâce că i-am forat poradeu! Ho, pă ia!
Şi nici una, nici două sar toate la bătaie. Ei, bate-te cu şaviţele, madam! Ştiţi cum reacţionează o mamă care şi-a pierdut copilul? Cred că-l băteam şi pe Shogun! Dar, până să arăt ce pot a apărut soţul meu: rugbist şi taur.
A luat vreo două după mine căci, cu toată vitejia din sufletul meu eram oricum încălecată.
Le-a buşit de gard şi le-a băgat nişte înjurături din Ferentari, chit că a locuit în Drumul Taberei, apoi le-a aliniat pe războinice şi le-a zis:
- Struţoaicelor, să-mi daţi copilul că vă gâtui cu mâna mea, vă şi jumulesc şi vă dau şi sare!
Şi s-a apucat frate şi le-a căutat pe toate pe sub fuste!
Vă e milă de ele, nu-i aşa?
De el să vă fie, dragilor, că cea mirosit el sub fustele lor… nu găseşti nici la Protan.
După prima s-ar fi lăsat păgubaş dar, omu-şi căuta copilul şi pentru un copil de un an şi patru luni era loc berechet.
Ştiţi ce-i mai rău decât un taur? Vă spun eu: un taur înfuriat! Ei bine, cât le-a ridicat fustele la toate cinşpe, au mai venit vreo trei să le salveze: la gard cu toate!
Amarnica anchetă s-a terminat fără rezultate! Soţul meu aproape s-a sinucis degeaba.
Am trecut drumul la terasa COCOŞUL NU ŞTIU CUM şi am luat toate terasele din zonă la rând. Apoi, ne-am întors leşinaţi la terasă şi mi-a venit o idee: erau scule pregătite pentru formaţie şi guriştii mâncau copane la o masă.
Îl rog pe unu’ să descrie copilul la microfon, poate scoate vreunul nasu’ din blid şi zice c-a văzut copilul.
Până îi explic omului ce şi cum, din bucătărie iese un bucătar cum vezi numai prin cărţi şi reclame, cu un tub mare, alb pe cap, cu un pliu caraghios ca o gogoaşă deasupra, ţinând în mâini un platou XXL de cartofi prăjiţi, altbucătar în spate cu un platou de clătite şi în urma lor, ţanţoşă fetiţa mea. Aşează platourile pe brâul fântânii arteziene, o mângâie pe frunte şi pleacă.
Mă duc la ea, o îmbrăţişez şi o întreb de unde vine:
-Am vlut taltofi păziţi-păziţi si m-am dus la butătal să-i cel. Stiam că sunt flumoasă si o să-mi dea! Avea o chestie drăguţă, pe C îl pronunţa T.
Mă aşez la masă şi nu mai scap copilul din ochi. Soră-mea se ia de mine:
-Stresat-o! Ai văzut că n-a fost nimic? Io ştiam că este bine!
-Dar, puteai totuşi să-ţi mişti fundu’ să m-ajuţi la căutat!
-Nu ţi-am zis că n-avea rost? Aveam eu un feeling…-zice sor-mea rîzând.
Şi nu te mai holba atâta la fată, că-i rămân cartofi-n gât!
I-ai numărat toţi dumicaţii copilului…
Mă mai realxez, dar tot cu ochii pe ea. Mă duc al budă. Mă întorc, copilul nu-i!
-Motane, unde-i copilul?
-Era aci…
Fără panică mă duc la bucătar:
-Nene, lasă glumele că fac infarct! Unde-i copilul?
-A, acum chiar că nu-i la mine! Tocmai mi-a povestit chelnerul ce spaimă-aţi tras!
-Apaşele! S-au răzbunat apaşele!
Iar afară, iar aliniate la gard şi pipăite, începuse să le placă:
-Hau, ce mă gâdilezi, frumosule!
-Mie să-mi faci genecologic, că la mine-ncape şî doi copchi odată!
-Hai, bre, pune mâna colea să sâmţi ceva la fata, că la uscata mata nu-i rost!
Eu eram uscata! Şi soacră-mea are-o grijă, că n-are fis-u’ ce strânge-n braţe!
Femeie pentru ea se cheamă de la 150 de oca-n sus!
Percheziţie inutilă, copilul nu-i! Disperare totală, eu şi el căutăm vreo juma’ de ceas ameţiţi.
Ne întoarcem la terasă şi hai la staţie să dăm semnalmentele copilului. Între timp, guriştii terminaseră platoul de copane şi cântau repertoriul lui Cătălin Crişan. O mare de oameni invadaseră ringul de dans.
Ne rupem hainele ca la Cenaclul Flacăra dar, cui păsa.
Străbatem valul de oameni şi la formaţie, oamenii aplaudau în cerc iar fii-mea dansa de mama focului.
Bucuroşi de deznodământ fericit, ta-su o ia în braţe şi dansează cu ea vreo juma’ de oră, apoi, cerem nota.
Până vine nota, povestim soră-mi şi cumnatului despre percheziţii şi despre cum s-au gâdilat pupezele a doua oară.
Cumnată-miu zice:
-E clar! I-au chemat pe aurari să vă taie. Când ieşim, o să ne aştepte nişte băieţi cu veste şi pălării, dotaţi cu mustăţi şi iatagane. Ăştia ne taie!
Vine chelnerul, achităm şi-i spunem şi lui ce grijă ne frământă. Soţul meu insistă să plătească platoul de cartofi prăjiţi şi clătitele, bucătarul vrea doar un pupic de la puştoaică dar, zice că are dreptate cumnati-miu şi ţiganii o să ne taie.
Îl chamă pe şefu’ care devine grav şi sună la poliţie să ne asigure escortă.
Sună cam douăzeci de minute şi pune verdictu’: ăştia ori sunt beţi morţi, ori în p… până-n gât! Sunteţi pe cont propriu! Îmi pare rău de voi, sunteţi o familie drăguţă. Poate totuşi scăpaţi!- zice el nesigur, numai aşa să ne sporească puţin curajul.
Plecăm morcoviţi dar, hotărâţi să luptăm bărbăteşte.
Aveam o speranţă mică, să fi plecat zburătoarele din zonă.
Soţul meu strecoară un ban la chelner şi-l trimite-n recunoaştere. Pupezele la gard.
Ne luăm figuri fioroase şi ieşim.
Ca la un semn, şaviţele ridică toate poalele şi le flutură dansând, ceva între ţigăneacă şi can-can. Un ţâgan mititel le zicea din muzicuţă.
-Ha, pune mîna, baroane, să sâmţi ceva!
-Ha’, ia ceva tare la Venezuela!
-Uite colea, la Emancipata!
-Fă, Funciaro stai la rând, că te cârpesc!
-Ţ-a plăcut ochiosule? Să vi şî mâine! Ha, miroase, să vezi că ne-ai bagat la cheltuială! Na că ne-am dat cu odicolon!
Rupţi de emoţii, am dormit ne-ntorşi. La plajă, a doua zi, băieţii pe terasă la bere, eu sor’mea şi mama păzim copilul cu străjnicie. Ne luăm precauţii suplimentare: o şapcă de blugi pusă invers şi un scutecel roz ca o pelerină ne scuteau de confuzii cu alţi copilaşi în pielea goală.
Sigur că după vreo oră, Ingrid dispare. Eu şi mama treierăm plaja în lung şi-n lat fără rezultat.
Văd un nene că monitorizează ţâţoase cu un binoclu: îi zic c-am pierdut copilul şi-l rechiziţionez.
El zice c-a dat 100 de dolari pe el şi că nu-i pasă, ba chiar urăşte copii.
Eu mă enervez şi-i zic că nu face decât 50.
Mi-l smulge, îl recuperez, îi dau un brânci şi-i zic că soţul meu e rugbist.
Se potoleşte şi scanez apă şi uscat.
Mă uit, mă uit şi ce văd: fotograful ţinea o cămilă pe căpăstru, pe cămilă o maimuţă şi la coada cămilei, cu un aer fericit, exact fii-mea.
Dau binoclul şi fug spre carvană.
Fotograful striga la megafon: COPII, PLÂNGEŢI LA MĂMICA, SĂ-I FOTOGRAFIEM PĂSĂRICA!
A doua zi fotograful ne-a adus poze gratis cu puştoaica. Am mai pierdut-o de două ori până la sfârşitul sezonului dar, cu ajutorul tipului cu binoclu’, care l-a cunoscut pe soţul meu şi nu ştiu de ce, a devenit chiar amabil, am recuperat-o de fiecare dată de la coada cămilei.
Stau în pat şi clănţănesc la laptop dar, zâmbesc cam mânzeşte: mi s-a săltat oleacă tensiunea, gândindu-mă la frisoanele de-atunci!
În seara aceasta familia a complotat să-mi smulgă laptopul din braţe ca să fac ce urăsc mai mult: kilometri în Mall. Pentru coeziunea familiei şi ca să nu-mi saboteze cineva routerul la noapte, m-am dus.
Criză-criză dar, poporul se călca pe picioare!
Sabrina, fii-mea cea mică era să leşine de emoţie: cânta o puştoaică, Andra. Nu ştia nimeni numele de familie dar, era ceva gagică sau nevastă a lui Măruţă. N-am reuşit s-o văd, că abia îmi făcusem ghetele cu cremă şi nici nu-s kamikaze de felul meu dar, am luat un cappucino şi am ascultat de la masă: gagica asta chiar cânta bine-bine. Soţul meu jura că le zice live. Dacă e aşa, bravo ei, dar tare mă mir să mai cânte live cineva în România în afară de Ada Milea! Mai era şi Tatiana Stepa…
Dar, ce mi s-a părut absolut surprinzător, puştoaica mea s-a căpătuit cu o poză cu autograf. Oameni buni! Am avut surpriza vieţii mele: două riduri fine pe gât, pliul nebronzat la subraţ, toate firele de păr la locul ei. Vedetă fără Photoshop! Ca să vedeţi şi voi minunea, mâine o scanez.
Simona Tache are un post mişto pe tema vedetelor porţelanate-n PhotoShop. Nu vă dau link-ul că-s în criză de timp dar, îl găsiţi voi.
Cum am fete frumoase, ta-su cu ochii pe ele ca pe brăţările dacice. Ei, aş! Când s-a terminat concertul, evident piedusem copilul şi nici semnal la telefon n-aveam, că Mall-ul e în câmp, în bătaia Bărăganului.
Am behăit un sfert de oră la limita infarctului apoi a sunat mobilul. Fata era pe lângă Andra să capete autograf.
Aşa emoţii n-am mai avut de când am pierdut-o pe Ingrid la mare. Avea un an şi patru luni şi îi luasem o rochie superbă, albă, ca o mică mireasă şi sandale de catifea roşie cu clopoţei sunători, aurii: elegantă foc! Mergem în Neptun la o terasă cu un gard de beton cam ca la o cetate, vis-a-vis de COCOŞUL NU ŞTIU CARE.
Masa plină, terasa full, copilul juca şotron fericit. Toate bune până dispare copilul.
Căutăm, întrebăm, nimeni n-a văzut nimic. Ieşim la stradă şi mi se face rău: vreo 15 apaşe cu fuste se instalaseră cu inele, piepteni deşi din os şi piatră ponce. M-au tăbărât să-mi ghicească.
Eu, le întreb politicoasă ca să le câştig cooperarea:
-Vă rog, n-aţi văzut o fetiţă mică-mică…
-Da ce, buzato, crez c-am luat-o noi? Hauzi, fa, zâce că i-am forat poradeu! Ho, pă ia!
Şi nici una, nici două sar toate la bătaie. Ei, bate-te cu şaviţele, madam! Ştiţi cum reacţionează o mamă care şi-a pierdut copilul? Cred că-l băteam şi pe Shogun! Dar, până să arăt ce pot a apărut soţul meu: rugbist şi taur.
A luat vreo două după mine căci, cu toată vitejia din sufletul meu eram oricum încălecată.
Le-a buşit de gard şi le-a băgat nişte înjurături din Ferentari, chit că a locuit în Drumul Taberei, apoi le-a aliniat pe războinice şi le-a zis:
- Struţoaicelor, să-mi daţi copilul că vă gâtui cu mâna mea, vă şi jumulesc şi vă dau şi sare!
Şi s-a apucat frate şi le-a căutat pe toate pe sub fuste!
Vă e milă de ele, nu-i aşa?
De el să vă fie, dragilor, că cea mirosit el sub fustele lor… nu găseşti nici la Protan.
După prima s-ar fi lăsat păgubaş dar, omu-şi căuta copilul şi pentru un copil de un an şi patru luni era loc berechet.
Ştiţi ce-i mai rău decât un taur? Vă spun eu: un taur înfuriat! Ei bine, cât le-a ridicat fustele la toate cinşpe, au mai venit vreo trei să le salveze: la gard cu toate!
Amarnica anchetă s-a terminat fără rezultate! Soţul meu aproape s-a sinucis degeaba.
Am trecut drumul la terasa COCOŞUL NU ŞTIU CUM şi am luat toate terasele din zonă la rând. Apoi, ne-am întors leşinaţi la terasă şi mi-a venit o idee: erau scule pregătite pentru formaţie şi guriştii mâncau copane la o masă.
Îl rog pe unu’ să descrie copilul la microfon, poate scoate vreunul nasu’ din blid şi zice c-a văzut copilul.
Până îi explic omului ce şi cum, din bucătărie iese un bucătar cum vezi numai prin cărţi şi reclame, cu un tub mare, alb pe cap, cu un pliu caraghios ca o gogoaşă deasupra, ţinând în mâini un platou XXL de cartofi prăjiţi, altbucătar în spate cu un platou de clătite şi în urma lor, ţanţoşă fetiţa mea. Aşează platourile pe brâul fântânii arteziene, o mângâie pe frunte şi pleacă.
Mă duc la ea, o îmbrăţişez şi o întreb de unde vine:
-Am vlut taltofi păziţi-păziţi si m-am dus la butătal să-i cel. Stiam că sunt flumoasă si o să-mi dea! Avea o chestie drăguţă, pe C îl pronunţa T.
Mă aşez la masă şi nu mai scap copilul din ochi. Soră-mea se ia de mine:
-Stresat-o! Ai văzut că n-a fost nimic? Io ştiam că este bine!
-Dar, puteai totuşi să-ţi mişti fundu’ să m-ajuţi la căutat!
-Nu ţi-am zis că n-avea rost? Aveam eu un feeling…-zice sor-mea rîzând.
Şi nu te mai holba atâta la fată, că-i rămân cartofi-n gât!
I-ai numărat toţi dumicaţii copilului…
Mă mai realxez, dar tot cu ochii pe ea. Mă duc al budă. Mă întorc, copilul nu-i!
-Motane, unde-i copilul?
-Era aci…
Fără panică mă duc la bucătar:
-Nene, lasă glumele că fac infarct! Unde-i copilul?
-A, acum chiar că nu-i la mine! Tocmai mi-a povestit chelnerul ce spaimă-aţi tras!
-Apaşele! S-au răzbunat apaşele!
Iar afară, iar aliniate la gard şi pipăite, începuse să le placă:
-Hau, ce mă gâdilezi, frumosule!
-Mie să-mi faci genecologic, că la mine-ncape şî doi copchi odată!
-Hai, bre, pune mâna colea să sâmţi ceva la fata, că la uscata mata nu-i rost!
Eu eram uscata! Şi soacră-mea are-o grijă, că n-are fis-u’ ce strânge-n braţe!
Femeie pentru ea se cheamă de la 150 de oca-n sus!
Percheziţie inutilă, copilul nu-i! Disperare totală, eu şi el căutăm vreo juma’ de ceas ameţiţi.
Ne întoarcem la terasă şi hai la staţie să dăm semnalmentele copilului. Între timp, guriştii terminaseră platoul de copane şi cântau repertoriul lui Cătălin Crişan. O mare de oameni invadaseră ringul de dans.
Ne rupem hainele ca la Cenaclul Flacăra dar, cui păsa.
Străbatem valul de oameni şi la formaţie, oamenii aplaudau în cerc iar fii-mea dansa de mama focului.
Bucuroşi de deznodământ fericit, ta-su o ia în braţe şi dansează cu ea vreo juma’ de oră, apoi, cerem nota.
Până vine nota, povestim soră-mi şi cumnatului despre percheziţii şi despre cum s-au gâdilat pupezele a doua oară.
Cumnată-miu zice:
-E clar! I-au chemat pe aurari să vă taie. Când ieşim, o să ne aştepte nişte băieţi cu veste şi pălării, dotaţi cu mustăţi şi iatagane. Ăştia ne taie!
Vine chelnerul, achităm şi-i spunem şi lui ce grijă ne frământă. Soţul meu insistă să plătească platoul de cartofi prăjiţi şi clătitele, bucătarul vrea doar un pupic de la puştoaică dar, zice că are dreptate cumnati-miu şi ţiganii o să ne taie.
Îl chamă pe şefu’ care devine grav şi sună la poliţie să ne asigure escortă.
Sună cam douăzeci de minute şi pune verdictu’: ăştia ori sunt beţi morţi, ori în p… până-n gât! Sunteţi pe cont propriu! Îmi pare rău de voi, sunteţi o familie drăguţă. Poate totuşi scăpaţi!- zice el nesigur, numai aşa să ne sporească puţin curajul.
Plecăm morcoviţi dar, hotărâţi să luptăm bărbăteşte.
Aveam o speranţă mică, să fi plecat zburătoarele din zonă.
Soţul meu strecoară un ban la chelner şi-l trimite-n recunoaştere. Pupezele la gard.
Ne luăm figuri fioroase şi ieşim.
Ca la un semn, şaviţele ridică toate poalele şi le flutură dansând, ceva între ţigăneacă şi can-can. Un ţâgan mititel le zicea din muzicuţă.
-Ha, pune mîna, baroane, să sâmţi ceva!
-Ha’, ia ceva tare la Venezuela!
-Uite colea, la Emancipata!
-Fă, Funciaro stai la rând, că te cârpesc!
-Ţ-a plăcut ochiosule? Să vi şî mâine! Ha, miroase, să vezi că ne-ai bagat la cheltuială! Na că ne-am dat cu odicolon!
Rupţi de emoţii, am dormit ne-ntorşi. La plajă, a doua zi, băieţii pe terasă la bere, eu sor’mea şi mama păzim copilul cu străjnicie. Ne luăm precauţii suplimentare: o şapcă de blugi pusă invers şi un scutecel roz ca o pelerină ne scuteau de confuzii cu alţi copilaşi în pielea goală.
Sigur că după vreo oră, Ingrid dispare. Eu şi mama treierăm plaja în lung şi-n lat fără rezultat.
Văd un nene că monitorizează ţâţoase cu un binoclu: îi zic c-am pierdut copilul şi-l rechiziţionez.
El zice c-a dat 100 de dolari pe el şi că nu-i pasă, ba chiar urăşte copii.
Eu mă enervez şi-i zic că nu face decât 50.
Mi-l smulge, îl recuperez, îi dau un brânci şi-i zic că soţul meu e rugbist.
Se potoleşte şi scanez apă şi uscat.
Mă uit, mă uit şi ce văd: fotograful ţinea o cămilă pe căpăstru, pe cămilă o maimuţă şi la coada cămilei, cu un aer fericit, exact fii-mea.
Dau binoclul şi fug spre carvană.
Fotograful striga la megafon: COPII, PLÂNGEŢI LA MĂMICA, SĂ-I FOTOGRAFIEM PĂSĂRICA!
A doua zi fotograful ne-a adus poze gratis cu puştoaica. Am mai pierdut-o de două ori până la sfârşitul sezonului dar, cu ajutorul tipului cu binoclu’, care l-a cunoscut pe soţul meu şi nu ştiu de ce, a devenit chiar amabil, am recuperat-o de fiecare dată de la coada cămilei.
Stau în pat şi clănţănesc la laptop dar, zâmbesc cam mânzeşte: mi s-a săltat oleacă tensiunea, gândindu-mă la frisoanele de-atunci!
DE NEREFUZAT
← EMINESCU ARE TOATE RĂSPUNSURILEINTERVIU →NOPŢI ALBE
Posted on 16/03/2010 by Doina Popescu
5 Votes
Bunica din partea tatălui, la vreme de iarnă îşi lua radioul pe lămpi la spinare, lăsând pe moş să vadă de animale şi venea la oraş, mare amatoare de trai boieresc. Radioul era marca Bucureşti, mare cât juma de ladă de zestre, dar fără muzici şi ştiri baba nu putea trăi.
După ce-ncerca clanţa la toate patru fetele, cu urături şi păruieli, venea să petreacă iarna la noră, zicând că-i mai bună căldura de lemne decât dogoarea “falşă” de calorifere, chit că două fete stăteau la casă şi doar două la bloc.
Băboiul tot îşi făcea de lucru pe la poartă lăsând-o deschisă, gândind c-o veni cineva s-o anunţe de moartea moşului.
Eu mă necăjeam rău, fiindcă porcul se plesnea în uşa cotineţii până o deschidea şi dacă prindea poarta deschisă pe-aci ţi-e drumul! Nu de lipsa cârnaţilor la Crăciun mi-era, cât de bătuta care m-aştepta de la papaşa dacă s-ar fi întâmplat aşa pocinog.
Cât eram de mică, să fi avut vreo patru ani că nu eram încă la grădiniţă, nu mi-a fost greu să pricep că nu atât ducea grijă de moartea moşului, cât trăgea mare nădejde!
De năduf i-am spus-o şi lui papaşa şi cum atunci când era treaz avea simţul glumei, a râs pe săturate spre oftica babii.
Într-o seară i se năzare băboiului să mă cheme să dorm cu ea şi-mi trimite mesajul prin papaşa: de nerefuzat!
Acuma, n-o ridicasem încă la rang de Satană dar nici prea dragă nu-mi era, dar cel mai tare-i duceam grija să nu moară-n somn şi să dorm cu leşul lângă mine.
Cum băboiul dormea cu radioul la cap şi o lampă de carte aprinsă, mi-am luat un fulg şi o oglindă ca să mă-ncredinţez peste noapte că baba trăieşte.
Spre mirarea mea, peste cămaşa de noapte şi-a pus bunda. Îmi plăcea bunda ei, din izmene de ministru zicea ea, că era din material raiat, cusută cu aţă întărită şi cu nasturi metalici, ca la vestonul ostăşesc.
De cum a adormit i-am pus fulgul pe buze şi m-am pus pe aşteptat. O vreme a fost bine, fulgul mişcându-se încet-încet. Încă trăia!
Ei şi-odată se pune băboiul pe horcăit şi pe sforăit, să cadă varul de pe pereţi.
Până la urmă nu era chiar rău, că pe fond sonor măcar ştiam că-i în viaţă, când, hâţ, aspiră baba fulgul.
Duceam grijă că s-o sufoca dar unde s-o fi fixat fulgul buclucaş, că băboiul scotea nişte zgomote undeva între pârţuri şi trompetă de pionier.
Mi-am făcut planul s-o şterg la soră-mea mai mare să dorm cu ea dar lângă uşă era o măsuţă şi pe măsuţă paharul cu dinţii babei.
De voinică ce eram, băteam toţi băieţii de pe stradă dar pe lângă dinţii din pahar n-am putut să trec şi pace şi nici acum nu ştiu dacă m-aş învrednici…
Neputând să dorm de la atâta sforăit-grohăit, m-am ridicat în genunchi şi am început să mă joc la radio. Răsuceam de butoane, atingeam clapele pe care mi le imaginam de pian până mi-a venit o idee. Mă întorc spre babă şi încep să-ntorc nasturii metalici. La faza asta intră papaşa să bea apă fiindcă la noi, camera de oaspeţi nu era încălzită pe timpul iernii, acolo fiind cazat purcelul după Ignat. Deci, băboiul dormea în bucătărie.
Behăit de somn, papaşa mă întreabă:
-Radu tati, ce faci cu nasturii lu’ mă-ta marea?
-Nu vezi în ce hal sforăie? Îi dau sonorul mai încet!- şi arăt spre radio.
Impresionat, m-a luat să dorm cu el ca să mă scutească de necaz, aşa că restul nopţii am răsucit nasturii de la pijamaua lui papaşa, fiindcă sforăitul lui era ca mugetul elefantului iar când se mai domolea, lesne speria şi-o vacă…
Posted on 16/03/2010 by Doina Popescu
5 Votes
Bunica din partea tatălui, la vreme de iarnă îşi lua radioul pe lămpi la spinare, lăsând pe moş să vadă de animale şi venea la oraş, mare amatoare de trai boieresc. Radioul era marca Bucureşti, mare cât juma de ladă de zestre, dar fără muzici şi ştiri baba nu putea trăi.
După ce-ncerca clanţa la toate patru fetele, cu urături şi păruieli, venea să petreacă iarna la noră, zicând că-i mai bună căldura de lemne decât dogoarea “falşă” de calorifere, chit că două fete stăteau la casă şi doar două la bloc.
Băboiul tot îşi făcea de lucru pe la poartă lăsând-o deschisă, gândind c-o veni cineva s-o anunţe de moartea moşului.
Eu mă necăjeam rău, fiindcă porcul se plesnea în uşa cotineţii până o deschidea şi dacă prindea poarta deschisă pe-aci ţi-e drumul! Nu de lipsa cârnaţilor la Crăciun mi-era, cât de bătuta care m-aştepta de la papaşa dacă s-ar fi întâmplat aşa pocinog.
Cât eram de mică, să fi avut vreo patru ani că nu eram încă la grădiniţă, nu mi-a fost greu să pricep că nu atât ducea grijă de moartea moşului, cât trăgea mare nădejde!
De năduf i-am spus-o şi lui papaşa şi cum atunci când era treaz avea simţul glumei, a râs pe săturate spre oftica babii.
Într-o seară i se năzare băboiului să mă cheme să dorm cu ea şi-mi trimite mesajul prin papaşa: de nerefuzat!
Acuma, n-o ridicasem încă la rang de Satană dar nici prea dragă nu-mi era, dar cel mai tare-i duceam grija să nu moară-n somn şi să dorm cu leşul lângă mine.
Cum băboiul dormea cu radioul la cap şi o lampă de carte aprinsă, mi-am luat un fulg şi o oglindă ca să mă-ncredinţez peste noapte că baba trăieşte.
Spre mirarea mea, peste cămaşa de noapte şi-a pus bunda. Îmi plăcea bunda ei, din izmene de ministru zicea ea, că era din material raiat, cusută cu aţă întărită şi cu nasturi metalici, ca la vestonul ostăşesc.
De cum a adormit i-am pus fulgul pe buze şi m-am pus pe aşteptat. O vreme a fost bine, fulgul mişcându-se încet-încet. Încă trăia!
Ei şi-odată se pune băboiul pe horcăit şi pe sforăit, să cadă varul de pe pereţi.
Până la urmă nu era chiar rău, că pe fond sonor măcar ştiam că-i în viaţă, când, hâţ, aspiră baba fulgul.
Duceam grijă că s-o sufoca dar unde s-o fi fixat fulgul buclucaş, că băboiul scotea nişte zgomote undeva între pârţuri şi trompetă de pionier.
Mi-am făcut planul s-o şterg la soră-mea mai mare să dorm cu ea dar lângă uşă era o măsuţă şi pe măsuţă paharul cu dinţii babei.
De voinică ce eram, băteam toţi băieţii de pe stradă dar pe lângă dinţii din pahar n-am putut să trec şi pace şi nici acum nu ştiu dacă m-aş învrednici…
Neputând să dorm de la atâta sforăit-grohăit, m-am ridicat în genunchi şi am început să mă joc la radio. Răsuceam de butoane, atingeam clapele pe care mi le imaginam de pian până mi-a venit o idee. Mă întorc spre babă şi încep să-ntorc nasturii metalici. La faza asta intră papaşa să bea apă fiindcă la noi, camera de oaspeţi nu era încălzită pe timpul iernii, acolo fiind cazat purcelul după Ignat. Deci, băboiul dormea în bucătărie.
Behăit de somn, papaşa mă întreabă:
-Radu tati, ce faci cu nasturii lu’ mă-ta marea?
-Nu vezi în ce hal sforăie? Îi dau sonorul mai încet!- şi arăt spre radio.
Impresionat, m-a luat să dorm cu el ca să mă scutească de necaz, aşa că restul nopţii am răsucit nasturii de la pijamaua lui papaşa, fiindcă sforăitul lui era ca mugetul elefantului iar când se mai domolea, lesne speria şi-o vacă…
CUM SĂ CÂŞTIGI LA LOZ ÎN PLIC
Autor Doina Popescu
PRIN ’92-93 AVEAM O MASĂ A NOASTRĂ LA MAJESTIC, UNDE MERGEAM RITMIC CU SOŢUL MEU ŞI DOM’ PROFESOR.
DOM PROFESOR, PE CALCULELE MELE AR TREBUI SĂ FIE PROPRIETAR PE VREO DOI PEREŢI DIN MAJESTIC, LA CÂŢI BANI A LĂSAT PE MASĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI.
DAR, CUM NU-I DREPTATE PE LUME PROPRIETARII SUNT ALŢII, DENUMIREA CRÂŞMEI S-A SCHIMBAT ŞI S-AU PIERDUT ÎN TIMP ŞI LEGENDELE MAJESTICULUI. BARMAN ERA UN TIP CU PICIOR DE LEMN, GLUMEŢ ŞI PLIN DE POANTE.
FIIND PRIETEN CU DOM’ PROFESOR SE AŞEAZA DES LA MASA NOASTRĂ ŞI NE BUCURAM ÎNTOTDEAUNA DE PREZENŢA LUI, CĂ DACĂ NU PRINDEAI BILETE VIS-A-VIS LA TĂNASE, CU EL TE DISTRAI LA FEL DE BINE.
DECI, SE AŞEAZĂ OMUL ŞI BEA UN PAHAR CU NOI ŞI APARE UN VÂNZĂTOR DE LOZ ÎN PLIC.
MARE DEVER-MARE, TOATĂ LUMEA CUMPĂRĂ LOZURI ÎN RESTAURANT ŞI CÂŞTIGĂ NIMIC, NUMAI BARMANUL NOSTRU ZICE: MĂ, IO-ŢI FAC VÂNZARE, MĂ CUNOŞTI! DA’ TRE SĂ MĂ DUC LA BUDĂ SĂ PUN MÂNA PE RÂLĂ, CA SĂ-L DIBUIESC P-ĂLA CU BANU’ GROS.
ŞI PLEACĂ OMU’ ŞONTÂC-ŞONTÂC LA BUDĂ. SE ÎNTOARCE RÂZÂD ŞI TRAGE UN LOZ: ZECE MII! SALARIUL UNUI PROFESOR ERA 5700 IMPOZABIL. DIN BUZUNARUL DE LA CĂMAŞĂ SCOATE UN TEANC DE LOZURI CÂŞTIGĂTOARE ŞI-L PUNE ŞI PE ACESTA PESTE.
ZIC:
-CE FACI NENE, LE ŢII LA SARE?
-EI, IO CU PICIORU’ MEU DE CHERESTEA MĂ MIŞC MAI GREU! MĂ DUC LA BIROURI LA LOTO NUMAI CÂND SE STRÂNG VREO 20! UITE, ZICE, N-AM DECÂT VREO 18 ŞI CU ĂSTA 19. ÎMI MAI TREBUIE UNU’.
-PĂI MAI TRAGE UNU’!
-MOŞULE, MĂ AŞTEPŢI SĂ MĂ MAI DUC ODATĂ SĂ PUN MÂNA PE RÂLĂ?
-POT SĂ ZIC NU, LA CE BOIER EŞTI MATA?
VINE BARMANUL, TRAGE LOZUL, ZECE MII!
-NENE, AŞA NOROC PORCESC IO N-AM VĂZUT ÎN VIAŢA MEA! ASTA-I GĂINUŞA CU OUĂ DE AUR! SĂ UMBLI CU BODYGUARZI DUPĂ MATA, CĂ DACĂ TE AFLĂ ĂŞTIA ŢI-O TAIE ŞI ŢI-O BAGĂ ÎN FORMOL CA SĂ AIBĂ SURSĂ VEŞNICĂ DE CÂŞTIG.
-AŞA-I FATĂ! BINE ZICI! AM ÎMBĂTRÂNIT ŞI A RĂMAS O BIATĂ GĂINUŞĂ! PE CÂND ERA COCOŞU’ DITAI ÎN PUTERE, CÂND PUNEAM MÂNA, NUMAI DACII 1300 TRĂGEAM. TOŢI DOCTORII ŞI ŞEFII DE APROZAR ŞI DE CÂRCIUMI MĂ CĂUTAU!
LE ERA FRICĂ SĂ-ŞI SCOATĂ BANII LA VEDERE CĂ-I LEGA CU LEGEA 18 ŞI VENEAU LA MINE SĂ CUMPERE LOZUL CA SĂ AIBĂ ACOPERIRE PE MAŞINI.
CÂND A VENIT REVOLUŢIA ŞI AM VĂZUT CASA LU’ NEA NICU LA TELEVIZOR, AM ZIS CĂ CEAŞCĂ ĂSTA A FOST UN MARE FRAIER!
PĂI, IO LA VIAŢA MEA, AM VĂZUT PE LA BOSU’ DE LA HALĂ ŞI LA ŞEFI DE CÂRCIUMĂ CĂŞI DE ZECE ORI MAI MESERIAŞE CA ALE ÎMPUŞCATULUI!
PE ONOAREA MEA DE BEŢIVAN!
PRIN ’92-93 AVEAM O MASĂ A NOASTRĂ LA MAJESTIC, UNDE MERGEAM RITMIC CU SOŢUL MEU ŞI DOM’ PROFESOR.
DOM PROFESOR, PE CALCULELE MELE AR TREBUI SĂ FIE PROPRIETAR PE VREO DOI PEREŢI DIN MAJESTIC, LA CÂŢI BANI A LĂSAT PE MASĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI.
DAR, CUM NU-I DREPTATE PE LUME PROPRIETARII SUNT ALŢII, DENUMIREA CRÂŞMEI S-A SCHIMBAT ŞI S-AU PIERDUT ÎN TIMP ŞI LEGENDELE MAJESTICULUI. BARMAN ERA UN TIP CU PICIOR DE LEMN, GLUMEŢ ŞI PLIN DE POANTE.
FIIND PRIETEN CU DOM’ PROFESOR SE AŞEAZA DES LA MASA NOASTRĂ ŞI NE BUCURAM ÎNTOTDEAUNA DE PREZENŢA LUI, CĂ DACĂ NU PRINDEAI BILETE VIS-A-VIS LA TĂNASE, CU EL TE DISTRAI LA FEL DE BINE.
DECI, SE AŞEAZĂ OMUL ŞI BEA UN PAHAR CU NOI ŞI APARE UN VÂNZĂTOR DE LOZ ÎN PLIC.
MARE DEVER-MARE, TOATĂ LUMEA CUMPĂRĂ LOZURI ÎN RESTAURANT ŞI CÂŞTIGĂ NIMIC, NUMAI BARMANUL NOSTRU ZICE: MĂ, IO-ŢI FAC VÂNZARE, MĂ CUNOŞTI! DA’ TRE SĂ MĂ DUC LA BUDĂ SĂ PUN MÂNA PE RÂLĂ, CA SĂ-L DIBUIESC P-ĂLA CU BANU’ GROS.
ŞI PLEACĂ OMU’ ŞONTÂC-ŞONTÂC LA BUDĂ. SE ÎNTOARCE RÂZÂD ŞI TRAGE UN LOZ: ZECE MII! SALARIUL UNUI PROFESOR ERA 5700 IMPOZABIL. DIN BUZUNARUL DE LA CĂMAŞĂ SCOATE UN TEANC DE LOZURI CÂŞTIGĂTOARE ŞI-L PUNE ŞI PE ACESTA PESTE.
ZIC:
-CE FACI NENE, LE ŢII LA SARE?
-EI, IO CU PICIORU’ MEU DE CHERESTEA MĂ MIŞC MAI GREU! MĂ DUC LA BIROURI LA LOTO NUMAI CÂND SE STRÂNG VREO 20! UITE, ZICE, N-AM DECÂT VREO 18 ŞI CU ĂSTA 19. ÎMI MAI TREBUIE UNU’.
-PĂI MAI TRAGE UNU’!
-MOŞULE, MĂ AŞTEPŢI SĂ MĂ MAI DUC ODATĂ SĂ PUN MÂNA PE RÂLĂ?
-POT SĂ ZIC NU, LA CE BOIER EŞTI MATA?
VINE BARMANUL, TRAGE LOZUL, ZECE MII!
-NENE, AŞA NOROC PORCESC IO N-AM VĂZUT ÎN VIAŢA MEA! ASTA-I GĂINUŞA CU OUĂ DE AUR! SĂ UMBLI CU BODYGUARZI DUPĂ MATA, CĂ DACĂ TE AFLĂ ĂŞTIA ŢI-O TAIE ŞI ŢI-O BAGĂ ÎN FORMOL CA SĂ AIBĂ SURSĂ VEŞNICĂ DE CÂŞTIG.
-AŞA-I FATĂ! BINE ZICI! AM ÎMBĂTRÂNIT ŞI A RĂMAS O BIATĂ GĂINUŞĂ! PE CÂND ERA COCOŞU’ DITAI ÎN PUTERE, CÂND PUNEAM MÂNA, NUMAI DACII 1300 TRĂGEAM. TOŢI DOCTORII ŞI ŞEFII DE APROZAR ŞI DE CÂRCIUMI MĂ CĂUTAU!
LE ERA FRICĂ SĂ-ŞI SCOATĂ BANII LA VEDERE CĂ-I LEGA CU LEGEA 18 ŞI VENEAU LA MINE SĂ CUMPERE LOZUL CA SĂ AIBĂ ACOPERIRE PE MAŞINI.
CÂND A VENIT REVOLUŢIA ŞI AM VĂZUT CASA LU’ NEA NICU LA TELEVIZOR, AM ZIS CĂ CEAŞCĂ ĂSTA A FOST UN MARE FRAIER!
PĂI, IO LA VIAŢA MEA, AM VĂZUT PE LA BOSU’ DE LA HALĂ ŞI LA ŞEFI DE CÂRCIUMĂ CĂŞI DE ZECE ORI MAI MESERIAŞE CA ALE ÎMPUŞCATULUI!
PE ONOAREA MEA DE BEŢIVAN!
CU TAURUL FERNANDO LA VIENA
AUTOR DOINA POPESCU
Eram la Viena intr-un restaurant chinezesc şi mâncărurile erau extraordinare.
După două experimente horror în restaurantele chinezeşti din Paris, unde preparatele erau sleite şi dintr-un animal necunoscut am comandat cu moderaţie.
Cum toate au fost delicioase am multiplicat comanda în mai multe ture.
Pe lângă mâncarea bună şi interiorul elegant, am avut parte şi de-un piccolo fericit…Se-nvârtea ca un titirez şi necheza ca un mânz.
Tânăra care ne lua comanda era aşa de-nsărcinată, că duceam grijă să nu nască dintr-un moment în altul şi să ne lase nemâncaţi.
La un moment dat, chinezoiul vesel sare, ţopăie, râde şi pune degetele la cap ca pe nişte coarne. Mugeşte ca taurul Fernando , dă din picioruşul mic ca dintr-o copită şi arată cu tandreţe spre tipa care tot nota ce comandam noi în valuri.
La un moment dat cădem de acord că raţa crocantă este cea mai grozavă şi suplimentăm. Eram vreo 10-12 inşi şi vă imaginaţi ce cârd de raţe au prăpădit chinezii să ne sature pe toţi.
Flatat de succesul avut cu gămanii din România, patronul restaurantului, un chinez elegant şi în vârstă a venit să ne cunoască.
Am discutat mai bine de-o oră despre China, despre România, ne-a întrebat de Ceauşescu apoi îi spun şi eu cât sunt de încântată că ghiduşul piccolo este atât de expresiv încât am reuşit să mă-nţeleg şi cu-n chinez.
Şi patronul se miră, explicând că era recent venit din China şi nu ştia decât chineza.
Curios, mă întreabă ce-am discutat. Îi explic amuzată:
-Ne-a spus că-i un taur periculos şi c-a lăsat-o gravidă pe chelneriţă şi este foarte mândru de asta!
Patronului îi piere veselia, îl cheamă pe clovn în bucătărie şi după o ceartă repezită la care probabil că unul din ei şi-a luat o tigaie în cap, vin împreună zâmbind diplomatic şi după ce ghiduşul vorbeşte grav cinci minute şi face plecăciuni, patronul explică:
-Ne cerem scuze că v-a indus în eroare! Chim este nou venit şi stângaci. Cu gesturile lui idioate încerca să spună că vă recomandă o specialitate delicioasă cu carne de vită după reţeta doamnei. Doamna este soţia mea!
-Vai! Îmi cer scuze şi sper din tot sufletul că dumneavoastră aţi lăsat-o însărcinată!-zic eu cu ochii la taurul Fernando care se maimuţărea pe la spatele patronului, punându-i coarne.
Mă găsiţi şi pe http://doinapopescu.blogspot.com/
Eram la Viena intr-un restaurant chinezesc şi mâncărurile erau extraordinare.
După două experimente horror în restaurantele chinezeşti din Paris, unde preparatele erau sleite şi dintr-un animal necunoscut am comandat cu moderaţie.
Cum toate au fost delicioase am multiplicat comanda în mai multe ture.
Pe lângă mâncarea bună şi interiorul elegant, am avut parte şi de-un piccolo fericit…Se-nvârtea ca un titirez şi necheza ca un mânz.
Tânăra care ne lua comanda era aşa de-nsărcinată, că duceam grijă să nu nască dintr-un moment în altul şi să ne lase nemâncaţi.
La un moment dat, chinezoiul vesel sare, ţopăie, râde şi pune degetele la cap ca pe nişte coarne. Mugeşte ca taurul Fernando , dă din picioruşul mic ca dintr-o copită şi arată cu tandreţe spre tipa care tot nota ce comandam noi în valuri.
La un moment dat cădem de acord că raţa crocantă este cea mai grozavă şi suplimentăm. Eram vreo 10-12 inşi şi vă imaginaţi ce cârd de raţe au prăpădit chinezii să ne sature pe toţi.
Flatat de succesul avut cu gămanii din România, patronul restaurantului, un chinez elegant şi în vârstă a venit să ne cunoască.
Am discutat mai bine de-o oră despre China, despre România, ne-a întrebat de Ceauşescu apoi îi spun şi eu cât sunt de încântată că ghiduşul piccolo este atât de expresiv încât am reuşit să mă-nţeleg şi cu-n chinez.
Şi patronul se miră, explicând că era recent venit din China şi nu ştia decât chineza.
Curios, mă întreabă ce-am discutat. Îi explic amuzată:
-Ne-a spus că-i un taur periculos şi c-a lăsat-o gravidă pe chelneriţă şi este foarte mândru de asta!
Patronului îi piere veselia, îl cheamă pe clovn în bucătărie şi după o ceartă repezită la care probabil că unul din ei şi-a luat o tigaie în cap, vin împreună zâmbind diplomatic şi după ce ghiduşul vorbeşte grav cinci minute şi face plecăciuni, patronul explică:
-Ne cerem scuze că v-a indus în eroare! Chim este nou venit şi stângaci. Cu gesturile lui idioate încerca să spună că vă recomandă o specialitate delicioasă cu carne de vită după reţeta doamnei. Doamna este soţia mea!
-Vai! Îmi cer scuze şi sper din tot sufletul că dumneavoastră aţi lăsat-o însărcinată!-zic eu cu ochii la taurul Fernando care se maimuţărea pe la spatele patronului, punându-i coarne.
Mă găsiţi şi pe http://doinapopescu.blogspot.com/
Libertatea de a fi hidos
Autor DOINA POPESCU
Mia era subingineră la uzina PROGRESUL, Octav student în anul întâi. Aşa i-a prins Revoluţia.
Fiorul capitalismului i-a pus faţă-n faţă într-un autocar în drum spre Turcia.
El impresionat de genţile de rulmenţi pe care le putea procura ea, n-a mai ţinut cont că era cu 12 ani mai mare, mai ales că era fâşneaţă şi dincolo de cerceii uriaşi şi de fusta ei mini nici nu prea vedea.
Ea, sătulă să-l înfunde cu bani pe mototolul de-acasă, care iubea traiul bun dar detesta excursiile la turci, se orientă spre muşchii lui Octav, numai bun să… care la rulmenţi şi destul de aprig şi-n pat.
După un an de pricopseală, el renunţă la facultate şi la nevasta incapabilă să-nţeleagă de unde bate vântul în capitalism.
Susţinut puternic de părinţii lui, cărora le stătuse în gât însurătoarea lui cu o fostă colegă de liceu, frumoasă şi deşteaptă, ce-i drept dar, o fată modestă, de familie oarecare, nu se-mpiedică nici de fetiţa lor, o gâgâlice de trei luni care semăna cu el cap tăiat, dar care-l exaspera cu plânsul şi desele probleme de sănătate.
În fond şi Mia îşi abandonase cele două fete, atâta lucru putea face şi el!
Mia şi Octav au deschis o consignaţie şi după încă doi ani de hâială în autocare turceşti au început să combine cursele de Turcia cu Polonia, dublând chilipirul. Erau pe cai mari şi bunăstarea le hrănea aroganţa.
Mia şi-a făcut cărţi de vizită, sigur era mare patroană, şi s-a autopromovat ingineră că dădea mai interesant.
Şi ca un cadou pentru Octav, merituosul ei amant, l-a trecut şi pe el inginer în cărţile de vizită şi pe toate documentele, chit că flăcăul nu-şi dăduse nici toate examenele de anul doi.
Consignaţia s-a cosmetizat, s-a mutat mai pe strasse, devenind magazin cu firmă mare şi vitrină luminată.
Mia ducea grija poşetelor, cât mai scumpe şi mai încăpătoare, să-şi poarte banii după ea. Îi plăceau banii cash, în calupuri, îi plăcea să deschidă geanta larg şi asistenţa să pocnească de invidie.
Avea ambiţia să aibă minim 10000 de dolari cu ea sau echivalent, ca să se simtă relaxată. Cheltuia cu largheţe în hoteluri şi restaurante scumpe, fiindcă trebuia să-i şteargă lui Octav diferenţa de 12 ani care-i mai tulbura uneori somnul.
Mama lui, care fusese bucuroasă că-l scăpase pe fecior de “amărâta aia”, acum îi înregistra îngrijorată ridurile “nurorii”, cu doar cinci ani mai tânără decât ea şi se felicita că Octav nu se grăbise să facă acte cu vrăjitoarea bătrână.
Dar vopsită, cu manechiură impecabilă şi cu fuste mini ce-i etalau generos de la glezne până la chiloţi picioarele bronzate, Mia încă era competitivă. Evident îşi mai testa succesul şi prin alte aşternuturi şi îşi mai seta şi unele afaceri. Octav simţea ceva şi mârâia gelos dar recunoştea că Mia era eficientă şi eforturile ei profitabile pentru amândoi şi, de voie-de nevoie, înghiţea găluşca.
Angajatele se mai plângeau că s-a scumpit întreţinerea şi abonamentul la tramvai, ca s-o mai sensibilizeze pe patroană să le mai mărească salariile amărâte dar, Mia râdea şi spunea cu cinism că nu toată lumea trebuie să stea la bloc, în cartierele centrale. Săracii îşi pot face bordeie ori corturi la marginea oraşului! Văzuse în străinătate destui oameni dormind în cutii de carton! Şi tramvaiele sunt un moft recent, cine n-are bani de tramvai, să circule pe jos că încă-i gratis!
Didina, cea mai tânără dintre ele o blestema şi-şi mai scotea din pagubă pe alte căi. Adesea îi mai fura din poşetă câte-o sută-două de lei. Când inflaţia a crescut, Didina a schimbat mărunţişul pe sume mai importante. La cât bănet era acolo Mia nu s-a prins niciodată.
După zece ani de dilaila şi trai pe vătrai, concurenţa a cam scos-o din cărţi pe Mia.
Lipsa banilor a devenit o permanenţă şi cum mierea se epuizase demult, se-nfruptau cu linguroiul, zi de zi, din butoiul cu venin. Octav era permanent nervos şi adesea violent.
Măştile cosmetice n-o mai ajutau pe Mia şi expunerea prelungită la ultraviolete, prin saloane costisitoare de cosmetică, făcuse ravagii. Nu mai rămăsese nimic din chipul angelic de acum zece ani şi Octav îi zicea în spate Mamuta. Între a-i zice în spate şi a-i arunca biciuitor în faţă cuvântul greu, năucitor, nu a fost decât diferenţă de săptămâni.
Lui Octav îi plăceau vişinile în ciocolată şi cum Mia neglija să-i mai cumpere, se ducea zilnic la o cofetărie să şi le procure. Atunci o văzu: Adina, fosta lui nevastă. Un obraz senin şi îngrijit, cu un taior croit modern, din stofă bună, purtând un set: colier, brăţară şi cercei de aur, model italian elegant şi costisitor. O doamnă cu stil!
Îi sărută mâna galant şi o invită la o cafea.
Ea se grăbea, îl refuză dar nu părea să aibă resentimente.
Octav o compară cu Mamuta, o curvă bătrână şi neruşinată şi înţelese că Adina trebuie recucerită. Se avântă în planuri minuţios elaborate, ceru informaţii despre ea de la cunoscuţi, începu s-o urmărească şi spre norocul lui, trei săptămâni mai târziu tatăl lui muri şi lui Octav i se ivi ocazia perfectă.
Trase o ceartă straşnică cu Mamuta şi, ca să se asigure că nu-l deranjează la înmormântare îi învineţii amândoi ochii. Îşi asigurase o săptămână de libertate!
O sună pe Adina s-o invite împreună cu fetiţa, Diana, să-şi ia rămas bun de la defunct. Plânse fără greutate la telefon şi când Adina intră în curte căzu în braţele ei zguduit de plâns.
Cu suportul Adinei rezistă bine la înmormântare dar la momentul lăsării sicriului în groapă se aruncă iar în braţele ei:
-El era împotriva ta! Acum, că el nu mai este putem fi iar împreună! Numai tu şi Diana mi-aţi mai rămas!
Adina consideră că are o dereglare emoţională şi nu-l contrazise.
El calculă că ea nu şi-a schimbat locul de muncă de la terminarea facultăţii şi ajunsă şefă de secţie are cu siguranţă un salariu atractiv, după cum arată şi hainele elegante. Nu trebuia scăpată!
Octav începu s-o curteze pe Diana şi adesea o aştepta la ieşirea de la şcoală. Fetiţa era bucuroasă că în sfârşit are şi ea tată şi încă unul chipeş.
Octav spera ca buchetele de flori aduse învăţătoarei s-o determine pe aceasta să facă lobby în favoarea lui pe lângă Diana şi Adina, dar se trezi că învăţătoasea înţelese greşit demersul său şi se îndrăgostise nebuneşte de el.
Hodoronc-tronc! Leafa învăţătoarei era rizibilă. Nu-şi putea pierde vremea cu o fleaţă!
Într-o dimineaţă o întâlni pe Adina în faţa şcolii. O simţea înlăcrimată şi simţi că e momentul s-o invite la o cafea. Cum prima cârciumă spălată era pe la vreo doi kilometri, fu nevoit s-o invite în maşină.
Firma de leasing îi ridicase maşina şi de vreo săptămână circula cu papucul hârbuit rămas de la tatăl lui.
Roşi la faţă de umilinţă dar simţi că Adina era cu gândurile în altă parte şi nu dădu importanţă amănuntului.
Ajunşi la o cafenea cochetă, discutară ca doi vechi amici. Octav alesese anume această cafenea, fiindcă avea nişte banchete generoase şi putea sta aproape de ea, putând s-o îmbrăţişeze la prima ocazie favorabilă.
Adina trăia de doi ani cu Matei, se înţelegeau perfect şi urmau să se căsătorească dar… descoperise cu două zile în urmă că Matei avea un mic defect la deget: era însurat! Însurat şi cu doi copii mici. Rupsese imediat relaţia cu Domnul Mincinos dar îl iubea şi se prăbuşise lumea peste ea.
Mama lui Matei era cea care o căutase şi îi spusese toate acestea. Aflase stupefiată că nu lucra pe un şantier la Constanţa ci era ofiţer de poliţie, astfel reuşind să-şi împartă timpul între cele două femei, fără să fie suspectat de niciuna.
Pentru Octav era ocazia perfectă!
O îmbrăţişă prelung, o mângâie cu afecţiune, îi şopti cuvinte mincinoase dar bine plasate. Era vulnerabilă şi el trebuia să profite imediat! Îi şterse lacrimile şi o ceru de nevastă. Adina era derutată. Nu-i dădu niciun răspuns. Se făcuse timpul să o ia pe Diana de la şcoală. O însoţi. Octav o îmbrăţişă pe micuţă:
-Diana, mami şi tati se vor căsători.
-Mami cu Matei şi tu cu cine?
-Nu, Diana! Tati se va căsători cu mami!
-Oh! Ce bine! Ce bine! Eram singura din clasă cu părinţi divorţaţi! Acum o să fiu ca ceilalţi, cu părinţi măritaţi! Bravo! Bravo! Am doi părinţi! E cea mai fericită zi din viaţa mea! Am doi părinţi! Am doi părinţi! Am cel mai frumos tată din lume! Am părinţi măritaţi! Fetiţa ţopăia ca un ied, cuprinsă de o mare fericire.
Adina ar fi avut un car de motive să-l refuze ferm pe Octav dar, explozia de fericire a Dianei o paraliză. Nu-şi permitea s-o traumatizeze pe micuţă şi chiar dacă inima îi spunea altceva se lăsă dusă de evenimente.
Merseră la policlinică şi, contra unui comision, o asistentă le completă fişele medicale.
Se opriră direct la ofiţerul stării civile. Nu aveau toate actele la ei dar a doua zi Octav rezolvă.
Demult avea obiceiul să sustragă diverse lucruri de la magazin, pretabile ca şi cadouri ca să-şi rezolve rapid plictiseli birocratice, obiecte ascunse cu dibăcie în cutia de scule în portbagaj şi în husa de la roata de rezervă. Mia era prea doamnă să-l caute prin portbagaj!
Generozitatea lui îşi primi răspunsul imediat şi toate formalităţile fuseseră urgentate.
Octav se temea că cineva-i va deschide ochii Adinei şi o sfătui să nu vorbească cu nimeni ca să facă o surpriză tuturor.
Fusese cu cinci minute mai deştept şi apartamentul cumpărat cu Mia era trecut doar pe numele lui. Atunci părea ok fiindcă firma era pe numele ei şi cum apartamentele erau ieftine, cu banii câştigaţi în firmă puteai cumpăra câte un apartament la fiecare două luni. Acum lucrurile se schimbaseră în mod dramatic: apartamentele erau o avere iar firma nu mai făcea doi bani.
Trecu pe la magazin, îi explică Miei că jocul s-a terminat: îi lasă afacerea şi păstrează apartamentul. Să facă bine să-şi ia bulendrele în maxim două ore fiindcă schimbă broaştele la intrare şi-i aruncă cârpele de la balcon.
Cum datele problemei se schimbaseră, firma era falimentară, având doar câteva produse prăfuite pe rafturi şi un bax de facturi neachitate. Spaţiul era cu chirie, chirie neplătită de opt luni, aşa că Mia rămânea cu paguba şi cu buza unflată şi la propriu şi la figurat, fiindcă Octav, când termina argumentele trecea lejer la pumni.
Mia nu era proastă dar era prinsă-n cursă. Ambală toată marfa în trei baxuri şi chemă un taxi.
Proprietarul magazinului, anunţat de Octav care voia să pară băiatul bun şi să-şi menţină relaţiile, veni şi confiscă cele trei baxuri de marfă în contul chiriei neplătite de opt luni. Didina, singura vânzătoare rămasă în firmă, sfătuită de Octav, se oferi să pună marfa la loc pe rafturi şi s-o vândă până proprietarul va găsi un nou chiriaş.
Proprietarul, care poftea de multă vreme la funduleţul ferm al Didinei fu imediat de acord. Fata îşi păstră locul de muncă şi schimbă doar patronul şi ciocanul, fiindcă dacă până atunci şi-o mai trăgea prin magazie cu domnul Octav când era Mia după marfă la Bucureşti, ştia clar din privirea pofticioasă a proprietarului ce urma şi deja simţea furnicături în bikinii dantelaţi.
Mia dădu drumul la taxi, fiindcă Octav îi şterpelise toţi banii din poşetă şi porni la trap pe jos să-şi recupereze hainele din apartamentul lor.
Cinci ani mai târziu am întâlnit-o pe Mia într-un birou mic şi întunecos, cu scaune fără spătar, din lemn, cu vopseaua scorojită şi o masă arsă de ţigări şi cu furnirul jupuit.
Să cazi în cap! Mia, fostă glorie a capitalismului sălbatec de după Revoluţie şi Regină a Consignaţiilor, măruntă funcţionară la o firmă de stat!
Îşi bea cafeaua dintr-o ceaşcă cu coada ciobită. Degetele noduroase şi îngălbenite de la ţigare, terminate cu unchii lungi, cornoase, arătau ca nişte ghiare. Era îmbrăcată cu un pulover mov, pe gât, decolorat, obosit şi cu o vestă de fâş, verde, spălăcită, model din anii ’80.
La faţă arăta ca o… mamută. Părul cânepiu, tern, degradat de decolorări succesive şi tratamente permanent părea mort. N-am fost sigură că este ea dar m-a abordat destul de stânjenită. Ţinea o mână la gură când vorbea, ca să-şi mascheze un dinte rupt. După despărţirea de Octav se împăcase cu fostul soţ dar mototolul îşi păstrase gusturile pentru tineret şi-o părăsise după trei luni. Măcar mototolul n-o bătuse!
Se angajase cu cinci ani în urmă pe cai mari, ca amantă a directorului general dar ghinionul ei, bătrânul muri după numai două luni. Noul director se culcă de vreo două ori cu ea şi nesatisfăcut, o mutase în biroul meschin de la demisol, în biroul ei spaţios şi luminos aducând o jună de mare viitor.
Stătea cu frica în sân de câte ori se afişau listele cu disponibilizaţii. Încercase să se strecoare în patul liderului de sindicat dar acesta, mascul valoros era păzit cu ferocitate de Elena, secretara directorului.
Se mai culca sporadic cu şoferul directorului ca să se mai simtă în cărţi dar, puştiul era foarte solicitat de tineretul de la birouri şi rar îşi făcea timp pentru ea. Venea uneori pe fugă, după mari insistenţe din partea ei, dar nu rămânea niciodată peste noapte.
O ducea greu şi salariul mic de la stat nu-i ajungea pentru plata chiriei. Avea datorie mare şi la întreţinere şi proprietarul, un pederast desigur, voia s-o evacueze. Dac-ar avea bani să-şi pună dintele poate şi-ar găsi pe cineva generos.
Voia să ştie dacă n-am un post pentru ea la mine la firmă.
Mă uitam la ea şi mă miram de potenţialul acestei femei şi de alegerile pe care le făcuse: în viaţă sunt şi scări de urcat şi de coborât! Mare lucru libertatea! Teribil destin, să alegi libertatea de a fi hidos!
Mia era subingineră la uzina PROGRESUL, Octav student în anul întâi. Aşa i-a prins Revoluţia.
Fiorul capitalismului i-a pus faţă-n faţă într-un autocar în drum spre Turcia.
El impresionat de genţile de rulmenţi pe care le putea procura ea, n-a mai ţinut cont că era cu 12 ani mai mare, mai ales că era fâşneaţă şi dincolo de cerceii uriaşi şi de fusta ei mini nici nu prea vedea.
Ea, sătulă să-l înfunde cu bani pe mototolul de-acasă, care iubea traiul bun dar detesta excursiile la turci, se orientă spre muşchii lui Octav, numai bun să… care la rulmenţi şi destul de aprig şi-n pat.
După un an de pricopseală, el renunţă la facultate şi la nevasta incapabilă să-nţeleagă de unde bate vântul în capitalism.
Susţinut puternic de părinţii lui, cărora le stătuse în gât însurătoarea lui cu o fostă colegă de liceu, frumoasă şi deşteaptă, ce-i drept dar, o fată modestă, de familie oarecare, nu se-mpiedică nici de fetiţa lor, o gâgâlice de trei luni care semăna cu el cap tăiat, dar care-l exaspera cu plânsul şi desele probleme de sănătate.
În fond şi Mia îşi abandonase cele două fete, atâta lucru putea face şi el!
Mia şi Octav au deschis o consignaţie şi după încă doi ani de hâială în autocare turceşti au început să combine cursele de Turcia cu Polonia, dublând chilipirul. Erau pe cai mari şi bunăstarea le hrănea aroganţa.
Mia şi-a făcut cărţi de vizită, sigur era mare patroană, şi s-a autopromovat ingineră că dădea mai interesant.
Şi ca un cadou pentru Octav, merituosul ei amant, l-a trecut şi pe el inginer în cărţile de vizită şi pe toate documentele, chit că flăcăul nu-şi dăduse nici toate examenele de anul doi.
Consignaţia s-a cosmetizat, s-a mutat mai pe strasse, devenind magazin cu firmă mare şi vitrină luminată.
Mia ducea grija poşetelor, cât mai scumpe şi mai încăpătoare, să-şi poarte banii după ea. Îi plăceau banii cash, în calupuri, îi plăcea să deschidă geanta larg şi asistenţa să pocnească de invidie.
Avea ambiţia să aibă minim 10000 de dolari cu ea sau echivalent, ca să se simtă relaxată. Cheltuia cu largheţe în hoteluri şi restaurante scumpe, fiindcă trebuia să-i şteargă lui Octav diferenţa de 12 ani care-i mai tulbura uneori somnul.
Mama lui, care fusese bucuroasă că-l scăpase pe fecior de “amărâta aia”, acum îi înregistra îngrijorată ridurile “nurorii”, cu doar cinci ani mai tânără decât ea şi se felicita că Octav nu se grăbise să facă acte cu vrăjitoarea bătrână.
Dar vopsită, cu manechiură impecabilă şi cu fuste mini ce-i etalau generos de la glezne până la chiloţi picioarele bronzate, Mia încă era competitivă. Evident îşi mai testa succesul şi prin alte aşternuturi şi îşi mai seta şi unele afaceri. Octav simţea ceva şi mârâia gelos dar recunoştea că Mia era eficientă şi eforturile ei profitabile pentru amândoi şi, de voie-de nevoie, înghiţea găluşca.
Angajatele se mai plângeau că s-a scumpit întreţinerea şi abonamentul la tramvai, ca s-o mai sensibilizeze pe patroană să le mai mărească salariile amărâte dar, Mia râdea şi spunea cu cinism că nu toată lumea trebuie să stea la bloc, în cartierele centrale. Săracii îşi pot face bordeie ori corturi la marginea oraşului! Văzuse în străinătate destui oameni dormind în cutii de carton! Şi tramvaiele sunt un moft recent, cine n-are bani de tramvai, să circule pe jos că încă-i gratis!
Didina, cea mai tânără dintre ele o blestema şi-şi mai scotea din pagubă pe alte căi. Adesea îi mai fura din poşetă câte-o sută-două de lei. Când inflaţia a crescut, Didina a schimbat mărunţişul pe sume mai importante. La cât bănet era acolo Mia nu s-a prins niciodată.
După zece ani de dilaila şi trai pe vătrai, concurenţa a cam scos-o din cărţi pe Mia.
Lipsa banilor a devenit o permanenţă şi cum mierea se epuizase demult, se-nfruptau cu linguroiul, zi de zi, din butoiul cu venin. Octav era permanent nervos şi adesea violent.
Măştile cosmetice n-o mai ajutau pe Mia şi expunerea prelungită la ultraviolete, prin saloane costisitoare de cosmetică, făcuse ravagii. Nu mai rămăsese nimic din chipul angelic de acum zece ani şi Octav îi zicea în spate Mamuta. Între a-i zice în spate şi a-i arunca biciuitor în faţă cuvântul greu, năucitor, nu a fost decât diferenţă de săptămâni.
Lui Octav îi plăceau vişinile în ciocolată şi cum Mia neglija să-i mai cumpere, se ducea zilnic la o cofetărie să şi le procure. Atunci o văzu: Adina, fosta lui nevastă. Un obraz senin şi îngrijit, cu un taior croit modern, din stofă bună, purtând un set: colier, brăţară şi cercei de aur, model italian elegant şi costisitor. O doamnă cu stil!
Îi sărută mâna galant şi o invită la o cafea.
Ea se grăbea, îl refuză dar nu părea să aibă resentimente.
Octav o compară cu Mamuta, o curvă bătrână şi neruşinată şi înţelese că Adina trebuie recucerită. Se avântă în planuri minuţios elaborate, ceru informaţii despre ea de la cunoscuţi, începu s-o urmărească şi spre norocul lui, trei săptămâni mai târziu tatăl lui muri şi lui Octav i se ivi ocazia perfectă.
Trase o ceartă straşnică cu Mamuta şi, ca să se asigure că nu-l deranjează la înmormântare îi învineţii amândoi ochii. Îşi asigurase o săptămână de libertate!
O sună pe Adina s-o invite împreună cu fetiţa, Diana, să-şi ia rămas bun de la defunct. Plânse fără greutate la telefon şi când Adina intră în curte căzu în braţele ei zguduit de plâns.
Cu suportul Adinei rezistă bine la înmormântare dar la momentul lăsării sicriului în groapă se aruncă iar în braţele ei:
-El era împotriva ta! Acum, că el nu mai este putem fi iar împreună! Numai tu şi Diana mi-aţi mai rămas!
Adina consideră că are o dereglare emoţională şi nu-l contrazise.
El calculă că ea nu şi-a schimbat locul de muncă de la terminarea facultăţii şi ajunsă şefă de secţie are cu siguranţă un salariu atractiv, după cum arată şi hainele elegante. Nu trebuia scăpată!
Octav începu s-o curteze pe Diana şi adesea o aştepta la ieşirea de la şcoală. Fetiţa era bucuroasă că în sfârşit are şi ea tată şi încă unul chipeş.
Octav spera ca buchetele de flori aduse învăţătoarei s-o determine pe aceasta să facă lobby în favoarea lui pe lângă Diana şi Adina, dar se trezi că învăţătoasea înţelese greşit demersul său şi se îndrăgostise nebuneşte de el.
Hodoronc-tronc! Leafa învăţătoarei era rizibilă. Nu-şi putea pierde vremea cu o fleaţă!
Într-o dimineaţă o întâlni pe Adina în faţa şcolii. O simţea înlăcrimată şi simţi că e momentul s-o invite la o cafea. Cum prima cârciumă spălată era pe la vreo doi kilometri, fu nevoit s-o invite în maşină.
Firma de leasing îi ridicase maşina şi de vreo săptămână circula cu papucul hârbuit rămas de la tatăl lui.
Roşi la faţă de umilinţă dar simţi că Adina era cu gândurile în altă parte şi nu dădu importanţă amănuntului.
Ajunşi la o cafenea cochetă, discutară ca doi vechi amici. Octav alesese anume această cafenea, fiindcă avea nişte banchete generoase şi putea sta aproape de ea, putând s-o îmbrăţişeze la prima ocazie favorabilă.
Adina trăia de doi ani cu Matei, se înţelegeau perfect şi urmau să se căsătorească dar… descoperise cu două zile în urmă că Matei avea un mic defect la deget: era însurat! Însurat şi cu doi copii mici. Rupsese imediat relaţia cu Domnul Mincinos dar îl iubea şi se prăbuşise lumea peste ea.
Mama lui Matei era cea care o căutase şi îi spusese toate acestea. Aflase stupefiată că nu lucra pe un şantier la Constanţa ci era ofiţer de poliţie, astfel reuşind să-şi împartă timpul între cele două femei, fără să fie suspectat de niciuna.
Pentru Octav era ocazia perfectă!
O îmbrăţişă prelung, o mângâie cu afecţiune, îi şopti cuvinte mincinoase dar bine plasate. Era vulnerabilă şi el trebuia să profite imediat! Îi şterse lacrimile şi o ceru de nevastă. Adina era derutată. Nu-i dădu niciun răspuns. Se făcuse timpul să o ia pe Diana de la şcoală. O însoţi. Octav o îmbrăţişă pe micuţă:
-Diana, mami şi tati se vor căsători.
-Mami cu Matei şi tu cu cine?
-Nu, Diana! Tati se va căsători cu mami!
-Oh! Ce bine! Ce bine! Eram singura din clasă cu părinţi divorţaţi! Acum o să fiu ca ceilalţi, cu părinţi măritaţi! Bravo! Bravo! Am doi părinţi! E cea mai fericită zi din viaţa mea! Am doi părinţi! Am doi părinţi! Am cel mai frumos tată din lume! Am părinţi măritaţi! Fetiţa ţopăia ca un ied, cuprinsă de o mare fericire.
Adina ar fi avut un car de motive să-l refuze ferm pe Octav dar, explozia de fericire a Dianei o paraliză. Nu-şi permitea s-o traumatizeze pe micuţă şi chiar dacă inima îi spunea altceva se lăsă dusă de evenimente.
Merseră la policlinică şi, contra unui comision, o asistentă le completă fişele medicale.
Se opriră direct la ofiţerul stării civile. Nu aveau toate actele la ei dar a doua zi Octav rezolvă.
Demult avea obiceiul să sustragă diverse lucruri de la magazin, pretabile ca şi cadouri ca să-şi rezolve rapid plictiseli birocratice, obiecte ascunse cu dibăcie în cutia de scule în portbagaj şi în husa de la roata de rezervă. Mia era prea doamnă să-l caute prin portbagaj!
Generozitatea lui îşi primi răspunsul imediat şi toate formalităţile fuseseră urgentate.
Octav se temea că cineva-i va deschide ochii Adinei şi o sfătui să nu vorbească cu nimeni ca să facă o surpriză tuturor.
Fusese cu cinci minute mai deştept şi apartamentul cumpărat cu Mia era trecut doar pe numele lui. Atunci părea ok fiindcă firma era pe numele ei şi cum apartamentele erau ieftine, cu banii câştigaţi în firmă puteai cumpăra câte un apartament la fiecare două luni. Acum lucrurile se schimbaseră în mod dramatic: apartamentele erau o avere iar firma nu mai făcea doi bani.
Trecu pe la magazin, îi explică Miei că jocul s-a terminat: îi lasă afacerea şi păstrează apartamentul. Să facă bine să-şi ia bulendrele în maxim două ore fiindcă schimbă broaştele la intrare şi-i aruncă cârpele de la balcon.
Cum datele problemei se schimbaseră, firma era falimentară, având doar câteva produse prăfuite pe rafturi şi un bax de facturi neachitate. Spaţiul era cu chirie, chirie neplătită de opt luni, aşa că Mia rămânea cu paguba şi cu buza unflată şi la propriu şi la figurat, fiindcă Octav, când termina argumentele trecea lejer la pumni.
Mia nu era proastă dar era prinsă-n cursă. Ambală toată marfa în trei baxuri şi chemă un taxi.
Proprietarul magazinului, anunţat de Octav care voia să pară băiatul bun şi să-şi menţină relaţiile, veni şi confiscă cele trei baxuri de marfă în contul chiriei neplătite de opt luni. Didina, singura vânzătoare rămasă în firmă, sfătuită de Octav, se oferi să pună marfa la loc pe rafturi şi s-o vândă până proprietarul va găsi un nou chiriaş.
Proprietarul, care poftea de multă vreme la funduleţul ferm al Didinei fu imediat de acord. Fata îşi păstră locul de muncă şi schimbă doar patronul şi ciocanul, fiindcă dacă până atunci şi-o mai trăgea prin magazie cu domnul Octav când era Mia după marfă la Bucureşti, ştia clar din privirea pofticioasă a proprietarului ce urma şi deja simţea furnicături în bikinii dantelaţi.
Mia dădu drumul la taxi, fiindcă Octav îi şterpelise toţi banii din poşetă şi porni la trap pe jos să-şi recupereze hainele din apartamentul lor.
Cinci ani mai târziu am întâlnit-o pe Mia într-un birou mic şi întunecos, cu scaune fără spătar, din lemn, cu vopseaua scorojită şi o masă arsă de ţigări şi cu furnirul jupuit.
Să cazi în cap! Mia, fostă glorie a capitalismului sălbatec de după Revoluţie şi Regină a Consignaţiilor, măruntă funcţionară la o firmă de stat!
Îşi bea cafeaua dintr-o ceaşcă cu coada ciobită. Degetele noduroase şi îngălbenite de la ţigare, terminate cu unchii lungi, cornoase, arătau ca nişte ghiare. Era îmbrăcată cu un pulover mov, pe gât, decolorat, obosit şi cu o vestă de fâş, verde, spălăcită, model din anii ’80.
La faţă arăta ca o… mamută. Părul cânepiu, tern, degradat de decolorări succesive şi tratamente permanent părea mort. N-am fost sigură că este ea dar m-a abordat destul de stânjenită. Ţinea o mână la gură când vorbea, ca să-şi mascheze un dinte rupt. După despărţirea de Octav se împăcase cu fostul soţ dar mototolul îşi păstrase gusturile pentru tineret şi-o părăsise după trei luni. Măcar mototolul n-o bătuse!
Se angajase cu cinci ani în urmă pe cai mari, ca amantă a directorului general dar ghinionul ei, bătrânul muri după numai două luni. Noul director se culcă de vreo două ori cu ea şi nesatisfăcut, o mutase în biroul meschin de la demisol, în biroul ei spaţios şi luminos aducând o jună de mare viitor.
Stătea cu frica în sân de câte ori se afişau listele cu disponibilizaţii. Încercase să se strecoare în patul liderului de sindicat dar acesta, mascul valoros era păzit cu ferocitate de Elena, secretara directorului.
Se mai culca sporadic cu şoferul directorului ca să se mai simtă în cărţi dar, puştiul era foarte solicitat de tineretul de la birouri şi rar îşi făcea timp pentru ea. Venea uneori pe fugă, după mari insistenţe din partea ei, dar nu rămânea niciodată peste noapte.
O ducea greu şi salariul mic de la stat nu-i ajungea pentru plata chiriei. Avea datorie mare şi la întreţinere şi proprietarul, un pederast desigur, voia s-o evacueze. Dac-ar avea bani să-şi pună dintele poate şi-ar găsi pe cineva generos.
Voia să ştie dacă n-am un post pentru ea la mine la firmă.
Mă uitam la ea şi mă miram de potenţialul acestei femei şi de alegerile pe care le făcuse: în viaţă sunt şi scări de urcat şi de coborât! Mare lucru libertatea! Teribil destin, să alegi libertatea de a fi hidos!
UN SIROP PENTRU UN CAL
autor Doina Popescu
Prin ’83, după divorţul părinţilor, casa s-a vândut şi a trebuit să ne mutăm cu chirie într-o casă naţionalizată.
Deşi s-a vândut semimobilată, tot s-a încărcat un camion de mobilă şi bulendre.
Hopul îl reprezentau lemnele şi cărbunii pe care le-am urcat într-o căruţă tocmită.
Sora mea mai mare era domnişoară şi avea întâlnire, sora cea mică avea 5 anişori, mama era la serviciu, aşa că greul a căzut, ca de fiecare dată, pe mine.
Am încărcat căruţa dar când să mă urc pe capră, moşul zice:
-Mătăluţă merji pă lângă cal, că-i bătrân şi cam sperios.
-Păi, mergi mata, că tot te cunoaşte calul!
-A, io-s rujinit şi mă dor şelele.
-Bre, dacă nu mă laşi să urc în căruţă ori plec cu autobuzul şi ne întâlnim la adresă, ori te tai la bani!
-Tot nu poţi să urci că-i calu’ bătrân şi nu poa’ să tragă.
Moşul se vede că-şi cunoştea bine calul, fiindcă după vreo 300 de metri s-a oprit. N-am mai pomenit cal cu comportament de catâr! Moşul a sărit din căruţă şi dă-i bătaie calului. Jumătate din drum am stat ori să ne rugăm de cal ori să mă cert cu moşul să nu mai bată calul.
Ajunşi pe strada Şcolilor, imediat după ce am trecut de bd. Cuza, calul a înţepenit de copite.
-Moşule, calul ăsta a mâncat astăzi?
-Da, ce, ăsta stă de vorbă cu mine, de un’ să ştiu?
-Bre, mata i-ai dat?
-Da ce, io am mâncat? De unde vine asta că stăpânu’ flămânzeşte şi vita huzureşte?
-Bre, mata eşti beat?
-Întotdeauna!
Mă uit bine la el, şi unde mi se părea că-i moleşeala bătrâneţii, văzui bine prunele din ochii moşului.
Îl las în plata Domnului, că tot nu se urnea calul nicăieri şi trec strada la o sifonărie.
-Bună ziua! Trei pahare de sifon, vă rog!
-Nu servim sifon la pahar! Doar sirop, 2 lei halba.
-Uite, îţi plătesc trei halbe de sirop dar, îmi pui două de sirop şi un sifon.
-Nu se poate decât sirop de lămîie ori de trandafiri!
-Bine! Atunci două siropuri de lămâie pentru mine şi moş şi unul de trandafir pentru cal!
Spre norocul meu, siropul se servea la halbe ca de bere, ceea ce a uşurat mult însiroparea calului. După 4 halbe de sirop, calul nu era chiar ca nou nouţ, dar s-a urnit totuşi! Până la primul colţ…
Ceea ce era destul de primejdios, fiindcă un client îi zisese vânzătorului că am dat sirop la cal din halbele lui şi mă cam alergase. Acum era riscul să ne repereze şi să vină după noi.
Din acel moment calul nu s-a mai urnit decât împins. Moşul a coborât de pe capră şi a bătut calul de-a scos spume din el.
Aveam doar 14 ani, dar n-am mai suportat şi am smuls biciul moşului. Am pus băţul biciului pe genunchi şi l-am rupt ţărăneşte. Moşul s-a ambiţionat şi a început să lovească calul cu fâşiile de piei înodate, ceva mai neîndemânatec dar albind calul de spume. Atunci am sărit iar asupra moşului şi i-am smuls restul de bici şi l-am aruncat peste gard într-o curte. Moşul s-a pus pe plâns.
Mi-am pus mâinile-n cap, dar mai era puţin şi ne prindea noaptea. Am proptit umărul pe fusta căruţei şi calul s-a pornit cu paşi mici. La intersecţia străzii Goleşti cu calea Galaţi am oprit iar. Eu şi calul am băut Brifcor şi moşul şi-a luat din banii lui un cognac.
Am ajuns acasă, am descărcat singură căruţa, am cărat lemnele şi cărbunii în magazie până s-a înoptat. Câte-un lemn, câte-un lemn, a mai cărat şi puştoaica cea mică.
Seara a venit şi sor-mea de la întâlnire.
A doua zi o vizitez pe sora mea la serviciu. Un moş îi povestea că o nebună împingea cu o zi înainte la o căruţă cu lemne prin oraş.
Sora mea a râs amuzată, cu râsul ei frumos. Doar era printre cele mai frumoase fete din oraş…
Prin ’83, după divorţul părinţilor, casa s-a vândut şi a trebuit să ne mutăm cu chirie într-o casă naţionalizată.
Deşi s-a vândut semimobilată, tot s-a încărcat un camion de mobilă şi bulendre.
Hopul îl reprezentau lemnele şi cărbunii pe care le-am urcat într-o căruţă tocmită.
Sora mea mai mare era domnişoară şi avea întâlnire, sora cea mică avea 5 anişori, mama era la serviciu, aşa că greul a căzut, ca de fiecare dată, pe mine.
Am încărcat căruţa dar când să mă urc pe capră, moşul zice:
-Mătăluţă merji pă lângă cal, că-i bătrân şi cam sperios.
-Păi, mergi mata, că tot te cunoaşte calul!
-A, io-s rujinit şi mă dor şelele.
-Bre, dacă nu mă laşi să urc în căruţă ori plec cu autobuzul şi ne întâlnim la adresă, ori te tai la bani!
-Tot nu poţi să urci că-i calu’ bătrân şi nu poa’ să tragă.
Moşul se vede că-şi cunoştea bine calul, fiindcă după vreo 300 de metri s-a oprit. N-am mai pomenit cal cu comportament de catâr! Moşul a sărit din căruţă şi dă-i bătaie calului. Jumătate din drum am stat ori să ne rugăm de cal ori să mă cert cu moşul să nu mai bată calul.
Ajunşi pe strada Şcolilor, imediat după ce am trecut de bd. Cuza, calul a înţepenit de copite.
-Moşule, calul ăsta a mâncat astăzi?
-Da, ce, ăsta stă de vorbă cu mine, de un’ să ştiu?
-Bre, mata i-ai dat?
-Da ce, io am mâncat? De unde vine asta că stăpânu’ flămânzeşte şi vita huzureşte?
-Bre, mata eşti beat?
-Întotdeauna!
Mă uit bine la el, şi unde mi se părea că-i moleşeala bătrâneţii, văzui bine prunele din ochii moşului.
Îl las în plata Domnului, că tot nu se urnea calul nicăieri şi trec strada la o sifonărie.
-Bună ziua! Trei pahare de sifon, vă rog!
-Nu servim sifon la pahar! Doar sirop, 2 lei halba.
-Uite, îţi plătesc trei halbe de sirop dar, îmi pui două de sirop şi un sifon.
-Nu se poate decât sirop de lămîie ori de trandafiri!
-Bine! Atunci două siropuri de lămâie pentru mine şi moş şi unul de trandafir pentru cal!
Spre norocul meu, siropul se servea la halbe ca de bere, ceea ce a uşurat mult însiroparea calului. După 4 halbe de sirop, calul nu era chiar ca nou nouţ, dar s-a urnit totuşi! Până la primul colţ…
Ceea ce era destul de primejdios, fiindcă un client îi zisese vânzătorului că am dat sirop la cal din halbele lui şi mă cam alergase. Acum era riscul să ne repereze şi să vină după noi.
Din acel moment calul nu s-a mai urnit decât împins. Moşul a coborât de pe capră şi a bătut calul de-a scos spume din el.
Aveam doar 14 ani, dar n-am mai suportat şi am smuls biciul moşului. Am pus băţul biciului pe genunchi şi l-am rupt ţărăneşte. Moşul s-a ambiţionat şi a început să lovească calul cu fâşiile de piei înodate, ceva mai neîndemânatec dar albind calul de spume. Atunci am sărit iar asupra moşului şi i-am smuls restul de bici şi l-am aruncat peste gard într-o curte. Moşul s-a pus pe plâns.
Mi-am pus mâinile-n cap, dar mai era puţin şi ne prindea noaptea. Am proptit umărul pe fusta căruţei şi calul s-a pornit cu paşi mici. La intersecţia străzii Goleşti cu calea Galaţi am oprit iar. Eu şi calul am băut Brifcor şi moşul şi-a luat din banii lui un cognac.
Am ajuns acasă, am descărcat singură căruţa, am cărat lemnele şi cărbunii în magazie până s-a înoptat. Câte-un lemn, câte-un lemn, a mai cărat şi puştoaica cea mică.
Seara a venit şi sor-mea de la întâlnire.
A doua zi o vizitez pe sora mea la serviciu. Un moş îi povestea că o nebună împingea cu o zi înainte la o căruţă cu lemne prin oraş.
Sora mea a râs amuzată, cu râsul ei frumos. Doar era printre cele mai frumoase fete din oraş…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)