Autor: Doina Popescu
Femeia stătea prudentă pe bordură, la zebră, aşteptând să treacă toate maşinile.
Microbuzul încetini şi şoferul îi făcu semn să treacă. Zâmbi amabilului şofer dar pe banda a doua, un şofer de Matiz ce vorbea la mobil o proiectă în aer şi Sofia căzu pe asfalt împrăştiată ca pe o jucărie stricată. Salvarea veni rapid dar şansele femeii se cam terminaseră.
Anton, o matahală de un metru nouăzeci şi 150 de kilograme urca scara spitalului gâfâind. Îl enerva că nevastă-sa fusese neglijentă taman acum când obţinuse bilete la Călimăneşti.
Îl găsi pe doctor care-i spuse grav să se pregătească pentru tot ce-i mai rău.
Privi cu ciudă spre salon dar nu mai intră. Pragmatic şi eficient cum fusese dintotdeauna, scoase ceva bani de la bancă şi cumpără sicriul cel mai ieftin şi toate rânduite pentru eveniment. Avea de gând s-o îngroape rapid şi să mai prindă câteva zile de staţiune.
Cele 18 zile de băi s-au scurs dar Sofia se încăpăţâna să trăiască. Anton dădea târcoale pe la spital şi nu înţelegea de ce se face atâta risipă cu medicamente şi curent electric ca să pompeze câteva zile de viaţă într-o halcă de carne bătrână. Avea crize de furie cu gândul la hainele rupte la Casa de Pensii ca să-şi ia bilet la staţiune, ca să ce? Să risipească banii pe Apa Sâmbetei!
După vreo trei luni în care Anton aştepta telefonul eliberator, iată că minunea se produse. Fu sunat de la spital:
-Bună ziua! Domnul Anton Stratulat?
-Da!
-Spitalul suntem! Veniţi să vă luaţi soţia!
-Săru-mâinile duduie! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!
Anton chemă un taxi camionetă, avea vorbele făcute, încărcă sicriul ce stătuse trei luni rezemat de frigiderul din hol şi plecă la spital bucuros că aşteptarea a luat sfârşit.
Întrebă la poartă de unde se ridică morţii, urmări atent toate explicaţiile dar aleea spre morgă era blocată de nişte muncitori care executau o lucrare. Plecă spre birourile spitalului ca să găsească o cale să primească moarta.
Pe hol Anton duse mâna la inimă şi se sprijini de perete. În faţa lui, Sofia venea palidă dar surâzătoare.
-Trăieşti?-îngăimă Anton ca un cretin.
-După cum vezi! Nu te bucuri, bărbate? De azi înainte să-ţi găteşti şi să-ţi speli singur, măgarule! O dată n-ai deschis uşa salonului! Un măr nu te-ai îndurat să-mi aduci! Canalie de doi bani! Anton făcu cale-ntoarsă cu femeia supărată pe urme.
Ajunşi la camionetă, Sofia îşi puse mâinile-n şolduri:
-Bravo, bărbate! Copârşeu, ai! Te pregăteai să mă-ngropi! Să nu te mai prind la mine-n dormitor, băşinos ramolit!
Sofia urcă lângă şofer şi Anton, la cele 150 de kilograme urcă gâfâind cu greu în camionetă lângă sicriu.
Ajunşi acasă, Anton plăti cu jale şoferului cursa inutilă, luă sicriul în spate şi urcă în apartament.
Sofia udă florile, mâncă fără să-l bage pe Anton în seamă şi plecă la o vecină.
Peste două ore Anton căzu pe scări şi muri pe loc. Alarmată de vecini, Sofia chemă salvarea care constată decesul: infarct! Cu ajutorul vecinilor încercă să-l înghesuie pe Anton în sicriu dar nu fu chip. Era cu un cap mai mare decât sicriul. De altfel, nici de lat nu era destul. Se vede că fusese luat pe măsura ei care avea un metru şaizeci şi 50 de kilograme. Încercă să-l schimbe cu unul mai mare dar vânzătorul voia să facă încă o vânzare, nu o pomană, aşa că fu nevoită să cumpere unul mai cuprinzător.
După înmormântare, Sofiei îi era oarecum să doarmă cu sicriul în casă şi-şi anunţă prietenele că are de vânzare un sicriu la preţ redus.
Rita era o zănatecă dar când avea o treabă de făcut, cântărea temeinic şi luat deciziile cele mai potrivite. Îi plăceau chlipirurile, stătea cu banii pregătiţi şi cumpăra când avea ocazia aşa că ajungea să nu aibă niciodată nevoie. Îşi zise că i-or mulţumi ginerii pentru aşa economie, aşa că nu ezită să cumpere sicriul la jumătate de preţ. Asta fusese viaţa Ritei: chilipir după chilipir! Fericire la preţ redus!
Peste un timp, când plecară Mateeştii la mare, după obicei, îi lăsară Ritei cheia să mai vadă de casă.
Rita avea o bună reputaţie în cartier şi era ceva obişnuit ca vecinele să-i lase cheia. Mai o floare udată, mai o ţeavă spartă, nu se ştie niciodată!
Într-o dimineaţă, Rita primi telefon de la nepoata ei din America că este în vizită în România împreună cu logodnicul şi o va vizita chiar a doua zi.
După primele momente de bucurie Rita îşi aminti de sicriu. Dumnezeule! Natalia o ştie de trăznită dar logodnicul va fi şocat. Rita se decise imediat: nu avea decât să ducă cosciugul în apartament la Mateeşti pentru câteva ore şi problema era rezolvată. Aşteptă să fie pustiu pe casa scării, intră în casă la Mateeşti cu sicriul apoi aduse şi capacul. Îl puse pe masa din sufragerie cu capacul pe el şi se duse să facă pregătirile pentru musafiri.
Natalia, o femeie tulburătoare pe care n-o mai văzuse de când era un copilaş cu genunchii juliţi o copleşi cu daruri. Americanul era un tip bine, bazat pe portofel, aşa că Rita era de-a dreptul fericită.
Natalia închiriase o vilă la Cheia pentru două săptămâni şi insistă să meargă şi Rita: de nerefuzat!
Evident că a uitat de sicriu şi Mateeştii au avut un şoc când s-au întors dar, cea mai mare surpriză a fost când domnul Mateescu i-a oferit 200 de euro pe sicriu.
Întorşi de la mare, Mateeştii îşi găsiseră casa răscolită, laptopul, bijuteriile şi 4000 de euro într-un rucsac şi rucsacul în spatele unui hoţ mort în sufragerie lângă sicriu.
La reconstituire s-a constatat că hoţul intrase pe geamul de la baie, jefuise dormitoarele aflate pe acelaşi hol cu baia şi în sufragerie dând cu ochii de cosciug făcuse infarct.
A vuit cartierul de aşa întâmplare, aşa că Mateescu a cumpărat sicriul norocos şi l-a închiriat vecinilor şi colegilor de serviciu care plecau în concediu. Şi-a scos banii investiţi din prima vară. Evident, şi Mateescu a putut pleca în concediu mai relaxat!
Se afișează postările cu eticheta Doina Popescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Doina Popescu. Afișați toate postările
Cap de afacerist
Autor: Doina Popescu
Ca de obicei, scrisesem până la cinci dimineaţa. Soneria telefonului m-a trezit brutal: 7,30!
-Alo, doamna, am pat bun la tine!
-Greşeală, domnule!-zic şi mă culc la loc. Telefonul ţââââârrrr…
-Alo…
-Doamna, am cel mai bun pat! Chinezul cel mai bun la pat!
-Obsedatule!- zic şi închid telefonul definitiv.
Pe la 8,30 întru la duş să mă recompun pentru o nouă zi de muncă. Deschid telefonul. Sună:
-Doamna, chinezul este cel mai bun la pat! Ieftin!
-Domnule, nu mă interesează la ce e bun chinezul! Dacă mai suni încă o dată anunţ poliţia că mă hărţuieşti! Bună ziua!
Ciudatul nu m-a mai deranjat. Zilele trecute, deschizând mai multe site-uri, o reclamă la paturi din piele şi inox mă pocneşte în retină: oops!Sinapsele mele se pun în mişcare. Oare, nu cumva…
Prin 2004 îmi doream un pat din inox şi piele. La marginea Bucureştiului am descoperit un depozit de mobilă dar aveau doar garnituri de hol sau canapele, fotolii şi măsuţe de cafea. Mi-au spus să mai trec fiindcă la importul următor… poate… În cataloage aveau nişte modele grozave de paturi dar timpul a trecut şi după mai multe importuri am avut dezamăgirea să constat că patronii nu se hotărăsc să aducă decât canapele, fotolii, măsuţe, ba şi birouri. Deja anul 2008 m-a prins fără patul râvnit.
La un moment dat, în depozit ne-a întâmpinat şi un chinez care a promis ferm că aduce paturi la următorul import.
-Ce maşină are doamna?- zice chinezul.
-Alfa Romeo… Are vreo importanţă?
-A, nu, dar fata zice că sunt şi nişte tineri cu un Megane albastru care vor un pat. Trebuie să aduc două…- îşi face el socoteala cu voce tare. Îi las o carte de vizită şi plec gândind că noi avem şi un Megane albastru. Era probabilitatea destul de mare să fie vorba tot de patul nostru dar nu am insistat: măcar de-ar aduce două ca să avem de unde alege! A venit criza şi patul nu a mai fost o prioritate dar nici chinezul nu a dat niciun semn de viaţă timp de doi ani.
Deci, intru zilele trecute pe site-ul respectiv şi realizez că este vorba chiar de firma pe care am curtat-o asiduu din 2004 şi până în 2008. Mişto! Chinezul are pe site 40 de modele de pat! Mamă, ce cap de afacerist! Să aduci în 2010, an sinistru de criză, 40 de paturi cu preţuri cuprinse între 4600 şi 5900 lei!
Ieri chinezul a sunat iar. Am recunoscut imediat accentul. N-aveam semnalul prea bun şi n-am înţeles exact ce-a spus:
-Domnule, te rog frumos să repeţi!- zic eu.
-A, scuzaţi, am greşit numărul! Persoana pe care o caut eu este mereu nervoasă!- zice chinezul şi închide.
Ca de obicei, scrisesem până la cinci dimineaţa. Soneria telefonului m-a trezit brutal: 7,30!
-Alo, doamna, am pat bun la tine!
-Greşeală, domnule!-zic şi mă culc la loc. Telefonul ţââââârrrr…
-Alo…
-Doamna, am cel mai bun pat! Chinezul cel mai bun la pat!
-Obsedatule!- zic şi închid telefonul definitiv.
Pe la 8,30 întru la duş să mă recompun pentru o nouă zi de muncă. Deschid telefonul. Sună:
-Doamna, chinezul este cel mai bun la pat! Ieftin!
-Domnule, nu mă interesează la ce e bun chinezul! Dacă mai suni încă o dată anunţ poliţia că mă hărţuieşti! Bună ziua!
Ciudatul nu m-a mai deranjat. Zilele trecute, deschizând mai multe site-uri, o reclamă la paturi din piele şi inox mă pocneşte în retină: oops!Sinapsele mele se pun în mişcare. Oare, nu cumva…
Prin 2004 îmi doream un pat din inox şi piele. La marginea Bucureştiului am descoperit un depozit de mobilă dar aveau doar garnituri de hol sau canapele, fotolii şi măsuţe de cafea. Mi-au spus să mai trec fiindcă la importul următor… poate… În cataloage aveau nişte modele grozave de paturi dar timpul a trecut şi după mai multe importuri am avut dezamăgirea să constat că patronii nu se hotărăsc să aducă decât canapele, fotolii, măsuţe, ba şi birouri. Deja anul 2008 m-a prins fără patul râvnit.
La un moment dat, în depozit ne-a întâmpinat şi un chinez care a promis ferm că aduce paturi la următorul import.
-Ce maşină are doamna?- zice chinezul.
-Alfa Romeo… Are vreo importanţă?
-A, nu, dar fata zice că sunt şi nişte tineri cu un Megane albastru care vor un pat. Trebuie să aduc două…- îşi face el socoteala cu voce tare. Îi las o carte de vizită şi plec gândind că noi avem şi un Megane albastru. Era probabilitatea destul de mare să fie vorba tot de patul nostru dar nu am insistat: măcar de-ar aduce două ca să avem de unde alege! A venit criza şi patul nu a mai fost o prioritate dar nici chinezul nu a dat niciun semn de viaţă timp de doi ani.
Deci, intru zilele trecute pe site-ul respectiv şi realizez că este vorba chiar de firma pe care am curtat-o asiduu din 2004 şi până în 2008. Mişto! Chinezul are pe site 40 de modele de pat! Mamă, ce cap de afacerist! Să aduci în 2010, an sinistru de criză, 40 de paturi cu preţuri cuprinse între 4600 şi 5900 lei!
Ieri chinezul a sunat iar. Am recunoscut imediat accentul. N-aveam semnalul prea bun şi n-am înţeles exact ce-a spus:
-Domnule, te rog frumos să repeţi!- zic eu.
-A, scuzaţi, am greşit numărul! Persoana pe care o caut eu este mereu nervoasă!- zice chinezul şi închide.
RUGBISTUL SUB FUSTELE ŢIGĂNCII
Autor Doina Popescu
În seara aceasta familia a complotat să-mi smulgă laptopul din braţe ca să fac ce urăsc mai mult: kilometri în Mall. Pentru coeziunea familiei şi ca să nu-mi saboteze cineva routerul la noapte, m-am dus.
Criză-criză dar, poporul se călca pe picioare!
Sabrina, fii-mea cea mică era să leşine de emoţie: cânta o puştoaică, Andra. Nu ştia nimeni numele de familie dar, era ceva gagică sau nevastă a lui Măruţă. N-am reuşit s-o văd, că abia îmi făcusem ghetele cu cremă şi nici nu-s kamikaze de felul meu dar, am luat un cappucino şi am ascultat de la masă: gagica asta chiar cânta bine-bine. Soţul meu jura că le zice live. Dacă e aşa, bravo ei, dar tare mă mir să mai cânte live cineva în România în afară de Ada Milea! Mai era şi Tatiana Stepa…
Dar, ce mi s-a părut absolut surprinzător, puştoaica mea s-a căpătuit cu o poză cu autograf. Oameni buni! Am avut surpriza vieţii mele: două riduri fine pe gât, pliul nebronzat la subraţ, toate firele de păr la locul ei. Vedetă fără Photoshop! Ca să vedeţi şi voi minunea, mâine o scanez.
Simona Tache are un post mişto pe tema vedetelor porţelanate-n PhotoShop. Nu vă dau link-ul că-s în criză de timp dar, îl găsiţi voi.
Cum am fete frumoase, ta-su cu ochii pe ele ca pe brăţările dacice. Ei, aş! Când s-a terminat concertul, evident piedusem copilul şi nici semnal la telefon n-aveam, că Mall-ul e în câmp, în bătaia Bărăganului.
Am behăit un sfert de oră la limita infarctului apoi a sunat mobilul. Fata era pe lângă Andra să capete autograf.
Aşa emoţii n-am mai avut de când am pierdut-o pe Ingrid la mare. Avea un an şi patru luni şi îi luasem o rochie superbă, albă, ca o mică mireasă şi sandale de catifea roşie cu clopoţei sunători, aurii: elegantă foc! Mergem în Neptun la o terasă cu un gard de beton cam ca la o cetate, vis-a-vis de COCOŞUL NU ŞTIU CARE.
Masa plină, terasa full, copilul juca şotron fericit. Toate bune până dispare copilul.
Căutăm, întrebăm, nimeni n-a văzut nimic. Ieşim la stradă şi mi se face rău: vreo 15 apaşe cu fuste se instalaseră cu inele, piepteni deşi din os şi piatră ponce. M-au tăbărât să-mi ghicească.
Eu, le întreb politicoasă ca să le câştig cooperarea:
-Vă rog, n-aţi văzut o fetiţă mică-mică…
-Da ce, buzato, crez c-am luat-o noi? Hauzi, fa, zâce că i-am forat poradeu! Ho, pă ia!
Şi nici una, nici două sar toate la bătaie. Ei, bate-te cu şaviţele, madam! Ştiţi cum reacţionează o mamă care şi-a pierdut copilul? Cred că-l băteam şi pe Shogun! Dar, până să arăt ce pot a apărut soţul meu: rugbist şi taur.
A luat vreo două după mine căci, cu toată vitejia din sufletul meu eram oricum încălecată.
Le-a buşit de gard şi le-a băgat nişte înjurături din Ferentari, chit că a locuit în Drumul Taberei, apoi le-a aliniat pe războinice şi le-a zis:
- Struţoaicelor, să-mi daţi copilul că vă gâtui cu mâna mea, vă şi jumulesc şi vă dau şi sare!
Şi s-a apucat frate şi le-a căutat pe toate pe sub fuste!
Vă e milă de ele, nu-i aşa?
De el să vă fie, dragilor, că cea mirosit el sub fustele lor… nu găseşti nici la Protan.
După prima s-ar fi lăsat păgubaş dar, omu-şi căuta copilul şi pentru un copil de un an şi patru luni era loc berechet.
Ştiţi ce-i mai rău decât un taur? Vă spun eu: un taur înfuriat! Ei bine, cât le-a ridicat fustele la toate cinşpe, au mai venit vreo trei să le salveze: la gard cu toate!
Amarnica anchetă s-a terminat fără rezultate! Soţul meu aproape s-a sinucis degeaba.
Am trecut drumul la terasa COCOŞUL NU ŞTIU CUM şi am luat toate terasele din zonă la rând. Apoi, ne-am întors leşinaţi la terasă şi mi-a venit o idee: erau scule pregătite pentru formaţie şi guriştii mâncau copane la o masă.
Îl rog pe unu’ să descrie copilul la microfon, poate scoate vreunul nasu’ din blid şi zice c-a văzut copilul.
Până îi explic omului ce şi cum, din bucătărie iese un bucătar cum vezi numai prin cărţi şi reclame, cu un tub mare, alb pe cap, cu un pliu caraghios ca o gogoaşă deasupra, ţinând în mâini un platou XXL de cartofi prăjiţi, altbucătar în spate cu un platou de clătite şi în urma lor, ţanţoşă fetiţa mea. Aşează platourile pe brâul fântânii arteziene, o mângâie pe frunte şi pleacă.
Mă duc la ea, o îmbrăţişez şi o întreb de unde vine:
-Am vlut taltofi păziţi-păziţi si m-am dus la butătal să-i cel. Stiam că sunt flumoasă si o să-mi dea! Avea o chestie drăguţă, pe C îl pronunţa T.
Mă aşez la masă şi nu mai scap copilul din ochi. Soră-mea se ia de mine:
-Stresat-o! Ai văzut că n-a fost nimic? Io ştiam că este bine!
-Dar, puteai totuşi să-ţi mişti fundu’ să m-ajuţi la căutat!
-Nu ţi-am zis că n-avea rost? Aveam eu un feeling…-zice sor-mea rîzând.
Şi nu te mai holba atâta la fată, că-i rămân cartofi-n gât!
I-ai numărat toţi dumicaţii copilului…
Mă mai realxez, dar tot cu ochii pe ea. Mă duc al budă. Mă întorc, copilul nu-i!
-Motane, unde-i copilul?
-Era aci…
Fără panică mă duc la bucătar:
-Nene, lasă glumele că fac infarct! Unde-i copilul?
-A, acum chiar că nu-i la mine! Tocmai mi-a povestit chelnerul ce spaimă-aţi tras!
-Apaşele! S-au răzbunat apaşele!
Iar afară, iar aliniate la gard şi pipăite, începuse să le placă:
-Hau, ce mă gâdilezi, frumosule!
-Mie să-mi faci genecologic, că la mine-ncape şî doi copchi odată!
-Hai, bre, pune mâna colea să sâmţi ceva la fata, că la uscata mata nu-i rost!
Eu eram uscata! Şi soacră-mea are-o grijă, că n-are fis-u’ ce strânge-n braţe!
Femeie pentru ea se cheamă de la 150 de oca-n sus!
Percheziţie inutilă, copilul nu-i! Disperare totală, eu şi el căutăm vreo juma’ de ceas ameţiţi.
Ne întoarcem la terasă şi hai la staţie să dăm semnalmentele copilului. Între timp, guriştii terminaseră platoul de copane şi cântau repertoriul lui Cătălin Crişan. O mare de oameni invadaseră ringul de dans.
Ne rupem hainele ca la Cenaclul Flacăra dar, cui păsa.
Străbatem valul de oameni şi la formaţie, oamenii aplaudau în cerc iar fii-mea dansa de mama focului.
Bucuroşi de deznodământ fericit, ta-su o ia în braţe şi dansează cu ea vreo juma’ de oră, apoi, cerem nota.
Până vine nota, povestim soră-mi şi cumnatului despre percheziţii şi despre cum s-au gâdilat pupezele a doua oară.
Cumnată-miu zice:
-E clar! I-au chemat pe aurari să vă taie. Când ieşim, o să ne aştepte nişte băieţi cu veste şi pălării, dotaţi cu mustăţi şi iatagane. Ăştia ne taie!
Vine chelnerul, achităm şi-i spunem şi lui ce grijă ne frământă. Soţul meu insistă să plătească platoul de cartofi prăjiţi şi clătitele, bucătarul vrea doar un pupic de la puştoaică dar, zice că are dreptate cumnati-miu şi ţiganii o să ne taie.
Îl chamă pe şefu’ care devine grav şi sună la poliţie să ne asigure escortă.
Sună cam douăzeci de minute şi pune verdictu’: ăştia ori sunt beţi morţi, ori în p… până-n gât! Sunteţi pe cont propriu! Îmi pare rău de voi, sunteţi o familie drăguţă. Poate totuşi scăpaţi!- zice el nesigur, numai aşa să ne sporească puţin curajul.
Plecăm morcoviţi dar, hotărâţi să luptăm bărbăteşte.
Aveam o speranţă mică, să fi plecat zburătoarele din zonă.
Soţul meu strecoară un ban la chelner şi-l trimite-n recunoaştere. Pupezele la gard.
Ne luăm figuri fioroase şi ieşim.
Ca la un semn, şaviţele ridică toate poalele şi le flutură dansând, ceva între ţigăneacă şi can-can. Un ţâgan mititel le zicea din muzicuţă.
-Ha, pune mîna, baroane, să sâmţi ceva!
-Ha’, ia ceva tare la Venezuela!
-Uite colea, la Emancipata!
-Fă, Funciaro stai la rând, că te cârpesc!
-Ţ-a plăcut ochiosule? Să vi şî mâine! Ha, miroase, să vezi că ne-ai bagat la cheltuială! Na că ne-am dat cu odicolon!
Rupţi de emoţii, am dormit ne-ntorşi. La plajă, a doua zi, băieţii pe terasă la bere, eu sor’mea şi mama păzim copilul cu străjnicie. Ne luăm precauţii suplimentare: o şapcă de blugi pusă invers şi un scutecel roz ca o pelerină ne scuteau de confuzii cu alţi copilaşi în pielea goală.
Sigur că după vreo oră, Ingrid dispare. Eu şi mama treierăm plaja în lung şi-n lat fără rezultat.
Văd un nene că monitorizează ţâţoase cu un binoclu: îi zic c-am pierdut copilul şi-l rechiziţionez.
El zice c-a dat 100 de dolari pe el şi că nu-i pasă, ba chiar urăşte copii.
Eu mă enervez şi-i zic că nu face decât 50.
Mi-l smulge, îl recuperez, îi dau un brânci şi-i zic că soţul meu e rugbist.
Se potoleşte şi scanez apă şi uscat.
Mă uit, mă uit şi ce văd: fotograful ţinea o cămilă pe căpăstru, pe cămilă o maimuţă şi la coada cămilei, cu un aer fericit, exact fii-mea.
Dau binoclul şi fug spre carvană.
Fotograful striga la megafon: COPII, PLÂNGEŢI LA MĂMICA, SĂ-I FOTOGRAFIEM PĂSĂRICA!
A doua zi fotograful ne-a adus poze gratis cu puştoaica. Am mai pierdut-o de două ori până la sfârşitul sezonului dar, cu ajutorul tipului cu binoclu’, care l-a cunoscut pe soţul meu şi nu ştiu de ce, a devenit chiar amabil, am recuperat-o de fiecare dată de la coada cămilei.
Stau în pat şi clănţănesc la laptop dar, zâmbesc cam mânzeşte: mi s-a săltat oleacă tensiunea, gândindu-mă la frisoanele de-atunci!
În seara aceasta familia a complotat să-mi smulgă laptopul din braţe ca să fac ce urăsc mai mult: kilometri în Mall. Pentru coeziunea familiei şi ca să nu-mi saboteze cineva routerul la noapte, m-am dus.
Criză-criză dar, poporul se călca pe picioare!
Sabrina, fii-mea cea mică era să leşine de emoţie: cânta o puştoaică, Andra. Nu ştia nimeni numele de familie dar, era ceva gagică sau nevastă a lui Măruţă. N-am reuşit s-o văd, că abia îmi făcusem ghetele cu cremă şi nici nu-s kamikaze de felul meu dar, am luat un cappucino şi am ascultat de la masă: gagica asta chiar cânta bine-bine. Soţul meu jura că le zice live. Dacă e aşa, bravo ei, dar tare mă mir să mai cânte live cineva în România în afară de Ada Milea! Mai era şi Tatiana Stepa…
Dar, ce mi s-a părut absolut surprinzător, puştoaica mea s-a căpătuit cu o poză cu autograf. Oameni buni! Am avut surpriza vieţii mele: două riduri fine pe gât, pliul nebronzat la subraţ, toate firele de păr la locul ei. Vedetă fără Photoshop! Ca să vedeţi şi voi minunea, mâine o scanez.
Simona Tache are un post mişto pe tema vedetelor porţelanate-n PhotoShop. Nu vă dau link-ul că-s în criză de timp dar, îl găsiţi voi.
Cum am fete frumoase, ta-su cu ochii pe ele ca pe brăţările dacice. Ei, aş! Când s-a terminat concertul, evident piedusem copilul şi nici semnal la telefon n-aveam, că Mall-ul e în câmp, în bătaia Bărăganului.
Am behăit un sfert de oră la limita infarctului apoi a sunat mobilul. Fata era pe lângă Andra să capete autograf.
Aşa emoţii n-am mai avut de când am pierdut-o pe Ingrid la mare. Avea un an şi patru luni şi îi luasem o rochie superbă, albă, ca o mică mireasă şi sandale de catifea roşie cu clopoţei sunători, aurii: elegantă foc! Mergem în Neptun la o terasă cu un gard de beton cam ca la o cetate, vis-a-vis de COCOŞUL NU ŞTIU CARE.
Masa plină, terasa full, copilul juca şotron fericit. Toate bune până dispare copilul.
Căutăm, întrebăm, nimeni n-a văzut nimic. Ieşim la stradă şi mi se face rău: vreo 15 apaşe cu fuste se instalaseră cu inele, piepteni deşi din os şi piatră ponce. M-au tăbărât să-mi ghicească.
Eu, le întreb politicoasă ca să le câştig cooperarea:
-Vă rog, n-aţi văzut o fetiţă mică-mică…
-Da ce, buzato, crez c-am luat-o noi? Hauzi, fa, zâce că i-am forat poradeu! Ho, pă ia!
Şi nici una, nici două sar toate la bătaie. Ei, bate-te cu şaviţele, madam! Ştiţi cum reacţionează o mamă care şi-a pierdut copilul? Cred că-l băteam şi pe Shogun! Dar, până să arăt ce pot a apărut soţul meu: rugbist şi taur.
A luat vreo două după mine căci, cu toată vitejia din sufletul meu eram oricum încălecată.
Le-a buşit de gard şi le-a băgat nişte înjurături din Ferentari, chit că a locuit în Drumul Taberei, apoi le-a aliniat pe războinice şi le-a zis:
- Struţoaicelor, să-mi daţi copilul că vă gâtui cu mâna mea, vă şi jumulesc şi vă dau şi sare!
Şi s-a apucat frate şi le-a căutat pe toate pe sub fuste!
Vă e milă de ele, nu-i aşa?
De el să vă fie, dragilor, că cea mirosit el sub fustele lor… nu găseşti nici la Protan.
După prima s-ar fi lăsat păgubaş dar, omu-şi căuta copilul şi pentru un copil de un an şi patru luni era loc berechet.
Ştiţi ce-i mai rău decât un taur? Vă spun eu: un taur înfuriat! Ei bine, cât le-a ridicat fustele la toate cinşpe, au mai venit vreo trei să le salveze: la gard cu toate!
Amarnica anchetă s-a terminat fără rezultate! Soţul meu aproape s-a sinucis degeaba.
Am trecut drumul la terasa COCOŞUL NU ŞTIU CUM şi am luat toate terasele din zonă la rând. Apoi, ne-am întors leşinaţi la terasă şi mi-a venit o idee: erau scule pregătite pentru formaţie şi guriştii mâncau copane la o masă.
Îl rog pe unu’ să descrie copilul la microfon, poate scoate vreunul nasu’ din blid şi zice c-a văzut copilul.
Până îi explic omului ce şi cum, din bucătărie iese un bucătar cum vezi numai prin cărţi şi reclame, cu un tub mare, alb pe cap, cu un pliu caraghios ca o gogoaşă deasupra, ţinând în mâini un platou XXL de cartofi prăjiţi, altbucătar în spate cu un platou de clătite şi în urma lor, ţanţoşă fetiţa mea. Aşează platourile pe brâul fântânii arteziene, o mângâie pe frunte şi pleacă.
Mă duc la ea, o îmbrăţişez şi o întreb de unde vine:
-Am vlut taltofi păziţi-păziţi si m-am dus la butătal să-i cel. Stiam că sunt flumoasă si o să-mi dea! Avea o chestie drăguţă, pe C îl pronunţa T.
Mă aşez la masă şi nu mai scap copilul din ochi. Soră-mea se ia de mine:
-Stresat-o! Ai văzut că n-a fost nimic? Io ştiam că este bine!
-Dar, puteai totuşi să-ţi mişti fundu’ să m-ajuţi la căutat!
-Nu ţi-am zis că n-avea rost? Aveam eu un feeling…-zice sor-mea rîzând.
Şi nu te mai holba atâta la fată, că-i rămân cartofi-n gât!
I-ai numărat toţi dumicaţii copilului…
Mă mai realxez, dar tot cu ochii pe ea. Mă duc al budă. Mă întorc, copilul nu-i!
-Motane, unde-i copilul?
-Era aci…
Fără panică mă duc la bucătar:
-Nene, lasă glumele că fac infarct! Unde-i copilul?
-A, acum chiar că nu-i la mine! Tocmai mi-a povestit chelnerul ce spaimă-aţi tras!
-Apaşele! S-au răzbunat apaşele!
Iar afară, iar aliniate la gard şi pipăite, începuse să le placă:
-Hau, ce mă gâdilezi, frumosule!
-Mie să-mi faci genecologic, că la mine-ncape şî doi copchi odată!
-Hai, bre, pune mâna colea să sâmţi ceva la fata, că la uscata mata nu-i rost!
Eu eram uscata! Şi soacră-mea are-o grijă, că n-are fis-u’ ce strânge-n braţe!
Femeie pentru ea se cheamă de la 150 de oca-n sus!
Percheziţie inutilă, copilul nu-i! Disperare totală, eu şi el căutăm vreo juma’ de ceas ameţiţi.
Ne întoarcem la terasă şi hai la staţie să dăm semnalmentele copilului. Între timp, guriştii terminaseră platoul de copane şi cântau repertoriul lui Cătălin Crişan. O mare de oameni invadaseră ringul de dans.
Ne rupem hainele ca la Cenaclul Flacăra dar, cui păsa.
Străbatem valul de oameni şi la formaţie, oamenii aplaudau în cerc iar fii-mea dansa de mama focului.
Bucuroşi de deznodământ fericit, ta-su o ia în braţe şi dansează cu ea vreo juma’ de oră, apoi, cerem nota.
Până vine nota, povestim soră-mi şi cumnatului despre percheziţii şi despre cum s-au gâdilat pupezele a doua oară.
Cumnată-miu zice:
-E clar! I-au chemat pe aurari să vă taie. Când ieşim, o să ne aştepte nişte băieţi cu veste şi pălării, dotaţi cu mustăţi şi iatagane. Ăştia ne taie!
Vine chelnerul, achităm şi-i spunem şi lui ce grijă ne frământă. Soţul meu insistă să plătească platoul de cartofi prăjiţi şi clătitele, bucătarul vrea doar un pupic de la puştoaică dar, zice că are dreptate cumnati-miu şi ţiganii o să ne taie.
Îl chamă pe şefu’ care devine grav şi sună la poliţie să ne asigure escortă.
Sună cam douăzeci de minute şi pune verdictu’: ăştia ori sunt beţi morţi, ori în p… până-n gât! Sunteţi pe cont propriu! Îmi pare rău de voi, sunteţi o familie drăguţă. Poate totuşi scăpaţi!- zice el nesigur, numai aşa să ne sporească puţin curajul.
Plecăm morcoviţi dar, hotărâţi să luptăm bărbăteşte.
Aveam o speranţă mică, să fi plecat zburătoarele din zonă.
Soţul meu strecoară un ban la chelner şi-l trimite-n recunoaştere. Pupezele la gard.
Ne luăm figuri fioroase şi ieşim.
Ca la un semn, şaviţele ridică toate poalele şi le flutură dansând, ceva între ţigăneacă şi can-can. Un ţâgan mititel le zicea din muzicuţă.
-Ha, pune mîna, baroane, să sâmţi ceva!
-Ha’, ia ceva tare la Venezuela!
-Uite colea, la Emancipata!
-Fă, Funciaro stai la rând, că te cârpesc!
-Ţ-a plăcut ochiosule? Să vi şî mâine! Ha, miroase, să vezi că ne-ai bagat la cheltuială! Na că ne-am dat cu odicolon!
Rupţi de emoţii, am dormit ne-ntorşi. La plajă, a doua zi, băieţii pe terasă la bere, eu sor’mea şi mama păzim copilul cu străjnicie. Ne luăm precauţii suplimentare: o şapcă de blugi pusă invers şi un scutecel roz ca o pelerină ne scuteau de confuzii cu alţi copilaşi în pielea goală.
Sigur că după vreo oră, Ingrid dispare. Eu şi mama treierăm plaja în lung şi-n lat fără rezultat.
Văd un nene că monitorizează ţâţoase cu un binoclu: îi zic c-am pierdut copilul şi-l rechiziţionez.
El zice c-a dat 100 de dolari pe el şi că nu-i pasă, ba chiar urăşte copii.
Eu mă enervez şi-i zic că nu face decât 50.
Mi-l smulge, îl recuperez, îi dau un brânci şi-i zic că soţul meu e rugbist.
Se potoleşte şi scanez apă şi uscat.
Mă uit, mă uit şi ce văd: fotograful ţinea o cămilă pe căpăstru, pe cămilă o maimuţă şi la coada cămilei, cu un aer fericit, exact fii-mea.
Dau binoclul şi fug spre carvană.
Fotograful striga la megafon: COPII, PLÂNGEŢI LA MĂMICA, SĂ-I FOTOGRAFIEM PĂSĂRICA!
A doua zi fotograful ne-a adus poze gratis cu puştoaica. Am mai pierdut-o de două ori până la sfârşitul sezonului dar, cu ajutorul tipului cu binoclu’, care l-a cunoscut pe soţul meu şi nu ştiu de ce, a devenit chiar amabil, am recuperat-o de fiecare dată de la coada cămilei.
Stau în pat şi clănţănesc la laptop dar, zâmbesc cam mânzeşte: mi s-a săltat oleacă tensiunea, gândindu-mă la frisoanele de-atunci!
DE NEREFUZAT
← EMINESCU ARE TOATE RĂSPUNSURILEINTERVIU →NOPŢI ALBE
Posted on 16/03/2010 by Doina Popescu
5 Votes
Bunica din partea tatălui, la vreme de iarnă îşi lua radioul pe lămpi la spinare, lăsând pe moş să vadă de animale şi venea la oraş, mare amatoare de trai boieresc. Radioul era marca Bucureşti, mare cât juma de ladă de zestre, dar fără muzici şi ştiri baba nu putea trăi.
După ce-ncerca clanţa la toate patru fetele, cu urături şi păruieli, venea să petreacă iarna la noră, zicând că-i mai bună căldura de lemne decât dogoarea “falşă” de calorifere, chit că două fete stăteau la casă şi doar două la bloc.
Băboiul tot îşi făcea de lucru pe la poartă lăsând-o deschisă, gândind c-o veni cineva s-o anunţe de moartea moşului.
Eu mă necăjeam rău, fiindcă porcul se plesnea în uşa cotineţii până o deschidea şi dacă prindea poarta deschisă pe-aci ţi-e drumul! Nu de lipsa cârnaţilor la Crăciun mi-era, cât de bătuta care m-aştepta de la papaşa dacă s-ar fi întâmplat aşa pocinog.
Cât eram de mică, să fi avut vreo patru ani că nu eram încă la grădiniţă, nu mi-a fost greu să pricep că nu atât ducea grijă de moartea moşului, cât trăgea mare nădejde!
De năduf i-am spus-o şi lui papaşa şi cum atunci când era treaz avea simţul glumei, a râs pe săturate spre oftica babii.
Într-o seară i se năzare băboiului să mă cheme să dorm cu ea şi-mi trimite mesajul prin papaşa: de nerefuzat!
Acuma, n-o ridicasem încă la rang de Satană dar nici prea dragă nu-mi era, dar cel mai tare-i duceam grija să nu moară-n somn şi să dorm cu leşul lângă mine.
Cum băboiul dormea cu radioul la cap şi o lampă de carte aprinsă, mi-am luat un fulg şi o oglindă ca să mă-ncredinţez peste noapte că baba trăieşte.
Spre mirarea mea, peste cămaşa de noapte şi-a pus bunda. Îmi plăcea bunda ei, din izmene de ministru zicea ea, că era din material raiat, cusută cu aţă întărită şi cu nasturi metalici, ca la vestonul ostăşesc.
De cum a adormit i-am pus fulgul pe buze şi m-am pus pe aşteptat. O vreme a fost bine, fulgul mişcându-se încet-încet. Încă trăia!
Ei şi-odată se pune băboiul pe horcăit şi pe sforăit, să cadă varul de pe pereţi.
Până la urmă nu era chiar rău, că pe fond sonor măcar ştiam că-i în viaţă, când, hâţ, aspiră baba fulgul.
Duceam grijă că s-o sufoca dar unde s-o fi fixat fulgul buclucaş, că băboiul scotea nişte zgomote undeva între pârţuri şi trompetă de pionier.
Mi-am făcut planul s-o şterg la soră-mea mai mare să dorm cu ea dar lângă uşă era o măsuţă şi pe măsuţă paharul cu dinţii babei.
De voinică ce eram, băteam toţi băieţii de pe stradă dar pe lângă dinţii din pahar n-am putut să trec şi pace şi nici acum nu ştiu dacă m-aş învrednici…
Neputând să dorm de la atâta sforăit-grohăit, m-am ridicat în genunchi şi am început să mă joc la radio. Răsuceam de butoane, atingeam clapele pe care mi le imaginam de pian până mi-a venit o idee. Mă întorc spre babă şi încep să-ntorc nasturii metalici. La faza asta intră papaşa să bea apă fiindcă la noi, camera de oaspeţi nu era încălzită pe timpul iernii, acolo fiind cazat purcelul după Ignat. Deci, băboiul dormea în bucătărie.
Behăit de somn, papaşa mă întreabă:
-Radu tati, ce faci cu nasturii lu’ mă-ta marea?
-Nu vezi în ce hal sforăie? Îi dau sonorul mai încet!- şi arăt spre radio.
Impresionat, m-a luat să dorm cu el ca să mă scutească de necaz, aşa că restul nopţii am răsucit nasturii de la pijamaua lui papaşa, fiindcă sforăitul lui era ca mugetul elefantului iar când se mai domolea, lesne speria şi-o vacă…
Posted on 16/03/2010 by Doina Popescu
5 Votes
Bunica din partea tatălui, la vreme de iarnă îşi lua radioul pe lămpi la spinare, lăsând pe moş să vadă de animale şi venea la oraş, mare amatoare de trai boieresc. Radioul era marca Bucureşti, mare cât juma de ladă de zestre, dar fără muzici şi ştiri baba nu putea trăi.
După ce-ncerca clanţa la toate patru fetele, cu urături şi păruieli, venea să petreacă iarna la noră, zicând că-i mai bună căldura de lemne decât dogoarea “falşă” de calorifere, chit că două fete stăteau la casă şi doar două la bloc.
Băboiul tot îşi făcea de lucru pe la poartă lăsând-o deschisă, gândind c-o veni cineva s-o anunţe de moartea moşului.
Eu mă necăjeam rău, fiindcă porcul se plesnea în uşa cotineţii până o deschidea şi dacă prindea poarta deschisă pe-aci ţi-e drumul! Nu de lipsa cârnaţilor la Crăciun mi-era, cât de bătuta care m-aştepta de la papaşa dacă s-ar fi întâmplat aşa pocinog.
Cât eram de mică, să fi avut vreo patru ani că nu eram încă la grădiniţă, nu mi-a fost greu să pricep că nu atât ducea grijă de moartea moşului, cât trăgea mare nădejde!
De năduf i-am spus-o şi lui papaşa şi cum atunci când era treaz avea simţul glumei, a râs pe săturate spre oftica babii.
Într-o seară i se năzare băboiului să mă cheme să dorm cu ea şi-mi trimite mesajul prin papaşa: de nerefuzat!
Acuma, n-o ridicasem încă la rang de Satană dar nici prea dragă nu-mi era, dar cel mai tare-i duceam grija să nu moară-n somn şi să dorm cu leşul lângă mine.
Cum băboiul dormea cu radioul la cap şi o lampă de carte aprinsă, mi-am luat un fulg şi o oglindă ca să mă-ncredinţez peste noapte că baba trăieşte.
Spre mirarea mea, peste cămaşa de noapte şi-a pus bunda. Îmi plăcea bunda ei, din izmene de ministru zicea ea, că era din material raiat, cusută cu aţă întărită şi cu nasturi metalici, ca la vestonul ostăşesc.
De cum a adormit i-am pus fulgul pe buze şi m-am pus pe aşteptat. O vreme a fost bine, fulgul mişcându-se încet-încet. Încă trăia!
Ei şi-odată se pune băboiul pe horcăit şi pe sforăit, să cadă varul de pe pereţi.
Până la urmă nu era chiar rău, că pe fond sonor măcar ştiam că-i în viaţă, când, hâţ, aspiră baba fulgul.
Duceam grijă că s-o sufoca dar unde s-o fi fixat fulgul buclucaş, că băboiul scotea nişte zgomote undeva între pârţuri şi trompetă de pionier.
Mi-am făcut planul s-o şterg la soră-mea mai mare să dorm cu ea dar lângă uşă era o măsuţă şi pe măsuţă paharul cu dinţii babei.
De voinică ce eram, băteam toţi băieţii de pe stradă dar pe lângă dinţii din pahar n-am putut să trec şi pace şi nici acum nu ştiu dacă m-aş învrednici…
Neputând să dorm de la atâta sforăit-grohăit, m-am ridicat în genunchi şi am început să mă joc la radio. Răsuceam de butoane, atingeam clapele pe care mi le imaginam de pian până mi-a venit o idee. Mă întorc spre babă şi încep să-ntorc nasturii metalici. La faza asta intră papaşa să bea apă fiindcă la noi, camera de oaspeţi nu era încălzită pe timpul iernii, acolo fiind cazat purcelul după Ignat. Deci, băboiul dormea în bucătărie.
Behăit de somn, papaşa mă întreabă:
-Radu tati, ce faci cu nasturii lu’ mă-ta marea?
-Nu vezi în ce hal sforăie? Îi dau sonorul mai încet!- şi arăt spre radio.
Impresionat, m-a luat să dorm cu el ca să mă scutească de necaz, aşa că restul nopţii am răsucit nasturii de la pijamaua lui papaşa, fiindcă sforăitul lui era ca mugetul elefantului iar când se mai domolea, lesne speria şi-o vacă…
CUM SĂ CÂŞTIGI LA LOZ ÎN PLIC
Autor Doina Popescu
PRIN ’92-93 AVEAM O MASĂ A NOASTRĂ LA MAJESTIC, UNDE MERGEAM RITMIC CU SOŢUL MEU ŞI DOM’ PROFESOR.
DOM PROFESOR, PE CALCULELE MELE AR TREBUI SĂ FIE PROPRIETAR PE VREO DOI PEREŢI DIN MAJESTIC, LA CÂŢI BANI A LĂSAT PE MASĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI.
DAR, CUM NU-I DREPTATE PE LUME PROPRIETARII SUNT ALŢII, DENUMIREA CRÂŞMEI S-A SCHIMBAT ŞI S-AU PIERDUT ÎN TIMP ŞI LEGENDELE MAJESTICULUI. BARMAN ERA UN TIP CU PICIOR DE LEMN, GLUMEŢ ŞI PLIN DE POANTE.
FIIND PRIETEN CU DOM’ PROFESOR SE AŞEAZA DES LA MASA NOASTRĂ ŞI NE BUCURAM ÎNTOTDEAUNA DE PREZENŢA LUI, CĂ DACĂ NU PRINDEAI BILETE VIS-A-VIS LA TĂNASE, CU EL TE DISTRAI LA FEL DE BINE.
DECI, SE AŞEAZĂ OMUL ŞI BEA UN PAHAR CU NOI ŞI APARE UN VÂNZĂTOR DE LOZ ÎN PLIC.
MARE DEVER-MARE, TOATĂ LUMEA CUMPĂRĂ LOZURI ÎN RESTAURANT ŞI CÂŞTIGĂ NIMIC, NUMAI BARMANUL NOSTRU ZICE: MĂ, IO-ŢI FAC VÂNZARE, MĂ CUNOŞTI! DA’ TRE SĂ MĂ DUC LA BUDĂ SĂ PUN MÂNA PE RÂLĂ, CA SĂ-L DIBUIESC P-ĂLA CU BANU’ GROS.
ŞI PLEACĂ OMU’ ŞONTÂC-ŞONTÂC LA BUDĂ. SE ÎNTOARCE RÂZÂD ŞI TRAGE UN LOZ: ZECE MII! SALARIUL UNUI PROFESOR ERA 5700 IMPOZABIL. DIN BUZUNARUL DE LA CĂMAŞĂ SCOATE UN TEANC DE LOZURI CÂŞTIGĂTOARE ŞI-L PUNE ŞI PE ACESTA PESTE.
ZIC:
-CE FACI NENE, LE ŢII LA SARE?
-EI, IO CU PICIORU’ MEU DE CHERESTEA MĂ MIŞC MAI GREU! MĂ DUC LA BIROURI LA LOTO NUMAI CÂND SE STRÂNG VREO 20! UITE, ZICE, N-AM DECÂT VREO 18 ŞI CU ĂSTA 19. ÎMI MAI TREBUIE UNU’.
-PĂI MAI TRAGE UNU’!
-MOŞULE, MĂ AŞTEPŢI SĂ MĂ MAI DUC ODATĂ SĂ PUN MÂNA PE RÂLĂ?
-POT SĂ ZIC NU, LA CE BOIER EŞTI MATA?
VINE BARMANUL, TRAGE LOZUL, ZECE MII!
-NENE, AŞA NOROC PORCESC IO N-AM VĂZUT ÎN VIAŢA MEA! ASTA-I GĂINUŞA CU OUĂ DE AUR! SĂ UMBLI CU BODYGUARZI DUPĂ MATA, CĂ DACĂ TE AFLĂ ĂŞTIA ŢI-O TAIE ŞI ŢI-O BAGĂ ÎN FORMOL CA SĂ AIBĂ SURSĂ VEŞNICĂ DE CÂŞTIG.
-AŞA-I FATĂ! BINE ZICI! AM ÎMBĂTRÂNIT ŞI A RĂMAS O BIATĂ GĂINUŞĂ! PE CÂND ERA COCOŞU’ DITAI ÎN PUTERE, CÂND PUNEAM MÂNA, NUMAI DACII 1300 TRĂGEAM. TOŢI DOCTORII ŞI ŞEFII DE APROZAR ŞI DE CÂRCIUMI MĂ CĂUTAU!
LE ERA FRICĂ SĂ-ŞI SCOATĂ BANII LA VEDERE CĂ-I LEGA CU LEGEA 18 ŞI VENEAU LA MINE SĂ CUMPERE LOZUL CA SĂ AIBĂ ACOPERIRE PE MAŞINI.
CÂND A VENIT REVOLUŢIA ŞI AM VĂZUT CASA LU’ NEA NICU LA TELEVIZOR, AM ZIS CĂ CEAŞCĂ ĂSTA A FOST UN MARE FRAIER!
PĂI, IO LA VIAŢA MEA, AM VĂZUT PE LA BOSU’ DE LA HALĂ ŞI LA ŞEFI DE CÂRCIUMĂ CĂŞI DE ZECE ORI MAI MESERIAŞE CA ALE ÎMPUŞCATULUI!
PE ONOAREA MEA DE BEŢIVAN!
PRIN ’92-93 AVEAM O MASĂ A NOASTRĂ LA MAJESTIC, UNDE MERGEAM RITMIC CU SOŢUL MEU ŞI DOM’ PROFESOR.
DOM PROFESOR, PE CALCULELE MELE AR TREBUI SĂ FIE PROPRIETAR PE VREO DOI PEREŢI DIN MAJESTIC, LA CÂŢI BANI A LĂSAT PE MASĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI.
DAR, CUM NU-I DREPTATE PE LUME PROPRIETARII SUNT ALŢII, DENUMIREA CRÂŞMEI S-A SCHIMBAT ŞI S-AU PIERDUT ÎN TIMP ŞI LEGENDELE MAJESTICULUI. BARMAN ERA UN TIP CU PICIOR DE LEMN, GLUMEŢ ŞI PLIN DE POANTE.
FIIND PRIETEN CU DOM’ PROFESOR SE AŞEAZA DES LA MASA NOASTRĂ ŞI NE BUCURAM ÎNTOTDEAUNA DE PREZENŢA LUI, CĂ DACĂ NU PRINDEAI BILETE VIS-A-VIS LA TĂNASE, CU EL TE DISTRAI LA FEL DE BINE.
DECI, SE AŞEAZĂ OMUL ŞI BEA UN PAHAR CU NOI ŞI APARE UN VÂNZĂTOR DE LOZ ÎN PLIC.
MARE DEVER-MARE, TOATĂ LUMEA CUMPĂRĂ LOZURI ÎN RESTAURANT ŞI CÂŞTIGĂ NIMIC, NUMAI BARMANUL NOSTRU ZICE: MĂ, IO-ŢI FAC VÂNZARE, MĂ CUNOŞTI! DA’ TRE SĂ MĂ DUC LA BUDĂ SĂ PUN MÂNA PE RÂLĂ, CA SĂ-L DIBUIESC P-ĂLA CU BANU’ GROS.
ŞI PLEACĂ OMU’ ŞONTÂC-ŞONTÂC LA BUDĂ. SE ÎNTOARCE RÂZÂD ŞI TRAGE UN LOZ: ZECE MII! SALARIUL UNUI PROFESOR ERA 5700 IMPOZABIL. DIN BUZUNARUL DE LA CĂMAŞĂ SCOATE UN TEANC DE LOZURI CÂŞTIGĂTOARE ŞI-L PUNE ŞI PE ACESTA PESTE.
ZIC:
-CE FACI NENE, LE ŢII LA SARE?
-EI, IO CU PICIORU’ MEU DE CHERESTEA MĂ MIŞC MAI GREU! MĂ DUC LA BIROURI LA LOTO NUMAI CÂND SE STRÂNG VREO 20! UITE, ZICE, N-AM DECÂT VREO 18 ŞI CU ĂSTA 19. ÎMI MAI TREBUIE UNU’.
-PĂI MAI TRAGE UNU’!
-MOŞULE, MĂ AŞTEPŢI SĂ MĂ MAI DUC ODATĂ SĂ PUN MÂNA PE RÂLĂ?
-POT SĂ ZIC NU, LA CE BOIER EŞTI MATA?
VINE BARMANUL, TRAGE LOZUL, ZECE MII!
-NENE, AŞA NOROC PORCESC IO N-AM VĂZUT ÎN VIAŢA MEA! ASTA-I GĂINUŞA CU OUĂ DE AUR! SĂ UMBLI CU BODYGUARZI DUPĂ MATA, CĂ DACĂ TE AFLĂ ĂŞTIA ŢI-O TAIE ŞI ŢI-O BAGĂ ÎN FORMOL CA SĂ AIBĂ SURSĂ VEŞNICĂ DE CÂŞTIG.
-AŞA-I FATĂ! BINE ZICI! AM ÎMBĂTRÂNIT ŞI A RĂMAS O BIATĂ GĂINUŞĂ! PE CÂND ERA COCOŞU’ DITAI ÎN PUTERE, CÂND PUNEAM MÂNA, NUMAI DACII 1300 TRĂGEAM. TOŢI DOCTORII ŞI ŞEFII DE APROZAR ŞI DE CÂRCIUMI MĂ CĂUTAU!
LE ERA FRICĂ SĂ-ŞI SCOATĂ BANII LA VEDERE CĂ-I LEGA CU LEGEA 18 ŞI VENEAU LA MINE SĂ CUMPERE LOZUL CA SĂ AIBĂ ACOPERIRE PE MAŞINI.
CÂND A VENIT REVOLUŢIA ŞI AM VĂZUT CASA LU’ NEA NICU LA TELEVIZOR, AM ZIS CĂ CEAŞCĂ ĂSTA A FOST UN MARE FRAIER!
PĂI, IO LA VIAŢA MEA, AM VĂZUT PE LA BOSU’ DE LA HALĂ ŞI LA ŞEFI DE CÂRCIUMĂ CĂŞI DE ZECE ORI MAI MESERIAŞE CA ALE ÎMPUŞCATULUI!
PE ONOAREA MEA DE BEŢIVAN!
CU TAURUL FERNANDO LA VIENA
AUTOR DOINA POPESCU
Eram la Viena intr-un restaurant chinezesc şi mâncărurile erau extraordinare.
După două experimente horror în restaurantele chinezeşti din Paris, unde preparatele erau sleite şi dintr-un animal necunoscut am comandat cu moderaţie.
Cum toate au fost delicioase am multiplicat comanda în mai multe ture.
Pe lângă mâncarea bună şi interiorul elegant, am avut parte şi de-un piccolo fericit…Se-nvârtea ca un titirez şi necheza ca un mânz.
Tânăra care ne lua comanda era aşa de-nsărcinată, că duceam grijă să nu nască dintr-un moment în altul şi să ne lase nemâncaţi.
La un moment dat, chinezoiul vesel sare, ţopăie, râde şi pune degetele la cap ca pe nişte coarne. Mugeşte ca taurul Fernando , dă din picioruşul mic ca dintr-o copită şi arată cu tandreţe spre tipa care tot nota ce comandam noi în valuri.
La un moment dat cădem de acord că raţa crocantă este cea mai grozavă şi suplimentăm. Eram vreo 10-12 inşi şi vă imaginaţi ce cârd de raţe au prăpădit chinezii să ne sature pe toţi.
Flatat de succesul avut cu gămanii din România, patronul restaurantului, un chinez elegant şi în vârstă a venit să ne cunoască.
Am discutat mai bine de-o oră despre China, despre România, ne-a întrebat de Ceauşescu apoi îi spun şi eu cât sunt de încântată că ghiduşul piccolo este atât de expresiv încât am reuşit să mă-nţeleg şi cu-n chinez.
Şi patronul se miră, explicând că era recent venit din China şi nu ştia decât chineza.
Curios, mă întreabă ce-am discutat. Îi explic amuzată:
-Ne-a spus că-i un taur periculos şi c-a lăsat-o gravidă pe chelneriţă şi este foarte mândru de asta!
Patronului îi piere veselia, îl cheamă pe clovn în bucătărie şi după o ceartă repezită la care probabil că unul din ei şi-a luat o tigaie în cap, vin împreună zâmbind diplomatic şi după ce ghiduşul vorbeşte grav cinci minute şi face plecăciuni, patronul explică:
-Ne cerem scuze că v-a indus în eroare! Chim este nou venit şi stângaci. Cu gesturile lui idioate încerca să spună că vă recomandă o specialitate delicioasă cu carne de vită după reţeta doamnei. Doamna este soţia mea!
-Vai! Îmi cer scuze şi sper din tot sufletul că dumneavoastră aţi lăsat-o însărcinată!-zic eu cu ochii la taurul Fernando care se maimuţărea pe la spatele patronului, punându-i coarne.
Mă găsiţi şi pe http://doinapopescu.blogspot.com/
Eram la Viena intr-un restaurant chinezesc şi mâncărurile erau extraordinare.
După două experimente horror în restaurantele chinezeşti din Paris, unde preparatele erau sleite şi dintr-un animal necunoscut am comandat cu moderaţie.
Cum toate au fost delicioase am multiplicat comanda în mai multe ture.
Pe lângă mâncarea bună şi interiorul elegant, am avut parte şi de-un piccolo fericit…Se-nvârtea ca un titirez şi necheza ca un mânz.
Tânăra care ne lua comanda era aşa de-nsărcinată, că duceam grijă să nu nască dintr-un moment în altul şi să ne lase nemâncaţi.
La un moment dat, chinezoiul vesel sare, ţopăie, râde şi pune degetele la cap ca pe nişte coarne. Mugeşte ca taurul Fernando , dă din picioruşul mic ca dintr-o copită şi arată cu tandreţe spre tipa care tot nota ce comandam noi în valuri.
La un moment dat cădem de acord că raţa crocantă este cea mai grozavă şi suplimentăm. Eram vreo 10-12 inşi şi vă imaginaţi ce cârd de raţe au prăpădit chinezii să ne sature pe toţi.
Flatat de succesul avut cu gămanii din România, patronul restaurantului, un chinez elegant şi în vârstă a venit să ne cunoască.
Am discutat mai bine de-o oră despre China, despre România, ne-a întrebat de Ceauşescu apoi îi spun şi eu cât sunt de încântată că ghiduşul piccolo este atât de expresiv încât am reuşit să mă-nţeleg şi cu-n chinez.
Şi patronul se miră, explicând că era recent venit din China şi nu ştia decât chineza.
Curios, mă întreabă ce-am discutat. Îi explic amuzată:
-Ne-a spus că-i un taur periculos şi c-a lăsat-o gravidă pe chelneriţă şi este foarte mândru de asta!
Patronului îi piere veselia, îl cheamă pe clovn în bucătărie şi după o ceartă repezită la care probabil că unul din ei şi-a luat o tigaie în cap, vin împreună zâmbind diplomatic şi după ce ghiduşul vorbeşte grav cinci minute şi face plecăciuni, patronul explică:
-Ne cerem scuze că v-a indus în eroare! Chim este nou venit şi stângaci. Cu gesturile lui idioate încerca să spună că vă recomandă o specialitate delicioasă cu carne de vită după reţeta doamnei. Doamna este soţia mea!
-Vai! Îmi cer scuze şi sper din tot sufletul că dumneavoastră aţi lăsat-o însărcinată!-zic eu cu ochii la taurul Fernando care se maimuţărea pe la spatele patronului, punându-i coarne.
Mă găsiţi şi pe http://doinapopescu.blogspot.com/
Libertatea de a fi hidos
Autor DOINA POPESCU
Mia era subingineră la uzina PROGRESUL, Octav student în anul întâi. Aşa i-a prins Revoluţia.
Fiorul capitalismului i-a pus faţă-n faţă într-un autocar în drum spre Turcia.
El impresionat de genţile de rulmenţi pe care le putea procura ea, n-a mai ţinut cont că era cu 12 ani mai mare, mai ales că era fâşneaţă şi dincolo de cerceii uriaşi şi de fusta ei mini nici nu prea vedea.
Ea, sătulă să-l înfunde cu bani pe mototolul de-acasă, care iubea traiul bun dar detesta excursiile la turci, se orientă spre muşchii lui Octav, numai bun să… care la rulmenţi şi destul de aprig şi-n pat.
După un an de pricopseală, el renunţă la facultate şi la nevasta incapabilă să-nţeleagă de unde bate vântul în capitalism.
Susţinut puternic de părinţii lui, cărora le stătuse în gât însurătoarea lui cu o fostă colegă de liceu, frumoasă şi deşteaptă, ce-i drept dar, o fată modestă, de familie oarecare, nu se-mpiedică nici de fetiţa lor, o gâgâlice de trei luni care semăna cu el cap tăiat, dar care-l exaspera cu plânsul şi desele probleme de sănătate.
În fond şi Mia îşi abandonase cele două fete, atâta lucru putea face şi el!
Mia şi Octav au deschis o consignaţie şi după încă doi ani de hâială în autocare turceşti au început să combine cursele de Turcia cu Polonia, dublând chilipirul. Erau pe cai mari şi bunăstarea le hrănea aroganţa.
Mia şi-a făcut cărţi de vizită, sigur era mare patroană, şi s-a autopromovat ingineră că dădea mai interesant.
Şi ca un cadou pentru Octav, merituosul ei amant, l-a trecut şi pe el inginer în cărţile de vizită şi pe toate documentele, chit că flăcăul nu-şi dăduse nici toate examenele de anul doi.
Consignaţia s-a cosmetizat, s-a mutat mai pe strasse, devenind magazin cu firmă mare şi vitrină luminată.
Mia ducea grija poşetelor, cât mai scumpe şi mai încăpătoare, să-şi poarte banii după ea. Îi plăceau banii cash, în calupuri, îi plăcea să deschidă geanta larg şi asistenţa să pocnească de invidie.
Avea ambiţia să aibă minim 10000 de dolari cu ea sau echivalent, ca să se simtă relaxată. Cheltuia cu largheţe în hoteluri şi restaurante scumpe, fiindcă trebuia să-i şteargă lui Octav diferenţa de 12 ani care-i mai tulbura uneori somnul.
Mama lui, care fusese bucuroasă că-l scăpase pe fecior de “amărâta aia”, acum îi înregistra îngrijorată ridurile “nurorii”, cu doar cinci ani mai tânără decât ea şi se felicita că Octav nu se grăbise să facă acte cu vrăjitoarea bătrână.
Dar vopsită, cu manechiură impecabilă şi cu fuste mini ce-i etalau generos de la glezne până la chiloţi picioarele bronzate, Mia încă era competitivă. Evident îşi mai testa succesul şi prin alte aşternuturi şi îşi mai seta şi unele afaceri. Octav simţea ceva şi mârâia gelos dar recunoştea că Mia era eficientă şi eforturile ei profitabile pentru amândoi şi, de voie-de nevoie, înghiţea găluşca.
Angajatele se mai plângeau că s-a scumpit întreţinerea şi abonamentul la tramvai, ca s-o mai sensibilizeze pe patroană să le mai mărească salariile amărâte dar, Mia râdea şi spunea cu cinism că nu toată lumea trebuie să stea la bloc, în cartierele centrale. Săracii îşi pot face bordeie ori corturi la marginea oraşului! Văzuse în străinătate destui oameni dormind în cutii de carton! Şi tramvaiele sunt un moft recent, cine n-are bani de tramvai, să circule pe jos că încă-i gratis!
Didina, cea mai tânără dintre ele o blestema şi-şi mai scotea din pagubă pe alte căi. Adesea îi mai fura din poşetă câte-o sută-două de lei. Când inflaţia a crescut, Didina a schimbat mărunţişul pe sume mai importante. La cât bănet era acolo Mia nu s-a prins niciodată.
După zece ani de dilaila şi trai pe vătrai, concurenţa a cam scos-o din cărţi pe Mia.
Lipsa banilor a devenit o permanenţă şi cum mierea se epuizase demult, se-nfruptau cu linguroiul, zi de zi, din butoiul cu venin. Octav era permanent nervos şi adesea violent.
Măştile cosmetice n-o mai ajutau pe Mia şi expunerea prelungită la ultraviolete, prin saloane costisitoare de cosmetică, făcuse ravagii. Nu mai rămăsese nimic din chipul angelic de acum zece ani şi Octav îi zicea în spate Mamuta. Între a-i zice în spate şi a-i arunca biciuitor în faţă cuvântul greu, năucitor, nu a fost decât diferenţă de săptămâni.
Lui Octav îi plăceau vişinile în ciocolată şi cum Mia neglija să-i mai cumpere, se ducea zilnic la o cofetărie să şi le procure. Atunci o văzu: Adina, fosta lui nevastă. Un obraz senin şi îngrijit, cu un taior croit modern, din stofă bună, purtând un set: colier, brăţară şi cercei de aur, model italian elegant şi costisitor. O doamnă cu stil!
Îi sărută mâna galant şi o invită la o cafea.
Ea se grăbea, îl refuză dar nu părea să aibă resentimente.
Octav o compară cu Mamuta, o curvă bătrână şi neruşinată şi înţelese că Adina trebuie recucerită. Se avântă în planuri minuţios elaborate, ceru informaţii despre ea de la cunoscuţi, începu s-o urmărească şi spre norocul lui, trei săptămâni mai târziu tatăl lui muri şi lui Octav i se ivi ocazia perfectă.
Trase o ceartă straşnică cu Mamuta şi, ca să se asigure că nu-l deranjează la înmormântare îi învineţii amândoi ochii. Îşi asigurase o săptămână de libertate!
O sună pe Adina s-o invite împreună cu fetiţa, Diana, să-şi ia rămas bun de la defunct. Plânse fără greutate la telefon şi când Adina intră în curte căzu în braţele ei zguduit de plâns.
Cu suportul Adinei rezistă bine la înmormântare dar la momentul lăsării sicriului în groapă se aruncă iar în braţele ei:
-El era împotriva ta! Acum, că el nu mai este putem fi iar împreună! Numai tu şi Diana mi-aţi mai rămas!
Adina consideră că are o dereglare emoţională şi nu-l contrazise.
El calculă că ea nu şi-a schimbat locul de muncă de la terminarea facultăţii şi ajunsă şefă de secţie are cu siguranţă un salariu atractiv, după cum arată şi hainele elegante. Nu trebuia scăpată!
Octav începu s-o curteze pe Diana şi adesea o aştepta la ieşirea de la şcoală. Fetiţa era bucuroasă că în sfârşit are şi ea tată şi încă unul chipeş.
Octav spera ca buchetele de flori aduse învăţătoarei s-o determine pe aceasta să facă lobby în favoarea lui pe lângă Diana şi Adina, dar se trezi că învăţătoasea înţelese greşit demersul său şi se îndrăgostise nebuneşte de el.
Hodoronc-tronc! Leafa învăţătoarei era rizibilă. Nu-şi putea pierde vremea cu o fleaţă!
Într-o dimineaţă o întâlni pe Adina în faţa şcolii. O simţea înlăcrimată şi simţi că e momentul s-o invite la o cafea. Cum prima cârciumă spălată era pe la vreo doi kilometri, fu nevoit s-o invite în maşină.
Firma de leasing îi ridicase maşina şi de vreo săptămână circula cu papucul hârbuit rămas de la tatăl lui.
Roşi la faţă de umilinţă dar simţi că Adina era cu gândurile în altă parte şi nu dădu importanţă amănuntului.
Ajunşi la o cafenea cochetă, discutară ca doi vechi amici. Octav alesese anume această cafenea, fiindcă avea nişte banchete generoase şi putea sta aproape de ea, putând s-o îmbrăţişeze la prima ocazie favorabilă.
Adina trăia de doi ani cu Matei, se înţelegeau perfect şi urmau să se căsătorească dar… descoperise cu două zile în urmă că Matei avea un mic defect la deget: era însurat! Însurat şi cu doi copii mici. Rupsese imediat relaţia cu Domnul Mincinos dar îl iubea şi se prăbuşise lumea peste ea.
Mama lui Matei era cea care o căutase şi îi spusese toate acestea. Aflase stupefiată că nu lucra pe un şantier la Constanţa ci era ofiţer de poliţie, astfel reuşind să-şi împartă timpul între cele două femei, fără să fie suspectat de niciuna.
Pentru Octav era ocazia perfectă!
O îmbrăţişă prelung, o mângâie cu afecţiune, îi şopti cuvinte mincinoase dar bine plasate. Era vulnerabilă şi el trebuia să profite imediat! Îi şterse lacrimile şi o ceru de nevastă. Adina era derutată. Nu-i dădu niciun răspuns. Se făcuse timpul să o ia pe Diana de la şcoală. O însoţi. Octav o îmbrăţişă pe micuţă:
-Diana, mami şi tati se vor căsători.
-Mami cu Matei şi tu cu cine?
-Nu, Diana! Tati se va căsători cu mami!
-Oh! Ce bine! Ce bine! Eram singura din clasă cu părinţi divorţaţi! Acum o să fiu ca ceilalţi, cu părinţi măritaţi! Bravo! Bravo! Am doi părinţi! E cea mai fericită zi din viaţa mea! Am doi părinţi! Am doi părinţi! Am cel mai frumos tată din lume! Am părinţi măritaţi! Fetiţa ţopăia ca un ied, cuprinsă de o mare fericire.
Adina ar fi avut un car de motive să-l refuze ferm pe Octav dar, explozia de fericire a Dianei o paraliză. Nu-şi permitea s-o traumatizeze pe micuţă şi chiar dacă inima îi spunea altceva se lăsă dusă de evenimente.
Merseră la policlinică şi, contra unui comision, o asistentă le completă fişele medicale.
Se opriră direct la ofiţerul stării civile. Nu aveau toate actele la ei dar a doua zi Octav rezolvă.
Demult avea obiceiul să sustragă diverse lucruri de la magazin, pretabile ca şi cadouri ca să-şi rezolve rapid plictiseli birocratice, obiecte ascunse cu dibăcie în cutia de scule în portbagaj şi în husa de la roata de rezervă. Mia era prea doamnă să-l caute prin portbagaj!
Generozitatea lui îşi primi răspunsul imediat şi toate formalităţile fuseseră urgentate.
Octav se temea că cineva-i va deschide ochii Adinei şi o sfătui să nu vorbească cu nimeni ca să facă o surpriză tuturor.
Fusese cu cinci minute mai deştept şi apartamentul cumpărat cu Mia era trecut doar pe numele lui. Atunci părea ok fiindcă firma era pe numele ei şi cum apartamentele erau ieftine, cu banii câştigaţi în firmă puteai cumpăra câte un apartament la fiecare două luni. Acum lucrurile se schimbaseră în mod dramatic: apartamentele erau o avere iar firma nu mai făcea doi bani.
Trecu pe la magazin, îi explică Miei că jocul s-a terminat: îi lasă afacerea şi păstrează apartamentul. Să facă bine să-şi ia bulendrele în maxim două ore fiindcă schimbă broaştele la intrare şi-i aruncă cârpele de la balcon.
Cum datele problemei se schimbaseră, firma era falimentară, având doar câteva produse prăfuite pe rafturi şi un bax de facturi neachitate. Spaţiul era cu chirie, chirie neplătită de opt luni, aşa că Mia rămânea cu paguba şi cu buza unflată şi la propriu şi la figurat, fiindcă Octav, când termina argumentele trecea lejer la pumni.
Mia nu era proastă dar era prinsă-n cursă. Ambală toată marfa în trei baxuri şi chemă un taxi.
Proprietarul magazinului, anunţat de Octav care voia să pară băiatul bun şi să-şi menţină relaţiile, veni şi confiscă cele trei baxuri de marfă în contul chiriei neplătite de opt luni. Didina, singura vânzătoare rămasă în firmă, sfătuită de Octav, se oferi să pună marfa la loc pe rafturi şi s-o vândă până proprietarul va găsi un nou chiriaş.
Proprietarul, care poftea de multă vreme la funduleţul ferm al Didinei fu imediat de acord. Fata îşi păstră locul de muncă şi schimbă doar patronul şi ciocanul, fiindcă dacă până atunci şi-o mai trăgea prin magazie cu domnul Octav când era Mia după marfă la Bucureşti, ştia clar din privirea pofticioasă a proprietarului ce urma şi deja simţea furnicături în bikinii dantelaţi.
Mia dădu drumul la taxi, fiindcă Octav îi şterpelise toţi banii din poşetă şi porni la trap pe jos să-şi recupereze hainele din apartamentul lor.
Cinci ani mai târziu am întâlnit-o pe Mia într-un birou mic şi întunecos, cu scaune fără spătar, din lemn, cu vopseaua scorojită şi o masă arsă de ţigări şi cu furnirul jupuit.
Să cazi în cap! Mia, fostă glorie a capitalismului sălbatec de după Revoluţie şi Regină a Consignaţiilor, măruntă funcţionară la o firmă de stat!
Îşi bea cafeaua dintr-o ceaşcă cu coada ciobită. Degetele noduroase şi îngălbenite de la ţigare, terminate cu unchii lungi, cornoase, arătau ca nişte ghiare. Era îmbrăcată cu un pulover mov, pe gât, decolorat, obosit şi cu o vestă de fâş, verde, spălăcită, model din anii ’80.
La faţă arăta ca o… mamută. Părul cânepiu, tern, degradat de decolorări succesive şi tratamente permanent părea mort. N-am fost sigură că este ea dar m-a abordat destul de stânjenită. Ţinea o mână la gură când vorbea, ca să-şi mascheze un dinte rupt. După despărţirea de Octav se împăcase cu fostul soţ dar mototolul îşi păstrase gusturile pentru tineret şi-o părăsise după trei luni. Măcar mototolul n-o bătuse!
Se angajase cu cinci ani în urmă pe cai mari, ca amantă a directorului general dar ghinionul ei, bătrânul muri după numai două luni. Noul director se culcă de vreo două ori cu ea şi nesatisfăcut, o mutase în biroul meschin de la demisol, în biroul ei spaţios şi luminos aducând o jună de mare viitor.
Stătea cu frica în sân de câte ori se afişau listele cu disponibilizaţii. Încercase să se strecoare în patul liderului de sindicat dar acesta, mascul valoros era păzit cu ferocitate de Elena, secretara directorului.
Se mai culca sporadic cu şoferul directorului ca să se mai simtă în cărţi dar, puştiul era foarte solicitat de tineretul de la birouri şi rar îşi făcea timp pentru ea. Venea uneori pe fugă, după mari insistenţe din partea ei, dar nu rămânea niciodată peste noapte.
O ducea greu şi salariul mic de la stat nu-i ajungea pentru plata chiriei. Avea datorie mare şi la întreţinere şi proprietarul, un pederast desigur, voia s-o evacueze. Dac-ar avea bani să-şi pună dintele poate şi-ar găsi pe cineva generos.
Voia să ştie dacă n-am un post pentru ea la mine la firmă.
Mă uitam la ea şi mă miram de potenţialul acestei femei şi de alegerile pe care le făcuse: în viaţă sunt şi scări de urcat şi de coborât! Mare lucru libertatea! Teribil destin, să alegi libertatea de a fi hidos!
Mia era subingineră la uzina PROGRESUL, Octav student în anul întâi. Aşa i-a prins Revoluţia.
Fiorul capitalismului i-a pus faţă-n faţă într-un autocar în drum spre Turcia.
El impresionat de genţile de rulmenţi pe care le putea procura ea, n-a mai ţinut cont că era cu 12 ani mai mare, mai ales că era fâşneaţă şi dincolo de cerceii uriaşi şi de fusta ei mini nici nu prea vedea.
Ea, sătulă să-l înfunde cu bani pe mototolul de-acasă, care iubea traiul bun dar detesta excursiile la turci, se orientă spre muşchii lui Octav, numai bun să… care la rulmenţi şi destul de aprig şi-n pat.
După un an de pricopseală, el renunţă la facultate şi la nevasta incapabilă să-nţeleagă de unde bate vântul în capitalism.
Susţinut puternic de părinţii lui, cărora le stătuse în gât însurătoarea lui cu o fostă colegă de liceu, frumoasă şi deşteaptă, ce-i drept dar, o fată modestă, de familie oarecare, nu se-mpiedică nici de fetiţa lor, o gâgâlice de trei luni care semăna cu el cap tăiat, dar care-l exaspera cu plânsul şi desele probleme de sănătate.
În fond şi Mia îşi abandonase cele două fete, atâta lucru putea face şi el!
Mia şi Octav au deschis o consignaţie şi după încă doi ani de hâială în autocare turceşti au început să combine cursele de Turcia cu Polonia, dublând chilipirul. Erau pe cai mari şi bunăstarea le hrănea aroganţa.
Mia şi-a făcut cărţi de vizită, sigur era mare patroană, şi s-a autopromovat ingineră că dădea mai interesant.
Şi ca un cadou pentru Octav, merituosul ei amant, l-a trecut şi pe el inginer în cărţile de vizită şi pe toate documentele, chit că flăcăul nu-şi dăduse nici toate examenele de anul doi.
Consignaţia s-a cosmetizat, s-a mutat mai pe strasse, devenind magazin cu firmă mare şi vitrină luminată.
Mia ducea grija poşetelor, cât mai scumpe şi mai încăpătoare, să-şi poarte banii după ea. Îi plăceau banii cash, în calupuri, îi plăcea să deschidă geanta larg şi asistenţa să pocnească de invidie.
Avea ambiţia să aibă minim 10000 de dolari cu ea sau echivalent, ca să se simtă relaxată. Cheltuia cu largheţe în hoteluri şi restaurante scumpe, fiindcă trebuia să-i şteargă lui Octav diferenţa de 12 ani care-i mai tulbura uneori somnul.
Mama lui, care fusese bucuroasă că-l scăpase pe fecior de “amărâta aia”, acum îi înregistra îngrijorată ridurile “nurorii”, cu doar cinci ani mai tânără decât ea şi se felicita că Octav nu se grăbise să facă acte cu vrăjitoarea bătrână.
Dar vopsită, cu manechiură impecabilă şi cu fuste mini ce-i etalau generos de la glezne până la chiloţi picioarele bronzate, Mia încă era competitivă. Evident îşi mai testa succesul şi prin alte aşternuturi şi îşi mai seta şi unele afaceri. Octav simţea ceva şi mârâia gelos dar recunoştea că Mia era eficientă şi eforturile ei profitabile pentru amândoi şi, de voie-de nevoie, înghiţea găluşca.
Angajatele se mai plângeau că s-a scumpit întreţinerea şi abonamentul la tramvai, ca s-o mai sensibilizeze pe patroană să le mai mărească salariile amărâte dar, Mia râdea şi spunea cu cinism că nu toată lumea trebuie să stea la bloc, în cartierele centrale. Săracii îşi pot face bordeie ori corturi la marginea oraşului! Văzuse în străinătate destui oameni dormind în cutii de carton! Şi tramvaiele sunt un moft recent, cine n-are bani de tramvai, să circule pe jos că încă-i gratis!
Didina, cea mai tânără dintre ele o blestema şi-şi mai scotea din pagubă pe alte căi. Adesea îi mai fura din poşetă câte-o sută-două de lei. Când inflaţia a crescut, Didina a schimbat mărunţişul pe sume mai importante. La cât bănet era acolo Mia nu s-a prins niciodată.
După zece ani de dilaila şi trai pe vătrai, concurenţa a cam scos-o din cărţi pe Mia.
Lipsa banilor a devenit o permanenţă şi cum mierea se epuizase demult, se-nfruptau cu linguroiul, zi de zi, din butoiul cu venin. Octav era permanent nervos şi adesea violent.
Măştile cosmetice n-o mai ajutau pe Mia şi expunerea prelungită la ultraviolete, prin saloane costisitoare de cosmetică, făcuse ravagii. Nu mai rămăsese nimic din chipul angelic de acum zece ani şi Octav îi zicea în spate Mamuta. Între a-i zice în spate şi a-i arunca biciuitor în faţă cuvântul greu, năucitor, nu a fost decât diferenţă de săptămâni.
Lui Octav îi plăceau vişinile în ciocolată şi cum Mia neglija să-i mai cumpere, se ducea zilnic la o cofetărie să şi le procure. Atunci o văzu: Adina, fosta lui nevastă. Un obraz senin şi îngrijit, cu un taior croit modern, din stofă bună, purtând un set: colier, brăţară şi cercei de aur, model italian elegant şi costisitor. O doamnă cu stil!
Îi sărută mâna galant şi o invită la o cafea.
Ea se grăbea, îl refuză dar nu părea să aibă resentimente.
Octav o compară cu Mamuta, o curvă bătrână şi neruşinată şi înţelese că Adina trebuie recucerită. Se avântă în planuri minuţios elaborate, ceru informaţii despre ea de la cunoscuţi, începu s-o urmărească şi spre norocul lui, trei săptămâni mai târziu tatăl lui muri şi lui Octav i se ivi ocazia perfectă.
Trase o ceartă straşnică cu Mamuta şi, ca să se asigure că nu-l deranjează la înmormântare îi învineţii amândoi ochii. Îşi asigurase o săptămână de libertate!
O sună pe Adina s-o invite împreună cu fetiţa, Diana, să-şi ia rămas bun de la defunct. Plânse fără greutate la telefon şi când Adina intră în curte căzu în braţele ei zguduit de plâns.
Cu suportul Adinei rezistă bine la înmormântare dar la momentul lăsării sicriului în groapă se aruncă iar în braţele ei:
-El era împotriva ta! Acum, că el nu mai este putem fi iar împreună! Numai tu şi Diana mi-aţi mai rămas!
Adina consideră că are o dereglare emoţională şi nu-l contrazise.
El calculă că ea nu şi-a schimbat locul de muncă de la terminarea facultăţii şi ajunsă şefă de secţie are cu siguranţă un salariu atractiv, după cum arată şi hainele elegante. Nu trebuia scăpată!
Octav începu s-o curteze pe Diana şi adesea o aştepta la ieşirea de la şcoală. Fetiţa era bucuroasă că în sfârşit are şi ea tată şi încă unul chipeş.
Octav spera ca buchetele de flori aduse învăţătoarei s-o determine pe aceasta să facă lobby în favoarea lui pe lângă Diana şi Adina, dar se trezi că învăţătoasea înţelese greşit demersul său şi se îndrăgostise nebuneşte de el.
Hodoronc-tronc! Leafa învăţătoarei era rizibilă. Nu-şi putea pierde vremea cu o fleaţă!
Într-o dimineaţă o întâlni pe Adina în faţa şcolii. O simţea înlăcrimată şi simţi că e momentul s-o invite la o cafea. Cum prima cârciumă spălată era pe la vreo doi kilometri, fu nevoit s-o invite în maşină.
Firma de leasing îi ridicase maşina şi de vreo săptămână circula cu papucul hârbuit rămas de la tatăl lui.
Roşi la faţă de umilinţă dar simţi că Adina era cu gândurile în altă parte şi nu dădu importanţă amănuntului.
Ajunşi la o cafenea cochetă, discutară ca doi vechi amici. Octav alesese anume această cafenea, fiindcă avea nişte banchete generoase şi putea sta aproape de ea, putând s-o îmbrăţişeze la prima ocazie favorabilă.
Adina trăia de doi ani cu Matei, se înţelegeau perfect şi urmau să se căsătorească dar… descoperise cu două zile în urmă că Matei avea un mic defect la deget: era însurat! Însurat şi cu doi copii mici. Rupsese imediat relaţia cu Domnul Mincinos dar îl iubea şi se prăbuşise lumea peste ea.
Mama lui Matei era cea care o căutase şi îi spusese toate acestea. Aflase stupefiată că nu lucra pe un şantier la Constanţa ci era ofiţer de poliţie, astfel reuşind să-şi împartă timpul între cele două femei, fără să fie suspectat de niciuna.
Pentru Octav era ocazia perfectă!
O îmbrăţişă prelung, o mângâie cu afecţiune, îi şopti cuvinte mincinoase dar bine plasate. Era vulnerabilă şi el trebuia să profite imediat! Îi şterse lacrimile şi o ceru de nevastă. Adina era derutată. Nu-i dădu niciun răspuns. Se făcuse timpul să o ia pe Diana de la şcoală. O însoţi. Octav o îmbrăţişă pe micuţă:
-Diana, mami şi tati se vor căsători.
-Mami cu Matei şi tu cu cine?
-Nu, Diana! Tati se va căsători cu mami!
-Oh! Ce bine! Ce bine! Eram singura din clasă cu părinţi divorţaţi! Acum o să fiu ca ceilalţi, cu părinţi măritaţi! Bravo! Bravo! Am doi părinţi! E cea mai fericită zi din viaţa mea! Am doi părinţi! Am doi părinţi! Am cel mai frumos tată din lume! Am părinţi măritaţi! Fetiţa ţopăia ca un ied, cuprinsă de o mare fericire.
Adina ar fi avut un car de motive să-l refuze ferm pe Octav dar, explozia de fericire a Dianei o paraliză. Nu-şi permitea s-o traumatizeze pe micuţă şi chiar dacă inima îi spunea altceva se lăsă dusă de evenimente.
Merseră la policlinică şi, contra unui comision, o asistentă le completă fişele medicale.
Se opriră direct la ofiţerul stării civile. Nu aveau toate actele la ei dar a doua zi Octav rezolvă.
Demult avea obiceiul să sustragă diverse lucruri de la magazin, pretabile ca şi cadouri ca să-şi rezolve rapid plictiseli birocratice, obiecte ascunse cu dibăcie în cutia de scule în portbagaj şi în husa de la roata de rezervă. Mia era prea doamnă să-l caute prin portbagaj!
Generozitatea lui îşi primi răspunsul imediat şi toate formalităţile fuseseră urgentate.
Octav se temea că cineva-i va deschide ochii Adinei şi o sfătui să nu vorbească cu nimeni ca să facă o surpriză tuturor.
Fusese cu cinci minute mai deştept şi apartamentul cumpărat cu Mia era trecut doar pe numele lui. Atunci părea ok fiindcă firma era pe numele ei şi cum apartamentele erau ieftine, cu banii câştigaţi în firmă puteai cumpăra câte un apartament la fiecare două luni. Acum lucrurile se schimbaseră în mod dramatic: apartamentele erau o avere iar firma nu mai făcea doi bani.
Trecu pe la magazin, îi explică Miei că jocul s-a terminat: îi lasă afacerea şi păstrează apartamentul. Să facă bine să-şi ia bulendrele în maxim două ore fiindcă schimbă broaştele la intrare şi-i aruncă cârpele de la balcon.
Cum datele problemei se schimbaseră, firma era falimentară, având doar câteva produse prăfuite pe rafturi şi un bax de facturi neachitate. Spaţiul era cu chirie, chirie neplătită de opt luni, aşa că Mia rămânea cu paguba şi cu buza unflată şi la propriu şi la figurat, fiindcă Octav, când termina argumentele trecea lejer la pumni.
Mia nu era proastă dar era prinsă-n cursă. Ambală toată marfa în trei baxuri şi chemă un taxi.
Proprietarul magazinului, anunţat de Octav care voia să pară băiatul bun şi să-şi menţină relaţiile, veni şi confiscă cele trei baxuri de marfă în contul chiriei neplătite de opt luni. Didina, singura vânzătoare rămasă în firmă, sfătuită de Octav, se oferi să pună marfa la loc pe rafturi şi s-o vândă până proprietarul va găsi un nou chiriaş.
Proprietarul, care poftea de multă vreme la funduleţul ferm al Didinei fu imediat de acord. Fata îşi păstră locul de muncă şi schimbă doar patronul şi ciocanul, fiindcă dacă până atunci şi-o mai trăgea prin magazie cu domnul Octav când era Mia după marfă la Bucureşti, ştia clar din privirea pofticioasă a proprietarului ce urma şi deja simţea furnicături în bikinii dantelaţi.
Mia dădu drumul la taxi, fiindcă Octav îi şterpelise toţi banii din poşetă şi porni la trap pe jos să-şi recupereze hainele din apartamentul lor.
Cinci ani mai târziu am întâlnit-o pe Mia într-un birou mic şi întunecos, cu scaune fără spătar, din lemn, cu vopseaua scorojită şi o masă arsă de ţigări şi cu furnirul jupuit.
Să cazi în cap! Mia, fostă glorie a capitalismului sălbatec de după Revoluţie şi Regină a Consignaţiilor, măruntă funcţionară la o firmă de stat!
Îşi bea cafeaua dintr-o ceaşcă cu coada ciobită. Degetele noduroase şi îngălbenite de la ţigare, terminate cu unchii lungi, cornoase, arătau ca nişte ghiare. Era îmbrăcată cu un pulover mov, pe gât, decolorat, obosit şi cu o vestă de fâş, verde, spălăcită, model din anii ’80.
La faţă arăta ca o… mamută. Părul cânepiu, tern, degradat de decolorări succesive şi tratamente permanent părea mort. N-am fost sigură că este ea dar m-a abordat destul de stânjenită. Ţinea o mână la gură când vorbea, ca să-şi mascheze un dinte rupt. După despărţirea de Octav se împăcase cu fostul soţ dar mototolul îşi păstrase gusturile pentru tineret şi-o părăsise după trei luni. Măcar mototolul n-o bătuse!
Se angajase cu cinci ani în urmă pe cai mari, ca amantă a directorului general dar ghinionul ei, bătrânul muri după numai două luni. Noul director se culcă de vreo două ori cu ea şi nesatisfăcut, o mutase în biroul meschin de la demisol, în biroul ei spaţios şi luminos aducând o jună de mare viitor.
Stătea cu frica în sân de câte ori se afişau listele cu disponibilizaţii. Încercase să se strecoare în patul liderului de sindicat dar acesta, mascul valoros era păzit cu ferocitate de Elena, secretara directorului.
Se mai culca sporadic cu şoferul directorului ca să se mai simtă în cărţi dar, puştiul era foarte solicitat de tineretul de la birouri şi rar îşi făcea timp pentru ea. Venea uneori pe fugă, după mari insistenţe din partea ei, dar nu rămânea niciodată peste noapte.
O ducea greu şi salariul mic de la stat nu-i ajungea pentru plata chiriei. Avea datorie mare şi la întreţinere şi proprietarul, un pederast desigur, voia s-o evacueze. Dac-ar avea bani să-şi pună dintele poate şi-ar găsi pe cineva generos.
Voia să ştie dacă n-am un post pentru ea la mine la firmă.
Mă uitam la ea şi mă miram de potenţialul acestei femei şi de alegerile pe care le făcuse: în viaţă sunt şi scări de urcat şi de coborât! Mare lucru libertatea! Teribil destin, să alegi libertatea de a fi hidos!
DAVID ŞI GOLLIAT: POVESTEA SE REPETĂ!
Am învins lăcomia şi aroganţa Băncii Transilvania!
M-au minţit, m-au înşelat, şi-au încălcat contractul lor mizerabil în care ei aveau un milion de drepturi, şi din care mi-au eliminat toate clauzele care mă protejau, m-au destabilizat financiar, mi-au distrus sănătatea şi cu un tupeu cât casa, tot ei m-au dat în judecată.
În apărarea mea au stat 12 centimetri de dovezi la dosar, ei n-au avut decât minciuni şi aroganţă. S-au opus cu frenezie la proba cu martori, fiindcă erau cel puţin 6 martori care puteau demonta minciunile lor dar, dovezile au fost beton.
Am câştigat procesul pe fond dar au făcut apel la Curtea de Apel Galaţi. Ieri s-a judecat apelul, azi am primit răspunsul: AM CÂŞTIGAT! APELUL BĂNCII TRANSILVANIA A FOST RESPINS CA NEFONDAT!!!
De fapt ce voiau aceşti “cetăţeni în costume scumpe”?
În loc să-mi plătească vreo 58.000 lei, plus penalităţi, sumă pe care mi-o datorează ca urmare a unui contract prin care au închiriat un spaţiu de la mine, ar fi vrut să le dau eu această sumă, motivând “că ei sunt centru de profit” şi că ei trebuie să câştige şi când îşi încalcă propriile contracte!
Toată aventura şi presiunile la care am fost supusă ca să semnez acest contract vor face obiectul unei cărţi în care voi denunţa toată mizeria morală a acestor indivizi ce sucesc minţile oamenilor cu reclame “graţioase şi zâni diafani” dar care, în bătaia aerului condiţionat din birourile lor elegante hotărăsc desfiinţarea propriilor clienţi.
Concret, faptele au stat aşa: au pus ochii pe birourile mele situate strategic într-o mare intersecţie din Brăila şi au stat pe capul meu din ianuarie până în iulie 2008 ca să le închiriez. Menţionez că aveam solicitări insistente şi de la Brd şi de la alte firme dar era cuibul meu şi nu am vrut să-l închiriez nimănui. Am cedat presiunilor, veţi vedea în cartea mea de ce, şi le-am închiriat. I-a prins criza, în comitetul de top management al băncii s-a decis sistarea tuturor învestiţiilor în reţea, au închis zeci de agenţii şi puncte de lucru în ţară şi în loc să-mi facă o notificare prin care să ceară rezilierea contractului pentru spaţiul pe care-l aveau închiriat de la mine, mi-au blocat până la acest moment folosinţa spaţiului, refuzând în acelaşi timp facturile de chirie. Prin contract s-au angajat să facă modificări tehnice clădirii şi toate lucrările de construcţii montaj şi amenajări pe cheltuiala lor dar m-au dar în judecată că nu am făcut eu aceste lucrări!!! În aceeaşi zi cu virarea avansului pentru închiriere am cumpărat un apartament cu credit de la ei pentru relocarea birourilor, pentru care plătesc o dobândă năucitoare pe care mi-au mărit-o la bunul lor plac.
Brd-ul de pildă mi-a redus dobânda la 12,5% pe an la alt credit dar ei mi-o menţin la 17,5. O dobândă pe măsura lăcomiei lor.
Aveţi grijă toţi cei care atingeţi clanţa Băncii Transilvania, aveţi grijă că oricând puteţi păţi ca mine!
Şi nu uitaţi! Mie mi s-au întâmplat toate aceste nenorociri fiindcă am avut încredere în cuvântul de onoare al unui director de bancă! Dacă un director de la Banca Transilvania îşi dă cuvântul de onoare-n faţa voastră, să-l puneţi în gard. Vă va explica Doina Popescu de la Brăila de ce!
Şi nu uitaţi! Luptaţi cu minciuna şi cu aroganţa băncilor! Din octombrie 2008 până în prezent, românii din toate categoriile sociale au fost îngenunchiaţi de bănci! Români, luptaţi!
Bani de avocat n-am mai avut, aşa că m-am reprezentat singură. N-am experienţă în procese dar m-am dus în faţa instanţei şi am povestit deschis toată saga mea cu ”cetăţenii în costume scumpe”.
Doina Popescu de la Brăila a învins minciuna şi aroganţa Băncii Transilvania! Români, se poate!
Şi, prieteni din blogosferă, postaţi acest anunţ în blogurile voastre, să ştie toată lumea că o bancă poate fi învinsă! Legenda lui David şi Golliat s-a mai scris odată! AM ÎNVINS!
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/01/01/in-2010-se-termina-criza-dar-lacomia-bancilor/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/01/07/exista-o-politie-secreta-care-cenzureaza-internetul-bancile-au-hacheri-in-solda/
M-au minţit, m-au înşelat, şi-au încălcat contractul lor mizerabil în care ei aveau un milion de drepturi, şi din care mi-au eliminat toate clauzele care mă protejau, m-au destabilizat financiar, mi-au distrus sănătatea şi cu un tupeu cât casa, tot ei m-au dat în judecată.
În apărarea mea au stat 12 centimetri de dovezi la dosar, ei n-au avut decât minciuni şi aroganţă. S-au opus cu frenezie la proba cu martori, fiindcă erau cel puţin 6 martori care puteau demonta minciunile lor dar, dovezile au fost beton.
Am câştigat procesul pe fond dar au făcut apel la Curtea de Apel Galaţi. Ieri s-a judecat apelul, azi am primit răspunsul: AM CÂŞTIGAT! APELUL BĂNCII TRANSILVANIA A FOST RESPINS CA NEFONDAT!!!
De fapt ce voiau aceşti “cetăţeni în costume scumpe”?
În loc să-mi plătească vreo 58.000 lei, plus penalităţi, sumă pe care mi-o datorează ca urmare a unui contract prin care au închiriat un spaţiu de la mine, ar fi vrut să le dau eu această sumă, motivând “că ei sunt centru de profit” şi că ei trebuie să câştige şi când îşi încalcă propriile contracte!
Toată aventura şi presiunile la care am fost supusă ca să semnez acest contract vor face obiectul unei cărţi în care voi denunţa toată mizeria morală a acestor indivizi ce sucesc minţile oamenilor cu reclame “graţioase şi zâni diafani” dar care, în bătaia aerului condiţionat din birourile lor elegante hotărăsc desfiinţarea propriilor clienţi.
Concret, faptele au stat aşa: au pus ochii pe birourile mele situate strategic într-o mare intersecţie din Brăila şi au stat pe capul meu din ianuarie până în iulie 2008 ca să le închiriez. Menţionez că aveam solicitări insistente şi de la Brd şi de la alte firme dar era cuibul meu şi nu am vrut să-l închiriez nimănui. Am cedat presiunilor, veţi vedea în cartea mea de ce, şi le-am închiriat. I-a prins criza, în comitetul de top management al băncii s-a decis sistarea tuturor învestiţiilor în reţea, au închis zeci de agenţii şi puncte de lucru în ţară şi în loc să-mi facă o notificare prin care să ceară rezilierea contractului pentru spaţiul pe care-l aveau închiriat de la mine, mi-au blocat până la acest moment folosinţa spaţiului, refuzând în acelaşi timp facturile de chirie. Prin contract s-au angajat să facă modificări tehnice clădirii şi toate lucrările de construcţii montaj şi amenajări pe cheltuiala lor dar m-au dar în judecată că nu am făcut eu aceste lucrări!!! În aceeaşi zi cu virarea avansului pentru închiriere am cumpărat un apartament cu credit de la ei pentru relocarea birourilor, pentru care plătesc o dobândă năucitoare pe care mi-au mărit-o la bunul lor plac.
Brd-ul de pildă mi-a redus dobânda la 12,5% pe an la alt credit dar ei mi-o menţin la 17,5. O dobândă pe măsura lăcomiei lor.
Aveţi grijă toţi cei care atingeţi clanţa Băncii Transilvania, aveţi grijă că oricând puteţi păţi ca mine!
Şi nu uitaţi! Mie mi s-au întâmplat toate aceste nenorociri fiindcă am avut încredere în cuvântul de onoare al unui director de bancă! Dacă un director de la Banca Transilvania îşi dă cuvântul de onoare-n faţa voastră, să-l puneţi în gard. Vă va explica Doina Popescu de la Brăila de ce!
Şi nu uitaţi! Luptaţi cu minciuna şi cu aroganţa băncilor! Din octombrie 2008 până în prezent, românii din toate categoriile sociale au fost îngenunchiaţi de bănci! Români, luptaţi!
Bani de avocat n-am mai avut, aşa că m-am reprezentat singură. N-am experienţă în procese dar m-am dus în faţa instanţei şi am povestit deschis toată saga mea cu ”cetăţenii în costume scumpe”.
Doina Popescu de la Brăila a învins minciuna şi aroganţa Băncii Transilvania! Români, se poate!
Şi, prieteni din blogosferă, postaţi acest anunţ în blogurile voastre, să ştie toată lumea că o bancă poate fi învinsă! Legenda lui David şi Golliat s-a mai scris odată! AM ÎNVINS!
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/01/01/in-2010-se-termina-criza-dar-lacomia-bancilor/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/01/07/exista-o-politie-secreta-care-cenzureaza-internetul-bancile-au-hacheri-in-solda/
UN SIROP PENTRU UN CAL
autor Doina Popescu
Prin ’83, după divorţul părinţilor, casa s-a vândut şi a trebuit să ne mutăm cu chirie într-o casă naţionalizată.
Deşi s-a vândut semimobilată, tot s-a încărcat un camion de mobilă şi bulendre.
Hopul îl reprezentau lemnele şi cărbunii pe care le-am urcat într-o căruţă tocmită.
Sora mea mai mare era domnişoară şi avea întâlnire, sora cea mică avea 5 anişori, mama era la serviciu, aşa că greul a căzut, ca de fiecare dată, pe mine.
Am încărcat căruţa dar când să mă urc pe capră, moşul zice:
-Mătăluţă merji pă lângă cal, că-i bătrân şi cam sperios.
-Păi, mergi mata, că tot te cunoaşte calul!
-A, io-s rujinit şi mă dor şelele.
-Bre, dacă nu mă laşi să urc în căruţă ori plec cu autobuzul şi ne întâlnim la adresă, ori te tai la bani!
-Tot nu poţi să urci că-i calu’ bătrân şi nu poa’ să tragă.
Moşul se vede că-şi cunoştea bine calul, fiindcă după vreo 300 de metri s-a oprit. N-am mai pomenit cal cu comportament de catâr! Moşul a sărit din căruţă şi dă-i bătaie calului. Jumătate din drum am stat ori să ne rugăm de cal ori să mă cert cu moşul să nu mai bată calul.
Ajunşi pe strada Şcolilor, imediat după ce am trecut de bd. Cuza, calul a înţepenit de copite.
-Moşule, calul ăsta a mâncat astăzi?
-Da, ce, ăsta stă de vorbă cu mine, de un’ să ştiu?
-Bre, mata i-ai dat?
-Da ce, io am mâncat? De unde vine asta că stăpânu’ flămânzeşte şi vita huzureşte?
-Bre, mata eşti beat?
-Întotdeauna!
Mă uit bine la el, şi unde mi se părea că-i moleşeala bătrâneţii, văzui bine prunele din ochii moşului.
Îl las în plata Domnului, că tot nu se urnea calul nicăieri şi trec strada la o sifonărie.
-Bună ziua! Trei pahare de sifon, vă rog!
-Nu servim sifon la pahar! Doar sirop, 2 lei halba.
-Uite, îţi plătesc trei halbe de sirop dar, îmi pui două de sirop şi un sifon.
-Nu se poate decât sirop de lămîie ori de trandafiri!
-Bine! Atunci două siropuri de lămâie pentru mine şi moş şi unul de trandafir pentru cal!
Spre norocul meu, siropul se servea la halbe ca de bere, ceea ce a uşurat mult însiroparea calului. După 4 halbe de sirop, calul nu era chiar ca nou nouţ, dar s-a urnit totuşi! Până la primul colţ…
Ceea ce era destul de primejdios, fiindcă un client îi zisese vânzătorului că am dat sirop la cal din halbele lui şi mă cam alergase. Acum era riscul să ne repereze şi să vină după noi.
Din acel moment calul nu s-a mai urnit decât împins. Moşul a coborât de pe capră şi a bătut calul de-a scos spume din el.
Aveam doar 14 ani, dar n-am mai suportat şi am smuls biciul moşului. Am pus băţul biciului pe genunchi şi l-am rupt ţărăneşte. Moşul s-a ambiţionat şi a început să lovească calul cu fâşiile de piei înodate, ceva mai neîndemânatec dar albind calul de spume. Atunci am sărit iar asupra moşului şi i-am smuls restul de bici şi l-am aruncat peste gard într-o curte. Moşul s-a pus pe plâns.
Mi-am pus mâinile-n cap, dar mai era puţin şi ne prindea noaptea. Am proptit umărul pe fusta căruţei şi calul s-a pornit cu paşi mici. La intersecţia străzii Goleşti cu calea Galaţi am oprit iar. Eu şi calul am băut Brifcor şi moşul şi-a luat din banii lui un cognac.
Am ajuns acasă, am descărcat singură căruţa, am cărat lemnele şi cărbunii în magazie până s-a înoptat. Câte-un lemn, câte-un lemn, a mai cărat şi puştoaica cea mică.
Seara a venit şi sor-mea de la întâlnire.
A doua zi o vizitez pe sora mea la serviciu. Un moş îi povestea că o nebună împingea cu o zi înainte la o căruţă cu lemne prin oraş.
Sora mea a râs amuzată, cu râsul ei frumos. Doar era printre cele mai frumoase fete din oraş…
Prin ’83, după divorţul părinţilor, casa s-a vândut şi a trebuit să ne mutăm cu chirie într-o casă naţionalizată.
Deşi s-a vândut semimobilată, tot s-a încărcat un camion de mobilă şi bulendre.
Hopul îl reprezentau lemnele şi cărbunii pe care le-am urcat într-o căruţă tocmită.
Sora mea mai mare era domnişoară şi avea întâlnire, sora cea mică avea 5 anişori, mama era la serviciu, aşa că greul a căzut, ca de fiecare dată, pe mine.
Am încărcat căruţa dar când să mă urc pe capră, moşul zice:
-Mătăluţă merji pă lângă cal, că-i bătrân şi cam sperios.
-Păi, mergi mata, că tot te cunoaşte calul!
-A, io-s rujinit şi mă dor şelele.
-Bre, dacă nu mă laşi să urc în căruţă ori plec cu autobuzul şi ne întâlnim la adresă, ori te tai la bani!
-Tot nu poţi să urci că-i calu’ bătrân şi nu poa’ să tragă.
Moşul se vede că-şi cunoştea bine calul, fiindcă după vreo 300 de metri s-a oprit. N-am mai pomenit cal cu comportament de catâr! Moşul a sărit din căruţă şi dă-i bătaie calului. Jumătate din drum am stat ori să ne rugăm de cal ori să mă cert cu moşul să nu mai bată calul.
Ajunşi pe strada Şcolilor, imediat după ce am trecut de bd. Cuza, calul a înţepenit de copite.
-Moşule, calul ăsta a mâncat astăzi?
-Da, ce, ăsta stă de vorbă cu mine, de un’ să ştiu?
-Bre, mata i-ai dat?
-Da ce, io am mâncat? De unde vine asta că stăpânu’ flămânzeşte şi vita huzureşte?
-Bre, mata eşti beat?
-Întotdeauna!
Mă uit bine la el, şi unde mi se părea că-i moleşeala bătrâneţii, văzui bine prunele din ochii moşului.
Îl las în plata Domnului, că tot nu se urnea calul nicăieri şi trec strada la o sifonărie.
-Bună ziua! Trei pahare de sifon, vă rog!
-Nu servim sifon la pahar! Doar sirop, 2 lei halba.
-Uite, îţi plătesc trei halbe de sirop dar, îmi pui două de sirop şi un sifon.
-Nu se poate decât sirop de lămîie ori de trandafiri!
-Bine! Atunci două siropuri de lămâie pentru mine şi moş şi unul de trandafir pentru cal!
Spre norocul meu, siropul se servea la halbe ca de bere, ceea ce a uşurat mult însiroparea calului. După 4 halbe de sirop, calul nu era chiar ca nou nouţ, dar s-a urnit totuşi! Până la primul colţ…
Ceea ce era destul de primejdios, fiindcă un client îi zisese vânzătorului că am dat sirop la cal din halbele lui şi mă cam alergase. Acum era riscul să ne repereze şi să vină după noi.
Din acel moment calul nu s-a mai urnit decât împins. Moşul a coborât de pe capră şi a bătut calul de-a scos spume din el.
Aveam doar 14 ani, dar n-am mai suportat şi am smuls biciul moşului. Am pus băţul biciului pe genunchi şi l-am rupt ţărăneşte. Moşul s-a ambiţionat şi a început să lovească calul cu fâşiile de piei înodate, ceva mai neîndemânatec dar albind calul de spume. Atunci am sărit iar asupra moşului şi i-am smuls restul de bici şi l-am aruncat peste gard într-o curte. Moşul s-a pus pe plâns.
Mi-am pus mâinile-n cap, dar mai era puţin şi ne prindea noaptea. Am proptit umărul pe fusta căruţei şi calul s-a pornit cu paşi mici. La intersecţia străzii Goleşti cu calea Galaţi am oprit iar. Eu şi calul am băut Brifcor şi moşul şi-a luat din banii lui un cognac.
Am ajuns acasă, am descărcat singură căruţa, am cărat lemnele şi cărbunii în magazie până s-a înoptat. Câte-un lemn, câte-un lemn, a mai cărat şi puştoaica cea mică.
Seara a venit şi sor-mea de la întâlnire.
A doua zi o vizitez pe sora mea la serviciu. Un moş îi povestea că o nebună împingea cu o zi înainte la o căruţă cu lemne prin oraş.
Sora mea a râs amuzată, cu râsul ei frumos. Doar era printre cele mai frumoase fete din oraş…
VACANŢĂ CU VACI
Autor Doina Popescu
În copilărie îmi era drag să merg la bunica mea din partea mamei, într-un sătuc pe malul Siretului dar, într-o psihologie greu de înţeles, când îmi doream ceva important sau cât de neînsemnat şi care nu costa nici bani nici efort, papaşa mă refuza sistematic.
Aşa se face că, împotriva voinţei mele mă ducea la bunicii din partea tatălui, la Stăncuţa, pe malul Dunării. În mod enervant, Dunării îi ziceau Gârlă.
Bătrânii, baba Dobriţa şi moş Constantin erau nişte sadici care se întreceau în ticăloşii cu care să-mi mănânce sufletul.
Şi ca să fie circul complet, mai venea şi câte-o otravă de mătuşă care-l mulgea pe papaşa de bani zicând parşiv: mă sacrific ca să am grijă de copil !
Ca să ies la joacă, aveam de trecut printr-o grădiniţă dar, ca şi când aş fi vătămat parfumul florilor, nu aveam voie, fiind obligată să o iau prin curtea orătăniilor.
Psihopaţii stăteau ascunşi după perdeaua croşetată cu igliţa şi se distrau cum mă luptam cu curcanii şi gâscanii.
Din drum îmi făceam întotdeauna rost de un băţ pe care mi-l puneam de cu seară lângă pat dar aveau grijă să mi-l arunce în grădină şi numai dragele de picioruşe mă scăpau. Să fi avut vreo patru ani…
Văzându-mă scăpată, mă jucam în colb cu copii cât era ziulica de mare, cu un coltuc de pâine în buzunar, rezervă strategică de mare importanţă, fiindcă nimeni nu se deranja să mă cheme la masă iar poarta era închisă cu cheia toată ziua.
Mama lui Aurel, un băiat de vârsta mea îşi chema băieţii la masă şi văzând că eu rămân în drum, imi aducea o felie de pâine neagră cu zahăr. Ori era prea mare bucata de pâine ori eu n-aveam randament, fiindcă se-ntorcea Aurel la joacă după ce mânca şi eu încă mă luptam cu felioiul.
Dacă urmau jocuri mai săltăreţe, mergeam la canal şi stropeam zahărul cu apă să nu-mi cadă după pâine. Ce nu puteam mânca mergea în buzunar la stoc.
Seara se-ncheia dramatic.
Cirezile se-ntorceau de la islaz şi din capul uliţei se auzea un vuiet combinat din ropod de copite şi mugete furioase, apoi vacile cu coarnele lor ameninţătoare umpleau strada. Din spate le mâna nervos văcarul satului lovindu-le cu-o bâtă, iar bietele dobitoace alergau, se împingeau unele în altele, ba se şi încălecau unele pe altele, mai târziu am aflat de ce.
Mă spânzuram de câte-un gard şi aşteptam cu ochii închişi să treacă urgia. Mare lucru că nu mi-a plesnit inima!
Într-o zi la poartă la baba Dobriţa s-a întâmplat o minune. Un tractor cu remorcă a basculat două rădăcini uriaşe aduse din baltă.
Sigur că dacă vacile şi-ar fi pus în gând mă puteau lua în coarne şi de pe buturugi dar eu mă simţeam mai în siguranţă cocoţată de ele decât spânzurată de gard.
Pe urmă venea momentul cel mai plăcut: venea acasă unchiu Titi cu Mobra( nu ştiu ce marcă era, la motorete-motociclete le ziceam Mobra şi la automobile Pobeda, că nu apăruse Dacia încă!) şi tot satul mă invidia că intram în curte şi aveam voie să şterg minunea tehnică de praf.
În stradă, în văzul tuturor, unchiu Titi striga:
-Hai, lasă joaca, că ţi-am adus de 2 lei bomboane!
Toţi copii erau leşinaţi de admiraţie pentru aşa un unchi culant, dar unchiul Titi aducea dropsuri verzi-mentolate care nu-mi plăceau şi pe catre le mânca singur de fiecare dată.
Şi începea nenorocirea!
Unchiul Titi şi moş Constantin povesteu din 1917 când veniseră bulgarii, aliaţii nemţilor şi spintecaseră femei şi copii şi mergeau cu ororile până în al doilea război mondial cu execuţii şi bombardamente.
Făceau ca avioanele, îşi schimonoseau feţele urâte şi cu pumnii mimau bombele, fără să mă lovească ce-i drept, numai mă înghionteau puţin, iar eu fugeam ca un căţeluş şi mă ascundeam între picioarele metalice ale maşinii de cusut, ţinându-mă strategic de roată.
Relatările erau atât de vii şi ei se comportau de parcă războiul era în toi.
Apoi, moşul asculta grav, se uita la ceas şi zicea:
- Ora opt! Ăsta-i avionul de Cehoslovacia!
Apoi începeau să discute de Gheorghiţă, băiatul dispărut pe front în munţii Tatra, pare-se urcat de ruşi în vagoane şi dus în Siberia.
Acum, Gheorghiţă era făcut de babă cam de fată mare dar moşul îl crescuse totuşi pe lângă ceilalţi 11, existând o mică probabilitate să fie a lui.
Până pe la unsprezece noaptea se auzeau periodic avioane iar moşul zicea: ăştia sunt ungurii, ăştia sunt sârbii, ăstia sunt ruşii, ăştia sunt nemţii…
După toate poveştile lor, eram încredinţată că toate acele avioane aruncă bombe şi în orice moment ne vor nimeri şi pe noi.
Trăiam intens poveştile de război, atmosfera încordată şi teama oribilă.
Până într-o zi când a trecut un avion în miezul zilei: eu m-am ascuns după buturugi, copii au ieşit în mijlocul uliţii să strige:
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Mă uitam la curajul nebunesc al copiilor şi îi rugam să vină să se ascundă sub rădăcini dar ei râdeau şi strigau mai tare.
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Apoi au venit îngrozitoarele vaci, unchiul Titi cu Mobra şi bomboanele de mentă, avioanele, bombele.
Ziua următoare a plouat.
Lenuţa, o fată de clasa a şaptea a venit cu nişte porumb, s-o ajut să-l cureţe de pe ştiuleţi şi drept premiu că am fost îndemânatică mi-a făcut o păpuşă de cârpe.
Rămase singure i-am explicat de “nebunia” copiilor care nu s-au ascuns când au venit avioanele, ba mai mult, au strigat ce-au strigat, despre război şi despre avioanele care vin noaptea şi de norocul pe care-l am cu maşina de cusut.
Lenuţa, fată simplă de la ţară l-a luat la rost pe moş Constantin.
Moşul, care era cârpa babei, a luat o faţă plângăcioasă şi a zis că asta este singura lor distracţie.
Atunci Lenuţa a adus nişte cărţi de istorie şi mi-a citit că războiul s-a terminat, că s-a semnat pacea. Eu nu ştiam să scriu şi să citesc dar fata mi-a inspirat încredere şi am ascultat cu mare interes.
Ce-i drept, seara, moşul nu i-a mai ţinut isonul lui Titi dar nici nu l-a oprit în vreun fel.
Mie tot îmi sărea inima când treceau avioane, dar reţinusem cuvânt cu cuvânt ce-mi spusese Lenuţa şi aveam mai multă încredere în cartea tipărită decât în cei doi ticăloşi.
Şi ziua următoare, minune!
Au trecut avioane, copii au început să strice şi eu mai tare decât toţi:
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Nu ştiu dacă pentru ceilalţi a fost o vorbă în vânt dar, eu am început să-mi doresc aprig să pilotez avioane.
Şi nu ştiu dacă ceilalţi au ajuns piloţi dar eu mi-am respectat toate visele copilăriei şi când am pilotat prima dată un avion am avut cu mine în carlingă şi copilul de 4 anişori.
De la papaşa de la intreprindere a venit un camion să aducă nişte cuie, lanţuri sau nu ştiu ce în sat.
L-am recunoscut pe şofer, fusese pe la noi pe acasă şi l-am rugat să mă ducă în oraş.
Mi-a zis că nu are vorbă cu taică-meu şi nu poate. Atunci am întors buzunarele pe dos şi i-am arătat pâinea uscată din buzunare.
Omul n-a mai stat pe gânduri. A lăsat vorbă la magazinul sătesc că mă duce acasă şi-am plecat spre Brăila.
Ajunşi acasă n-am găsit pe nimeni dar toată strada era a mea!
Gardul îl săream din două mişcări iar în pod aveam un adevărat regat.
Nu ştiu ce-a vorbit şoferul de camion cu papaşa, că am scăpat de vacanţe oribile cu vaci şi psihopaţi şi am făcut restul vacanţelor la mamaia Mihaica cu poveştile ei fermecătoare şi meşterul cuptor de pâine care-i aducea tot satul în bătătură în fiecare joi.
Nu zic că Friptu’ şi Beleaua nu erau de groază dar, du-mă Doamne-n Rai, c-oi avea eu ac şi de cojocul dracilor!
În copilărie îmi era drag să merg la bunica mea din partea mamei, într-un sătuc pe malul Siretului dar, într-o psihologie greu de înţeles, când îmi doream ceva important sau cât de neînsemnat şi care nu costa nici bani nici efort, papaşa mă refuza sistematic.
Aşa se face că, împotriva voinţei mele mă ducea la bunicii din partea tatălui, la Stăncuţa, pe malul Dunării. În mod enervant, Dunării îi ziceau Gârlă.
Bătrânii, baba Dobriţa şi moş Constantin erau nişte sadici care se întreceau în ticăloşii cu care să-mi mănânce sufletul.
Şi ca să fie circul complet, mai venea şi câte-o otravă de mătuşă care-l mulgea pe papaşa de bani zicând parşiv: mă sacrific ca să am grijă de copil !
Ca să ies la joacă, aveam de trecut printr-o grădiniţă dar, ca şi când aş fi vătămat parfumul florilor, nu aveam voie, fiind obligată să o iau prin curtea orătăniilor.
Psihopaţii stăteau ascunşi după perdeaua croşetată cu igliţa şi se distrau cum mă luptam cu curcanii şi gâscanii.
Din drum îmi făceam întotdeauna rost de un băţ pe care mi-l puneam de cu seară lângă pat dar aveau grijă să mi-l arunce în grădină şi numai dragele de picioruşe mă scăpau. Să fi avut vreo patru ani…
Văzându-mă scăpată, mă jucam în colb cu copii cât era ziulica de mare, cu un coltuc de pâine în buzunar, rezervă strategică de mare importanţă, fiindcă nimeni nu se deranja să mă cheme la masă iar poarta era închisă cu cheia toată ziua.
Mama lui Aurel, un băiat de vârsta mea îşi chema băieţii la masă şi văzând că eu rămân în drum, imi aducea o felie de pâine neagră cu zahăr. Ori era prea mare bucata de pâine ori eu n-aveam randament, fiindcă se-ntorcea Aurel la joacă după ce mânca şi eu încă mă luptam cu felioiul.
Dacă urmau jocuri mai săltăreţe, mergeam la canal şi stropeam zahărul cu apă să nu-mi cadă după pâine. Ce nu puteam mânca mergea în buzunar la stoc.
Seara se-ncheia dramatic.
Cirezile se-ntorceau de la islaz şi din capul uliţei se auzea un vuiet combinat din ropod de copite şi mugete furioase, apoi vacile cu coarnele lor ameninţătoare umpleau strada. Din spate le mâna nervos văcarul satului lovindu-le cu-o bâtă, iar bietele dobitoace alergau, se împingeau unele în altele, ba se şi încălecau unele pe altele, mai târziu am aflat de ce.
Mă spânzuram de câte-un gard şi aşteptam cu ochii închişi să treacă urgia. Mare lucru că nu mi-a plesnit inima!
Într-o zi la poartă la baba Dobriţa s-a întâmplat o minune. Un tractor cu remorcă a basculat două rădăcini uriaşe aduse din baltă.
Sigur că dacă vacile şi-ar fi pus în gând mă puteau lua în coarne şi de pe buturugi dar eu mă simţeam mai în siguranţă cocoţată de ele decât spânzurată de gard.
Pe urmă venea momentul cel mai plăcut: venea acasă unchiu Titi cu Mobra( nu ştiu ce marcă era, la motorete-motociclete le ziceam Mobra şi la automobile Pobeda, că nu apăruse Dacia încă!) şi tot satul mă invidia că intram în curte şi aveam voie să şterg minunea tehnică de praf.
În stradă, în văzul tuturor, unchiu Titi striga:
-Hai, lasă joaca, că ţi-am adus de 2 lei bomboane!
Toţi copii erau leşinaţi de admiraţie pentru aşa un unchi culant, dar unchiul Titi aducea dropsuri verzi-mentolate care nu-mi plăceau şi pe catre le mânca singur de fiecare dată.
Şi începea nenorocirea!
Unchiul Titi şi moş Constantin povesteu din 1917 când veniseră bulgarii, aliaţii nemţilor şi spintecaseră femei şi copii şi mergeau cu ororile până în al doilea război mondial cu execuţii şi bombardamente.
Făceau ca avioanele, îşi schimonoseau feţele urâte şi cu pumnii mimau bombele, fără să mă lovească ce-i drept, numai mă înghionteau puţin, iar eu fugeam ca un căţeluş şi mă ascundeam între picioarele metalice ale maşinii de cusut, ţinându-mă strategic de roată.
Relatările erau atât de vii şi ei se comportau de parcă războiul era în toi.
Apoi, moşul asculta grav, se uita la ceas şi zicea:
- Ora opt! Ăsta-i avionul de Cehoslovacia!
Apoi începeau să discute de Gheorghiţă, băiatul dispărut pe front în munţii Tatra, pare-se urcat de ruşi în vagoane şi dus în Siberia.
Acum, Gheorghiţă era făcut de babă cam de fată mare dar moşul îl crescuse totuşi pe lângă ceilalţi 11, existând o mică probabilitate să fie a lui.
Până pe la unsprezece noaptea se auzeau periodic avioane iar moşul zicea: ăştia sunt ungurii, ăştia sunt sârbii, ăstia sunt ruşii, ăştia sunt nemţii…
După toate poveştile lor, eram încredinţată că toate acele avioane aruncă bombe şi în orice moment ne vor nimeri şi pe noi.
Trăiam intens poveştile de război, atmosfera încordată şi teama oribilă.
Până într-o zi când a trecut un avion în miezul zilei: eu m-am ascuns după buturugi, copii au ieşit în mijlocul uliţii să strige:
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Mă uitam la curajul nebunesc al copiilor şi îi rugam să vină să se ascundă sub rădăcini dar ei râdeau şi strigau mai tare.
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Apoi au venit îngrozitoarele vaci, unchiul Titi cu Mobra şi bomboanele de mentă, avioanele, bombele.
Ziua următoare a plouat.
Lenuţa, o fată de clasa a şaptea a venit cu nişte porumb, s-o ajut să-l cureţe de pe ştiuleţi şi drept premiu că am fost îndemânatică mi-a făcut o păpuşă de cârpe.
Rămase singure i-am explicat de “nebunia” copiilor care nu s-au ascuns când au venit avioanele, ba mai mult, au strigat ce-au strigat, despre război şi despre avioanele care vin noaptea şi de norocul pe care-l am cu maşina de cusut.
Lenuţa, fată simplă de la ţară l-a luat la rost pe moş Constantin.
Moşul, care era cârpa babei, a luat o faţă plângăcioasă şi a zis că asta este singura lor distracţie.
Atunci Lenuţa a adus nişte cărţi de istorie şi mi-a citit că războiul s-a terminat, că s-a semnat pacea. Eu nu ştiam să scriu şi să citesc dar fata mi-a inspirat încredere şi am ascultat cu mare interes.
Ce-i drept, seara, moşul nu i-a mai ţinut isonul lui Titi dar nici nu l-a oprit în vreun fel.
Mie tot îmi sărea inima când treceau avioane, dar reţinusem cuvânt cu cuvânt ce-mi spusese Lenuţa şi aveam mai multă încredere în cartea tipărită decât în cei doi ticăloşi.
Şi ziua următoare, minune!
Au trecut avioane, copii au început să strice şi eu mai tare decât toţi:
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Nu ştiu dacă pentru ceilalţi a fost o vorbă în vânt dar, eu am început să-mi doresc aprig să pilotez avioane.
Şi nu ştiu dacă ceilalţi au ajuns piloţi dar eu mi-am respectat toate visele copilăriei şi când am pilotat prima dată un avion am avut cu mine în carlingă şi copilul de 4 anişori.
De la papaşa de la intreprindere a venit un camion să aducă nişte cuie, lanţuri sau nu ştiu ce în sat.
L-am recunoscut pe şofer, fusese pe la noi pe acasă şi l-am rugat să mă ducă în oraş.
Mi-a zis că nu are vorbă cu taică-meu şi nu poate. Atunci am întors buzunarele pe dos şi i-am arătat pâinea uscată din buzunare.
Omul n-a mai stat pe gânduri. A lăsat vorbă la magazinul sătesc că mă duce acasă şi-am plecat spre Brăila.
Ajunşi acasă n-am găsit pe nimeni dar toată strada era a mea!
Gardul îl săream din două mişcări iar în pod aveam un adevărat regat.
Nu ştiu ce-a vorbit şoferul de camion cu papaşa, că am scăpat de vacanţe oribile cu vaci şi psihopaţi şi am făcut restul vacanţelor la mamaia Mihaica cu poveştile ei fermecătoare şi meşterul cuptor de pâine care-i aducea tot satul în bătătură în fiecare joi.
Nu zic că Friptu’ şi Beleaua nu erau de groază dar, du-mă Doamne-n Rai, c-oi avea eu ac şi de cojocul dracilor!
FASOLEA CU CEAPĂ ŞI ÎMPĂRATUL
Autor DOINA POPESCU
Mama era elevă la liceul de fete şi într-o zi a fost anunţată că părinţii au fost trecuţi la chiaburi şi este exmatriculată.
Tatăl ei, moş Ilie, disperat că-i fuseseră luate pământurile, caii, vitele şi uneltele la CAP, îşi lăsase o barbă de patriarh punându-şi toată nădejdea în Dumnezeu.
Dar la aşa faptă strâmbă, împreună cu alt fruntaş din sat, moş Andrei, luară calea Bucureştiului ca să-şi vadă fetele iar la şcoală.
Deci, s-au dus oamenii în audienţă la Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Din zori au stat la uşa conducătorului dar, acesta nu şi-a găsit timp de ei. Erau rupţi de foame şi deşi aveau pâine, brânză, ouă fierte şi ceapă la ei, n-au îndrăznit să mânânce şi nici să plece şi să rişte să nu mai fie primiţi.
Pe seară, Gheorghiu-Dej a ieşit să plece şi a dat cu ochii de cei doi ţărani.
-Drăcie! Am uitat de voi! Moşule, semeni cu Engels dar, mata eşti mai frumos. Îmi pare rău de voi dar, trebuie să mă mai aşteptaţi să mă întorc de la masă. N-am mâncat nimic toată ziua!
-Aicea ne găseşti, măria ta!- zice moş Ilie, bucuros că totuşi avea să se întoarcă.
Conducătorul făcu câţiva paşi şi apoi se răzgândi:
-Ia, mai bine veniţi cu mine, că precis nici voi n-aţi mâncat nimic. Cât mâncăm îmi spuneţi of-ul şi mai câştigăm timp, că eu mă întorc.
Moş Ilie, îndoit de foame, pe de o parte se bucură de bucatele alese ce avea să le mănânce la masa împăratului, pe alta era cam sfios fiindcă nu ştia dacă se cade la un ţăran atâta cinste.
S-au aşezat la o masă mare şi au fost serviţi imediat. Spre uimirea ţăranilor, mâncarea le-a fost tare cunoscută: fasole cu pâine neagră.
-Bună mai era o ceapă la fasolea asta!- zice Gheorghiu-Dej cu lingura-n fasole.
-Am eu în desagă!-zice moş Ilie. Acum o scot.
A spart ceapa cu pumnul, a împărţit-o în trei şi au mâncat în tăcere: ciorbă de fasole, fasole scăzută şi fasole făcăluită.
Uimirea ţăranilor era deplină. Să mănânci fasole cu ceapă şi cu pâine neagră ditamai împăratul? Mare minune! Fără tingirii de aur, fără pocale de argint!
Gheorghiu-Dej povesti cât de greu se conduce o ţară, cât de multe vrea să facă şi cât de puţin îi stă în putere, câtă trădare e-n jurul lui şi că-şi trăieşte fiecare zi ca şi când ar fi ultima.
Câtă deznădejde îl cuprinde că ruşii ne-au încălecat ţara şi vor să ne mănânce fripţi. Ruşii, ruşii, ruşii!
La sfârşit, ţăranii povestiră motivul urnirii lor pe drumul Bucureştiului şi Gheorghiu-Dej promise că va repara abuzul imediat.
Săptămâna următoare o comisie de la partid veni în anchetă şi mama fu reprimită la şcoală.
Dar, ghinion! Cum învăţa foarte bine, stârni invidia fetei unui ştab de la partid.
Răzgâiata se dădu cu curu’ de pământ că fiica de chiabur a luat notă mai mare decât ea, fată de activist onorabil cu origine sănătoasă.
Pentru a nu-şi mai produce duduia vânătăi şi cu altă ocazie, direcţiunea hotărî pentru a doua oară exmatricularea elementului antisocial.
La moartea lui Gheorghiu-Dej, moş Ilie s-a aşezat pe prispă cu gazeta pe ghenunchi şi a plâns de i s-a zguduit pieptul. Vecinii s-au mirat, ştiind că un comunist mort e mai bun decât un comunist viu. S-au mirat şi fiindcă moş Ilie suferise îngrozitor din cauza colectivizării, blestemându-i pe comunişti de câte ori cumpăra lână şi grâu ca să-şi plătească cotele criminale.
Dar moş Ilie avea propriul lui adevăr: ştia că împăratul a fost omorât de ruşi şi temea că Moscova îşi va pune slugă supusă care v-a vitregi ţara şi mai rău. Plângea de mila ţării!
Cinci ani mai târziu, moş Ilie a murit pe prispă aşteptând americanii.
Moscova a reuşit abia peste alţi 20 de ani să-şi pună oamenii în fruntea bucatelor la Bucureşti dar, americanii n-au mai venit niciodată.
Mama era elevă la liceul de fete şi într-o zi a fost anunţată că părinţii au fost trecuţi la chiaburi şi este exmatriculată.
Tatăl ei, moş Ilie, disperat că-i fuseseră luate pământurile, caii, vitele şi uneltele la CAP, îşi lăsase o barbă de patriarh punându-şi toată nădejdea în Dumnezeu.
Dar la aşa faptă strâmbă, împreună cu alt fruntaş din sat, moş Andrei, luară calea Bucureştiului ca să-şi vadă fetele iar la şcoală.
Deci, s-au dus oamenii în audienţă la Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Din zori au stat la uşa conducătorului dar, acesta nu şi-a găsit timp de ei. Erau rupţi de foame şi deşi aveau pâine, brânză, ouă fierte şi ceapă la ei, n-au îndrăznit să mânânce şi nici să plece şi să rişte să nu mai fie primiţi.
Pe seară, Gheorghiu-Dej a ieşit să plece şi a dat cu ochii de cei doi ţărani.
-Drăcie! Am uitat de voi! Moşule, semeni cu Engels dar, mata eşti mai frumos. Îmi pare rău de voi dar, trebuie să mă mai aşteptaţi să mă întorc de la masă. N-am mâncat nimic toată ziua!
-Aicea ne găseşti, măria ta!- zice moş Ilie, bucuros că totuşi avea să se întoarcă.
Conducătorul făcu câţiva paşi şi apoi se răzgândi:
-Ia, mai bine veniţi cu mine, că precis nici voi n-aţi mâncat nimic. Cât mâncăm îmi spuneţi of-ul şi mai câştigăm timp, că eu mă întorc.
Moş Ilie, îndoit de foame, pe de o parte se bucură de bucatele alese ce avea să le mănânce la masa împăratului, pe alta era cam sfios fiindcă nu ştia dacă se cade la un ţăran atâta cinste.
S-au aşezat la o masă mare şi au fost serviţi imediat. Spre uimirea ţăranilor, mâncarea le-a fost tare cunoscută: fasole cu pâine neagră.
-Bună mai era o ceapă la fasolea asta!- zice Gheorghiu-Dej cu lingura-n fasole.
-Am eu în desagă!-zice moş Ilie. Acum o scot.
A spart ceapa cu pumnul, a împărţit-o în trei şi au mâncat în tăcere: ciorbă de fasole, fasole scăzută şi fasole făcăluită.
Uimirea ţăranilor era deplină. Să mănânci fasole cu ceapă şi cu pâine neagră ditamai împăratul? Mare minune! Fără tingirii de aur, fără pocale de argint!
Gheorghiu-Dej povesti cât de greu se conduce o ţară, cât de multe vrea să facă şi cât de puţin îi stă în putere, câtă trădare e-n jurul lui şi că-şi trăieşte fiecare zi ca şi când ar fi ultima.
Câtă deznădejde îl cuprinde că ruşii ne-au încălecat ţara şi vor să ne mănânce fripţi. Ruşii, ruşii, ruşii!
La sfârşit, ţăranii povestiră motivul urnirii lor pe drumul Bucureştiului şi Gheorghiu-Dej promise că va repara abuzul imediat.
Săptămâna următoare o comisie de la partid veni în anchetă şi mama fu reprimită la şcoală.
Dar, ghinion! Cum învăţa foarte bine, stârni invidia fetei unui ştab de la partid.
Răzgâiata se dădu cu curu’ de pământ că fiica de chiabur a luat notă mai mare decât ea, fată de activist onorabil cu origine sănătoasă.
Pentru a nu-şi mai produce duduia vânătăi şi cu altă ocazie, direcţiunea hotărî pentru a doua oară exmatricularea elementului antisocial.
La moartea lui Gheorghiu-Dej, moş Ilie s-a aşezat pe prispă cu gazeta pe ghenunchi şi a plâns de i s-a zguduit pieptul. Vecinii s-au mirat, ştiind că un comunist mort e mai bun decât un comunist viu. S-au mirat şi fiindcă moş Ilie suferise îngrozitor din cauza colectivizării, blestemându-i pe comunişti de câte ori cumpăra lână şi grâu ca să-şi plătească cotele criminale.
Dar moş Ilie avea propriul lui adevăr: ştia că împăratul a fost omorât de ruşi şi temea că Moscova îşi va pune slugă supusă care v-a vitregi ţara şi mai rău. Plângea de mila ţării!
Cinci ani mai târziu, moş Ilie a murit pe prispă aşteptând americanii.
Moscova a reuşit abia peste alţi 20 de ani să-şi pună oamenii în fruntea bucatelor la Bucureşti dar, americanii n-au mai venit niciodată.
Un bărbat pretenţios
Autor: DoinaPopescu
Un tip este hotărât să se însoare cu o fată mare. Se duce la Apaca să-şi aleagă consoarta dar, fără rezultat. Şefa comitetului de femei îl trimite la Filatura de bumbac românesc. Personal feminin numeros, şanse mai multe. Nu-i, nu-i! La sfatul liderului de sindicat ia facultăţile la rând: eşec total!
Verifică liceele, şcolile generale, apoi, dezamăgit îşi ia omul o fetiţă de la grădiniţă, hotărât s-o crească pentru el.
Ca un soţ conştiincios, în fiecare zi o învăţa cîte un cuvînt nou. Într-o zi o învaţă cuvântul EVIDENT şi verifică în mai multe propoziţii dacă puştoaica şi-a însuşit bine sensul, apoi îi dă lista cu cheltuielile din ziua respectivă:
-Mere-5lei, lapte-3lei, pâine-2,5 lei, …-10 lei.
-Auzi, bărbate? Da’ ce a costat atât de mult aici la puncte-puncte?
-Draga mea, eu sunt bărbat şi pentru că tu eşti fetiţă şi trebuie să mai creşti, plătesc şi eu pentru sex!
-Atât de scump? Păi, noi la grădiniţă facem sex pe un măr!
-Da’ ce? Voi la grădiniţă faceţi sex?- zice omul consternat.
-Evident!
Citeşte PROZĂ AFURISITĂ şi pe http://doinapopescu.blogspot.com
SINONIM PENTRU RAHAT
Autor: Doina Popescu
Eram studentă şi mă simţeam tare bine în camera cochetă din cămin. Ca o părere, se aude un ciocănit discret la uşă. Atât de delicat nu putea să bată decât Marcela, o tipă blândă din Ploieşti. Deschid şi o invit în cameră.
Mă întreabă şoptit:
-Ce faaci?- cu un a prelung şi leneş.
-Mănânc rahat proaspăt cu apă rece!- răspund eu dezinvolt.
Aud uşa trântită şi când întorc capul, Marcela dispăruse.
Pricepând că nu toată lumea are umorul fin acordat şi stilul meu direct mai sperie căprioarele, pun patru bucăţele de rahat proaspăt de lămâie pe o farfuriuţă de cafea şi cu un pahar cu apă de la frigider, bat în uşa Marcelei.
Deschide cu întârziere, cu ochii roşii de plâns şi când mă vede izbucneşte iar. În momentul următor dă cu ochii de rahat şi de paharul aburit de apă rece şi rămâne stupefiată:
-Ia uite, credeam că-ţi baţi joc de mine! Tu chiar mâncai rahat!- zice repede. Apoi şi mai speriată: Mă scuzi că am zis asta!
-Adică ce?- zic eu.
-Mă scuzi că am zis că ai mâncat rahat dar nu-mi vine un sinonim în minte!
Ar fi rămas uitată această întâmplare dar, fetiţa mea cea mică, pe când avea vreo patru anişori, o roagă pe menajeră:
-Tanti Angela,te rog frumos, îmi mai dai o bucată de cozonac? Da’ vreau o bucată cu mult-mult câcat!
Madam Angela, numa’ bună s-acreşti varza cu ea, după momentul de consternare, a priceput ce-a vrut să zică copilul şi a râs cu lacrimi, poate pentru prima dată în viaţă.
La care Sabrina, serioasă, zice:
-Nu-i în regulă cuvântul ăsta dar, nu-mi vine un sinonim în minte!
Ei, Marcelo, uite că se găsi şi sinonimul tău rătăcit pe la Revoluţie!
http://doinapopescu.blogspot.com
ELVEŢIA, secretul bunăstării
Autor Doina Popescu
M-a frapat întotdeauna la şoselele Elveţiei, că sunt tăiate în linie dreaptă. Cel mai banal deal străpuns de un tunel, când o construcţie clasică, o şosea de suprafaţă, era perfect abordabilă. Nu m-a lămurit nimeni dar, probabil că s-au evitat exproprierile sau compensaţiile bănoase.
Legată ombilical de comunism prin instruirea şi finanţarea lui Lenin dar, fără să-i simtă talpa pe grumaz, cunoscând al II-lea război mondial ca depozitar al conturilor deopotrivă evreieşti şi germane şi al aurului jefuit de nazişti dar, fără să cunoască ororile războiului altfel decât din gazete, Elveţia a asigurat cetăţenilor ei cea mai bună calitate a vieţii din Europa şi probabil şi din lume.
Dar, marea mea nedumerire a fost legată de case. Case sau căsuţe? Construite cu gust, cu finisaje îngrijite, casele elveţienilor nu au nimic epatant, ba chiar sunt mult mai mici decât casele majorităţii românilor.
Elveţienii, cu venituri stabile de atâtea generaţii, netreieraţi de război, îşi puteau permite ceva mai mult decât căsoaiele răsărite în hemoragia imobiliară din jurul Bucureştiului. Şi totuşi, locuiesc în căsuţe modeste, cu un singur etaj şi geamuri mici, puţine şi majoritatea fixe.
Am încercat să înţeleg.
Mai bogaţi decât majoritatea europenilor, la parter au garajul pentru două-trei maşini iar la etaj bucătăria, adesea minimalistă, living-ul modest şi unul, maximum două dormitoare. Adesea livingul şi bucătăria, arareori folosită, ce-i drept, fiindcă prânzul se serveşte în arealul locului de muncă iar cina, obligatoriu la cârciumă, pe preţuri ajustate buzunarului lor îşi dispută acelaşi spaţiu. Rareori apar proprietăţi costisitoare la vânzare cu menţiunea ”bucătărie americană”.
Am întrebat un localnic din suburbiile Genevei cu care am stat mai mult în poveşti şi care mi-a spus cam aşa:
Dacă îţi înşeli nevasta nu o să intereseze pe nimeni. Toţi o facem mai devreme sau mai târziu. Eşti homosexual? Esta problema ta! Asta nu s-a inventat acum, se practica şi pe vremea Romei antice, ca să nu mai vorbim de Grecia antică. Ai comis o crimă? Vei suporta consecinţele faptei tale în justiţie şi vei răspunde în faţa lui Dumnezeu!
Ai ieşit dintr-o încăpere şi nu ai stins lumina?
Eşti inamicul public numărul unu! Îţi vei pierde prietenii şi respectul tuturor! Noi avem bani - nu pentru că ne cad din cer - ci fiindcă econimisirea banilor şi a resurselor este regula numărul unu care ne guvernează întreaga existenţă. Dacă nu ştii ce înseamnă economisirea vei învăţa sau vei fi eliminat. Nu ne trebuiesc geamuri largi. Suntem o ţară muntoasă şi conservăm căldura prin toate mijloacele. Casele noastre sunt proiectate să asigure optimum din punct de vedere energetic. Şi a fost un exemplu forţat acela cu lumina. Majoritatea caselor sunt dotate cu senzor şi la părăsirea încăperii se sting automat. Apa la toaletă, pe sistem dual-flush, apa la chiuvetă cu debit optimizat pentru o spălare pe mâini. Totul gândit pentru a se evita risipa. Este prima lecţie pe care copilul o învaţă de la părinţi, de la grădiniţă şi care a devenit sensul vieţii noastre.
Revenind în ţară, discutam cu un cunoscut profesor universitar, expert în calitate. Fusese şi dânsul recent în Elveţia, invitat de un român, profesor universitar rezident elveţian.
Gazda a plecat la un simpozion şi l-a lăsat… singur acasă.
Un prieten, fost coleg de facultate, stabilit şi el de mulţi ani acolo, aflând că este în oraş a venit să-l scoată la un seminar. Pentru că erau în criză de timp şi aveau multe de povestit, domnul profesor, în timp ce se bărbierea l-a invitat pe musafir în baie şă-şi continue ideea.
Amicul a sărit ca ars.
-NU! Ai greşit robinetul! Pentru bărbierit se foloseşte celălalt robinet de la colectorul de apă de ploaie. Un metru cub de apă din reţea este o avere: a ajuns un franc elveţian! Omul te-a lăsat pe încredere în casa lui şi tu te comporţi neglijent şi îi consumi nesăbuit resursele!
Domnul profesor, un tip fin şi de o mare eleganţă şi-a cerut scuze şi a încercat să treacă peste incident ca să nu-şi strice seara.
Fiind un tip chibzuit, şi-a cumpărat nişte cartofi să pregătească cina acasă. În timp ce curăţa cartofii, ţâr soneria. Amicul venise iarăşi să-i ţină de urât. În timp ce spăla cartofii, amicul sare iar ca ars:
- Nu! Nu! Nu! Cartofii nu se spală la robinetul de reţea! Te rog să foloseşti robinetul de la colectorul de apă de ploaie! La întoarcere, gazda ta o să citească contorul şi o să se supere definitiv pe tine! Nu te va mai primi niciodată în casa lui! Şi la cât eşti de risipitor, nici eu nu-mi permit să te găzduiesc! Ţin la tine ca la cel mai bun prieten din facultate dar, eşti risipitor şi oamenii trebuie să se ferească de tine!
Da! În copilărie şi mama spăla rufele cu apă de ploaie fiindcă spăla mai bine… Şi noi făceam baie cu apă colectată la streaşină în butoi. Apoi cartierul a evoluat, canalul de la colţ a fost mutat în curte şi în baie şi butoiul a fost pus pe foc: strica aspectul. Încet, încet în încercarea de a ne emancipa am pierdut toate bunele practici şi moştenirile bunicilor noştri. Elveţienii, nu!
Legată ombilical de comunism prin instruirea şi finanţarea lui Lenin dar, fără să-i simtă talpa pe grumaz, cunoscând al II-lea război mondial ca depozitar al conturilor deopotrivă evreieşti şi germane şi al aurului jefuit de nazişti dar, fără să cunoască ororile războiului altfel decât din gazete, Elveţia a asigurat cetăţenilor ei cea mai bună calitate a vieţii din Europa şi probabil şi din lume.
Dar, marea mea nedumerire a fost legată de case. Case sau căsuţe? Construite cu gust, cu finisaje îngrijite, casele elveţienilor nu au nimic epatant, ba chiar sunt mult mai mici decât casele majorităţii românilor.
Elveţienii, cu venituri stabile de atâtea generaţii, netreieraţi de război, îşi puteau permite ceva mai mult decât căsoaiele răsărite în hemoragia imobiliară din jurul Bucureştiului. Şi totuşi, locuiesc în căsuţe modeste, cu un singur etaj şi geamuri mici, puţine şi majoritatea fixe.
Am încercat să înţeleg.
Mai bogaţi decât majoritatea europenilor, la parter au garajul pentru două-trei maşini iar la etaj bucătăria, adesea minimalistă, living-ul modest şi unul, maximum două dormitoare. Adesea livingul şi bucătăria, arareori folosită, ce-i drept, fiindcă prânzul se serveşte în arealul locului de muncă iar cina, obligatoriu la cârciumă, pe preţuri ajustate buzunarului lor îşi dispută acelaşi spaţiu. Rareori apar proprietăţi costisitoare la vânzare cu menţiunea ”bucătărie americană”.
Am întrebat un localnic din suburbiile Genevei cu care am stat mai mult în poveşti şi care mi-a spus cam aşa:
Dacă îţi înşeli nevasta nu o să intereseze pe nimeni. Toţi o facem mai devreme sau mai târziu. Eşti homosexual? Esta problema ta! Asta nu s-a inventat acum, se practica şi pe vremea Romei antice, ca să nu mai vorbim de Grecia antică. Ai comis o crimă? Vei suporta consecinţele faptei tale în justiţie şi vei răspunde în faţa lui Dumnezeu!
Ai ieşit dintr-o încăpere şi nu ai stins lumina?
Eşti inamicul public numărul unu! Îţi vei pierde prietenii şi respectul tuturor! Noi avem bani - nu pentru că ne cad din cer - ci fiindcă econimisirea banilor şi a resurselor este regula numărul unu care ne guvernează întreaga existenţă. Dacă nu ştii ce înseamnă economisirea vei învăţa sau vei fi eliminat. Nu ne trebuiesc geamuri largi. Suntem o ţară muntoasă şi conservăm căldura prin toate mijloacele. Casele noastre sunt proiectate să asigure optimum din punct de vedere energetic. Şi a fost un exemplu forţat acela cu lumina. Majoritatea caselor sunt dotate cu senzor şi la părăsirea încăperii se sting automat. Apa la toaletă, pe sistem dual-flush, apa la chiuvetă cu debit optimizat pentru o spălare pe mâini. Totul gândit pentru a se evita risipa. Este prima lecţie pe care copilul o învaţă de la părinţi, de la grădiniţă şi care a devenit sensul vieţii noastre.
Revenind în ţară, discutam cu un cunoscut profesor universitar, expert în calitate. Fusese şi dânsul recent în Elveţia, invitat de un român, profesor universitar rezident elveţian.
Gazda a plecat la un simpozion şi l-a lăsat… singur acasă.
Un prieten, fost coleg de facultate, stabilit şi el de mulţi ani acolo, aflând că este în oraş a venit să-l scoată la un seminar. Pentru că erau în criză de timp şi aveau multe de povestit, domnul profesor, în timp ce se bărbierea l-a invitat pe musafir în baie şă-şi continue ideea.
Amicul a sărit ca ars.
-NU! Ai greşit robinetul! Pentru bărbierit se foloseşte celălalt robinet de la colectorul de apă de ploaie. Un metru cub de apă din reţea este o avere: a ajuns un franc elveţian! Omul te-a lăsat pe încredere în casa lui şi tu te comporţi neglijent şi îi consumi nesăbuit resursele!
Domnul profesor, un tip fin şi de o mare eleganţă şi-a cerut scuze şi a încercat să treacă peste incident ca să nu-şi strice seara.
Fiind un tip chibzuit, şi-a cumpărat nişte cartofi să pregătească cina acasă. În timp ce curăţa cartofii, ţâr soneria. Amicul venise iarăşi să-i ţină de urât. În timp ce spăla cartofii, amicul sare iar ca ars:
- Nu! Nu! Nu! Cartofii nu se spală la robinetul de reţea! Te rog să foloseşti robinetul de la colectorul de apă de ploaie! La întoarcere, gazda ta o să citească contorul şi o să se supere definitiv pe tine! Nu te va mai primi niciodată în casa lui! Şi la cât eşti de risipitor, nici eu nu-mi permit să te găzduiesc! Ţin la tine ca la cel mai bun prieten din facultate dar, eşti risipitor şi oamenii trebuie să se ferească de tine!
Da! În copilărie şi mama spăla rufele cu apă de ploaie fiindcă spăla mai bine… Şi noi făceam baie cu apă colectată la streaşină în butoi. Apoi cartierul a evoluat, canalul de la colţ a fost mutat în curte şi în baie şi butoiul a fost pus pe foc: strica aspectul. Încet, încet în încercarea de a ne emancipa am pierdut toate bunele practici şi moştenirile bunicilor noştri. Elveţienii, nu!
Mă găsiţi şi pe http://doinapopescu.blogspot.com
FASOLEA CU CEAPĂ ŞI ÎMPĂRATUL
Autor Doina Popescu
http://doinapopescu.wordpress.com
Mama era elevă la liceul de fete şi într-o zi a fost anunţată că părinţii au fost trecuţi la chiaburi şi este exmatriculată.
Tatăl ei, moş Ilie, disperat că-i fuseseră luate pământurile, caii, vitele şi uneltele la CAP, îşi lăsase o barbă de patriarh punându-şi toată nădejdea în Dumnezeu.
Dar la aşa faptă strâmbă, împreună cu alt fruntaş din sat, moş Andrei, luară calea Bucureştiului ca să-şi vadă fetele iar la şcoală.
Deci, s-au dus oamenii în audienţă la Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Din zori au stat la uşa conducătorului dar, acesta nu şi-a găsit timp de ei. Erau rupţi de foame şi deşi aveau pâine, brânză, ouă fierte şi ceapă la ei, n-au îndrăznit să mânânce şi nici să plece şi să rişte să nu mai fie primiţi.
Pe seară, Gheorghiu-Dej a ieşit să plece şi a dat cu ochii de cei doi ţărani.
-Drăcie! Am uitat de voi! Moşule, semeni cu Engels dar, mata eşti mai frumos. Îmi pare rău de voi dar, trebuie să mă mai aşteptaţi să mă întorc de la masă. N-am mâncat nimic toată ziua!
-Aicea ne găseşti, măria ta!- zice moş Ilie, bucuros că totuşi avea să se întoarcă.
Conducătorul făcu câţiva paşi şi apoi se răzgândi:
-Ia, mai bine veniţi cu mine, că precis nici voi n-aţi mâncat nimic. Cât mâncăm îmi spuneţi of-ul şi mai câştigăm timp, că eu mă întorc.
Moş Ilie, îndoit de foame, pe de o parte se bucură de bucatele alese ce avea să le mănânce la masa împăratului, pe alta era cam sfios fiindcă nu ştia dacă se cade la un ţăran atâta cinste.
S-au aşezat la o masă mare şi au fost serviţi imediat. Spre uimirea ţăranilor, mâncarea le-a fost tare cunoscută: fasole cu pâine neagră.
-Bună mai era o ceapă la fasolea asta!- zice Gheorghiu-Dej cu lingura-n fasole.
-Am eu în desagă!-zice moş Ilie. Acum o scot.
A spart ceapa cu pumnul, a împărţit-o în trei şi au mâncat în tăcere: ciorbă de fasole, fasole scăzută şi fasole făcăluită.
Uimirea ţăranilor era deplină. Să mănânci fasole cu ceapă şi cu pâine neagră ditamai împăratul? Mare minune! Fără tingirii de aur, fără pocale de argint!
Gheorghiu-Dej povesti cât de greu se conduce o ţară, cât de multe vrea să facă şi cât de puţin îi stă în putere, câtă trădare e-n jurul lui şi că-şi trăieşte fiecare zi ca şi când ar fi ultima. Câtă deznădejde îl cuprinde că ruşii ne-au încălecat ţara şi vor să ne mănânce fripţi. Ruşii, ruşii, ruşii!
La sfârşit, ţăranii povestiră motivul urnirii lor pe drumul Bucureştiului şi Gheorghiu-Dej promise că va repara abuzul imediat.
Săptămâna următoare o comisie de la partid veni în anchetă şi mama fu reprimită la şcoală.
Dar, ghinion! Cum învăţa foarte bine, stârni invidia fetei unui ştab de la partid.
Răzgâiata se dădu cu curu’ de pământ că fiica de chiabur a luat notă mai mare decât ea, fată de activist onorabil cu origine sănătoasă.
Pentru a nu-şi mai produce duduia vânătăi şi cu altă ocazie, direcţiunea hotărî pentru a doua oară exmatricularea elementului antisocial.
La moartea lui Gheorghiu-Dej, moş Ilie s-a aşezat pe prispă cu gazeta pe ghenunchi şi a plâns de i s-a zguduit pieptul. Vecinii s-au mirat, ştiind că un comunist mort e mai bun decât un comunist viu. S-au mirat şi fiindcă moş Ilie suferise îngrozitor din cauza colectivizării, blestemându-i pe comunişti de câte ori cumpăra lână şi grâu ca să-şi plătească cotele criminale.
Dar moş Ilie avea propriul lui adevăr: ştia că împăratul a fost omorât de ruşi şi temea că Moscova îşi va pune slugă supusă care v-a vitregi ţara şi mai rău. Plângea de mila ţării!
Cinci ani mai târziu, moş Ilie a murit pe prispă aşteptând americanii.
Moscova a reuşit abia peste alţi 20 de ani să-şi pună oamenii în fruntea bucatelor la Bucureşti dar, americanii nu au mai venit niciodată.
Citiţi PROZĂ AFURISITĂ şi pe http://doinapopescu.blogspot.com
LUME, LUME, bordel nou în blogosferă!
Autor Doina Popescu http://doinapopescu.wordpress.com
O răceală cruntă m-a ţinut azi în casă şi pentru că de luni o ţin pe Nurofen şi nasu-mi curge ca la canal, am trecut la remedii serioase. Ceai cu piper îi zic unii, alţii compot de nuci dar ca să nu mă fandosesc aiurea-n tramvai, vă spun pe şleau că am fiert nişte pălincă mărgelată, să prind curaj în lupta cu răceala. Şi cum ieri mi-a stat mintea la Tanti Elvira, inspirată de pânzele maestrului Prundea am făcut repejor un blog nou-nouţ în care să scriu poveştile Brăilei.
Despre fetele frumoase de la Brăila s-a dus vestea, despre fetele cuminţi de la Brăila nu prea s-a auzit (nu că n-ar exista, dar ziarele se vând mai bine cu poale date peste cap şi curvet pe prima pagină!), deci şi despre unele şi despre celelalte voi scrie pe acest blog, care se numeşte, cum altfel LA TANTI ELVIRA. http://braileanul.blogspot.com
Toţi cei ce iubiţi Brăila şi fetele frumoase ( şi nu musai cuminţi!!!), vă rog să duceţi vestea mai departe şi dacă ştiţi poveşti sau legende cu şi despre Tanti Elvira, scrieţi-mi la comisiazurich@yahoo.com şi dacă sunt bune vi le public.
Veniţi să vă compromiteţi LA TANTI ELVIRA!
În blogroll, fetele vor fi trecute la FETELE lu' TANTI ELVIRA iar băieţii la
CLIENŢII VIRILI ai LU' TANTI ELVIRA.
Grăbiţi-vă că se stinge felinarul!
ELEGANŢA NU SE UITĂ
În studenţie, având bani puţini trebuia să fim chivernisiţi, fiindcă de ciocolată şi teatru nu ne puteam lipsi.
Aşa că nu stricam niciodată banii pe metrou şi toate distanţele, oricât de mari, le parcurgeam pe jos fie ploaie, arşiţă sau vijelie.
Şi o altă economie o făceam din tuns: ne tundeam singuri, reciproc, eu pe soţul meu şi el pe mine. Aşa am cunoscut-o pe Viorica.
Viorica avea o foarfecă îndemânatică şi orice meseriaş ştie că reuşita este jumătate practică, jumătate scula potrivită.
În căminul studenţesc erau câteva figuri remarcabile.
Adrian Cioroianu, frumos, distins, ar fi putut lesne face pârtie printre fete dacă şi-ar fi pus în minte.
Dar între fete Viorica Vatamanu, cu ochii viorii, inteligenţi, faţa de premiantă şi hainele elegante, de mare doamnă mi-a lăsat o impresie aparte. Probabil şi pălăria îi dădea un aer special…
În stilul meu direct i-am spus că-i admir deopotrivă ochii şi croiala hainelor şi ea mi-a povestit că-şi croieşte şi-şi lucrează singură toată garderoba.
Era studentă la teatru şi pentru cine nu ştie, la acele vremuri competiţia era crâncenă şi reuşita fabuloasă.
Era marcată de cifra şase: şase ani dăduse admitere la Institutul de teatru şi acum făcea facultatea la seral tot şase ani.
Stăteam adesea la şuetă, eu având o problemă încordată cu soacra care se lupta să mă despartă de soţul meu(şi nu i-a trecut nici acum după 21 de ani).
Ea mă consola râzând frumos: “noră potrivită pentru soacră-ta nu-i decât Zoe Ceauşescu dar din păcate pentru ea, Zoe este deja luată. Dar o fiere de soacră mai a dracu’ ca a ta nu nimereai decât în persoana Elenei Ceauşescu!”-zicea Viorica.
Pe ea nu o vedeam niciodată cu băieţi, deşi era o frumuseţe şi precis avea succes maxim. O întrebam de ce este singură şi ea glumea mereu: “nu accept decât nevastă sau amantă de preşedinte!”
Am terminat facultatea şi m-am mutat din cămin dar, pe Viorica am admirat-o o vreme în vitrina Institutului de teatru, la fotografiile absolvenţilor: evident cu pălărie!
Prin ‘95-’96 pe strada Edgar Quinet, ‘n Bucureşti, chiar în faţa intrării la facultatea de matematică se produce un ambuteiaj. În dreptul meu, un Volvo bengos de culoare închisă.
Geamul se lasă şi o doamnă elegantă, cu pălărie şi mănuşi mă salută zâmbind misterios. Lângă ea, viitorul preşedinte Emil Constantinescu.
Geamul s-a ridicat şi coloana s-a pus în mişcare.
Uimirea m-a ţinut o vreme pe loc… Viorica?
Trăind agitat şi în mare viteză, adesea mă visez cu un cappucino în faţă, discutâd cu Viorica pe o terasă elegantă…
Proză Afurisită găsiţi şi La Tanti ELVIRA
VIAŢA BATE FABULA
Autor: Doina Popescu http://doinapopescu.wordpress.com/
El, liric dar în pană de inspiraţie:
-Draga mea, văcuţa mea…
Văzând expresia ei înţelese că a dat-o de gard: hai, nu te bosumfla, doar şi eu sunt boul tău!
Ea, privindu-l cam dintr-o parte:
-Fără supărare: prefer un taur!
Citeşte replici afurisite şi pe http://doinapopescu.blogspot.com/
El, liric dar în pană de inspiraţie:
-Draga mea, văcuţa mea…
Văzând expresia ei înţelese că a dat-o de gard: hai, nu te bosumfla, doar şi eu sunt boul tău!
Ea, privindu-l cam dintr-o parte:
-Fără supărare: prefer un taur!
Citeşte replici afurisite şi pe http://doinapopescu.blogspot.com/
AVENTURĂ ÎN BUCEGI
Autor: Doina POPESCU
http://doinapopescu.wordpress.com/
Fiind restricţie DIE(de importanţă excepţională) la aerodrom, i-am lăsat tot cerul patriei lui Ceauşescu şi-am plecat la munte, cabana Padina, via Buşteni.
Fiindcă la acele vremuri studenţii erau săraci dar curajoşi şi iubitori de natură, loc de cazare-ioc!
Adică nici în cameră dar nici în sala de mese, nici pe mese nici pe sub mese.
Cine este familiarizat cu cabanele ştie ce spun, cine nu, habar n-are ce distracţii a pierdut.
Să urci la picioruş pe Jepii Mici era o aventură nu chiar la îndemâna oricui, iar pe fetele neantrenate le sfătuiesc să se abţină.
Deci înţepând norii cu fruntea năduşită am descins la Padina, numai bine să constatăm că nu există locuri de cazare.
Ca să ne tragem sufletul, ne-am aşezat la o masă. Toată lumea mânca copane frumos rumenite cu piure de cartofi.
La cabană aprovizionarea se făcea cu elicopterul, deci totul costa cam de trei ori mai mult decât oriunde în ţară.
Am socotit cu Lulu şi Lucian dar, banii nu ne ajungeau nici măcar de-o porţie ca s-o împărţim.
Înghiţeam în sec cuprinşi de o tristeţe adâncă.
Aveam la noi doar pâine, biscuiţi, ciocolate de un leu jumate- Postăvaru, zise şi rogodele, zahăr, mălai şi cartofi.
Nu ştiu cât au suferit ceilalţi dar, mie copanele alea mi-au rămas gravate pe scufiţă.
Nici nu mai avea importanţă că nu aveam unde dormi: foamea şi pofta se împleteau să ne ia minţile!
Până la urmă, neputincioşi, înfrânţi, am mâncat rogodele cu biscuiţi poftind intens, dramatic copane rumene.
Încheind temporar capitolul mâncare, treaba cu dormitul devenea acută.
Să dormi sub cerul liber, gândeşti că poate ursul nu era cel mai periculos animal din zonă, aşa că am plecat la peştera Ialomicioara.
Nea Nelu, tipul care tăia bilete la intrarea în peşteră ne-a pus gratuit la dispoziţie chioşcul de bilete: trei metri pe trei la 19 suflete aliniate pe jos în saci de dormit.
Dacă aţi deschis vreodată o cutie de şprot sau sardeluţe, ei bine aşa arătam.
A fost o soluţie la acel moment dar pentru seara următoare am căutat alt cuibar.
A dat norocul peste noi şi am găsit locuri la Cornel, la Coteanu.
Cum eram plină de bancuri, l-am cucerit pe Cornel din două vorbe.
Ne-a cazat gratis la confort sporit şi am ţinut-o într-o veselie.
Probabil că dacă se filma, ieşea marathonul mondial al bancurilor.
Ce figură eram eu, poate v-aţi prins până acum din paginile blogului, dar ce personaj fermecător era Cornel!
Ne cazează pe noi, stăm la bancuri şi îi povestim câte-n lună şi-n stele şi punând de-o mămăligă îi povestesc şi de copanele care-mi jucau încă înaintea ochilor.
Zice posnaş: uite eu sunt un mare cărturar şi tocmai am câştigat la poker 18000 de lei. Hai să le mâncăm toate copanele la ăia.
În 1986, 18000 însemna salariul unui profesor pe juma de an.
Renunţăm la mămăligă şi plecăm la cabană.
Întrăm în cabană, toţi aveau copane în farfurie dar, ştiind că o să mâncăm şi noi pe săturate aveam altă dispoziţie.
Coadă ca la balamuc, Cornel dă să se bage-n faţă, că era de-al casei.
Eu îi zic că-mi rămân copanele-n gât dacă mă bag în faţa oamenilor şi ne aşezăm cuminţi la coadă. După vreun ceas jumate dă Dumnezeu şi ajungem în faţă.
Geamul bucătăriei se închide ferm şi definitiv: se terminaseră copanele!
Cu bani în buzunar şi noduri în gât plecăm spre Babele unde terminaseră de două zile copanele.
Bem câte un ness şi Cornel cumpără la bişniţă două cutii de Amigo.
Pe jumătate morcoviţi plecăm spre Padina.
Eu aveam nişte mocasini la care de-atâta urcat pe Jepi mi se tociseră rizurile şi talpa devenise lucioasă.
Pe iarba grasă mă duceam la vale ca pe schiuri.
Eu spuneam un banc alergând la vale, fiindcă nu mă mai puteam opri de la blestematele de încălţări.
Lulu şi Cornel erau la vreo zece metri în spate dar alergau după mine să micşoreze distanţa fiindcă eu spuneam bancuri fără frână:
Iţic avea bilete la mare, dar cum nu i se aprobase concediul, îl rugă pe părietenul lui, Ştrul s-o însoţească pe Rashela.
Ajung cei doi la mare şi Ştrul îi scrie lui Iţic:
Dragă Îţic,
Punctul 1: La mare este cald, frumos, totul este bine.
Punctul 2: Am făcut amor cu Rashela.
Punctul 3: Ce părere ai de punctul 2?
Îţic primeşte Scrisoarea şi îi trimite răspuns lui Ştrul:
Dragă Ştrul,
Punctul 1: Îmi pare bine c-ai făcut amor cu Rashela.
Punctul 2: Rashela are sifilis.
punctul 3 : Ce părere ai de punctul2?
Termin bancul şi nu aud nicio replică.
Mă întorc şi văd un cioban cu-o bâtă care alerga după ei.
Urc panta cât pot de repede şi lămuresc lucrurile înainte să-şi ia băieţii câte o bâtă-n cap.
Ciobanul m-a auzit strigând dar n-a stat s-asculte.
Şi-a imaginat că cei doi vor să mă violeze şi a vrut s-aplice legea muntelui.
Cornel a frecat câte un ness şi ciobanul ne-a spus poveşti până pe seară când, cu părere de rău am pornit la Coteanu.
La Coteanu era de fapt un şantier abandonat şi Cornel, care era electricianul de întreţinere pe toţi munţii în zonă, valorificase în folosul lui barăcile şantierului.
Afacere privată pe picior mare în 1986!
Ne aşteptau un grup de 17 nemţoaice şi-un amărât de neamţ ca să se cazeze. Eu am făcut mămăliga şi Cornel s-a dus s-o facă pe gazda.
S-a întors cu patru pachete de cafea, un cartuş de ţigări şi 3000 de lei, ciufulit şi cu hainele rupte.
Nemţoaicele au considerat derizoriu preţul cerut de Cornel şi au vrut să-i plăteascu musai şi-n natură. El nu şi nu, că era jurat!
Cornel avea un stil personal foarte sănătos: când dădea lovitura la poker, nu mai juca, nu bea, nu fuma şi nu mergea la dame 30 de zile.
Singurul viciu care rămânea în picioare era ness-ul Amigo şi râsul sănătos.
Înaintea mea se cazase acolo delicioasa noastră prietenă, doamna Armăşescu (vezi Opera şi marinarul).
Toată noaptea ne-am povestit reciproc întâmplări trăznite cu doamna Armăşescu.
A doua zi în zori Lulu se duce la râu să ia apă pentru ness. O pune la încălzit dar Cornel o aruncă, ne ia de mână şi ne duce la râu.
Zece metri mai sus de zona unde luase Lulu apa, nemţoaicele şi amărâtul de neamţ se spălau în pielea goală.
Am urcat în susul râului vreo 30 de metri şi am luat apă, apoi am văzut o căprioară ceva mai sus.
Lulu jură că a văzut-o pe căprioară cum face căcărezi în apă dar, Cornel a zis că nu se pune şi că se dezinfectează la fiert.
Am băut ness-urile şi am plecat spre Bucureşti.
Eram fericită că mă întorc la avioanele mele dar, o fărâmă din sufletul meu a rămas definitiv în lumea poveştilor, lumea minunată a lui Cornel de la Coteanu.
De atunci mănânc mereu copane dar, aşa gustoase precum copanele pe care nu le-am mâncat atunci la Padina în vara lui ‘86 n-am mai mâncat niciodată!
Proză afurisită găsiţi şi pe http://doinapopescu.blogspot.com/
http://doinapopescu.wordpress.com/
Fiind restricţie DIE(de importanţă excepţională) la aerodrom, i-am lăsat tot cerul patriei lui Ceauşescu şi-am plecat la munte, cabana Padina, via Buşteni.
Fiindcă la acele vremuri studenţii erau săraci dar curajoşi şi iubitori de natură, loc de cazare-ioc!
Adică nici în cameră dar nici în sala de mese, nici pe mese nici pe sub mese.
Cine este familiarizat cu cabanele ştie ce spun, cine nu, habar n-are ce distracţii a pierdut.
Să urci la picioruş pe Jepii Mici era o aventură nu chiar la îndemâna oricui, iar pe fetele neantrenate le sfătuiesc să se abţină.
Deci înţepând norii cu fruntea năduşită am descins la Padina, numai bine să constatăm că nu există locuri de cazare.
Ca să ne tragem sufletul, ne-am aşezat la o masă. Toată lumea mânca copane frumos rumenite cu piure de cartofi.
La cabană aprovizionarea se făcea cu elicopterul, deci totul costa cam de trei ori mai mult decât oriunde în ţară.
Am socotit cu Lulu şi Lucian dar, banii nu ne ajungeau nici măcar de-o porţie ca s-o împărţim.
Înghiţeam în sec cuprinşi de o tristeţe adâncă.
Aveam la noi doar pâine, biscuiţi, ciocolate de un leu jumate- Postăvaru, zise şi rogodele, zahăr, mălai şi cartofi.
Nu ştiu cât au suferit ceilalţi dar, mie copanele alea mi-au rămas gravate pe scufiţă.
Nici nu mai avea importanţă că nu aveam unde dormi: foamea şi pofta se împleteau să ne ia minţile!
Până la urmă, neputincioşi, înfrânţi, am mâncat rogodele cu biscuiţi poftind intens, dramatic copane rumene.
Încheind temporar capitolul mâncare, treaba cu dormitul devenea acută.
Să dormi sub cerul liber, gândeşti că poate ursul nu era cel mai periculos animal din zonă, aşa că am plecat la peştera Ialomicioara.
Nea Nelu, tipul care tăia bilete la intrarea în peşteră ne-a pus gratuit la dispoziţie chioşcul de bilete: trei metri pe trei la 19 suflete aliniate pe jos în saci de dormit.
Dacă aţi deschis vreodată o cutie de şprot sau sardeluţe, ei bine aşa arătam.
A fost o soluţie la acel moment dar pentru seara următoare am căutat alt cuibar.
A dat norocul peste noi şi am găsit locuri la Cornel, la Coteanu.
Cum eram plină de bancuri, l-am cucerit pe Cornel din două vorbe.
Ne-a cazat gratis la confort sporit şi am ţinut-o într-o veselie.
Probabil că dacă se filma, ieşea marathonul mondial al bancurilor.
Ce figură eram eu, poate v-aţi prins până acum din paginile blogului, dar ce personaj fermecător era Cornel!
Ne cazează pe noi, stăm la bancuri şi îi povestim câte-n lună şi-n stele şi punând de-o mămăligă îi povestesc şi de copanele care-mi jucau încă înaintea ochilor.
Zice posnaş: uite eu sunt un mare cărturar şi tocmai am câştigat la poker 18000 de lei. Hai să le mâncăm toate copanele la ăia.
În 1986, 18000 însemna salariul unui profesor pe juma de an.
Renunţăm la mămăligă şi plecăm la cabană.
Întrăm în cabană, toţi aveau copane în farfurie dar, ştiind că o să mâncăm şi noi pe săturate aveam altă dispoziţie.
Coadă ca la balamuc, Cornel dă să se bage-n faţă, că era de-al casei.
Eu îi zic că-mi rămân copanele-n gât dacă mă bag în faţa oamenilor şi ne aşezăm cuminţi la coadă. După vreun ceas jumate dă Dumnezeu şi ajungem în faţă.
Geamul bucătăriei se închide ferm şi definitiv: se terminaseră copanele!
Cu bani în buzunar şi noduri în gât plecăm spre Babele unde terminaseră de două zile copanele.
Bem câte un ness şi Cornel cumpără la bişniţă două cutii de Amigo.
Pe jumătate morcoviţi plecăm spre Padina.
Eu aveam nişte mocasini la care de-atâta urcat pe Jepi mi se tociseră rizurile şi talpa devenise lucioasă.
Pe iarba grasă mă duceam la vale ca pe schiuri.
Eu spuneam un banc alergând la vale, fiindcă nu mă mai puteam opri de la blestematele de încălţări.
Lulu şi Cornel erau la vreo zece metri în spate dar alergau după mine să micşoreze distanţa fiindcă eu spuneam bancuri fără frână:
Iţic avea bilete la mare, dar cum nu i se aprobase concediul, îl rugă pe părietenul lui, Ştrul s-o însoţească pe Rashela.
Ajung cei doi la mare şi Ştrul îi scrie lui Iţic:
Dragă Îţic,
Punctul 1: La mare este cald, frumos, totul este bine.
Punctul 2: Am făcut amor cu Rashela.
Punctul 3: Ce părere ai de punctul 2?
Îţic primeşte Scrisoarea şi îi trimite răspuns lui Ştrul:
Dragă Ştrul,
Punctul 1: Îmi pare bine c-ai făcut amor cu Rashela.
Punctul 2: Rashela are sifilis.
punctul 3 : Ce părere ai de punctul2?
Termin bancul şi nu aud nicio replică.
Mă întorc şi văd un cioban cu-o bâtă care alerga după ei.
Urc panta cât pot de repede şi lămuresc lucrurile înainte să-şi ia băieţii câte o bâtă-n cap.
Ciobanul m-a auzit strigând dar n-a stat s-asculte.
Şi-a imaginat că cei doi vor să mă violeze şi a vrut s-aplice legea muntelui.
Cornel a frecat câte un ness şi ciobanul ne-a spus poveşti până pe seară când, cu părere de rău am pornit la Coteanu.
La Coteanu era de fapt un şantier abandonat şi Cornel, care era electricianul de întreţinere pe toţi munţii în zonă, valorificase în folosul lui barăcile şantierului.
Afacere privată pe picior mare în 1986!
Ne aşteptau un grup de 17 nemţoaice şi-un amărât de neamţ ca să se cazeze. Eu am făcut mămăliga şi Cornel s-a dus s-o facă pe gazda.
S-a întors cu patru pachete de cafea, un cartuş de ţigări şi 3000 de lei, ciufulit şi cu hainele rupte.
Nemţoaicele au considerat derizoriu preţul cerut de Cornel şi au vrut să-i plăteascu musai şi-n natură. El nu şi nu, că era jurat!
Cornel avea un stil personal foarte sănătos: când dădea lovitura la poker, nu mai juca, nu bea, nu fuma şi nu mergea la dame 30 de zile.
Singurul viciu care rămânea în picioare era ness-ul Amigo şi râsul sănătos.
Înaintea mea se cazase acolo delicioasa noastră prietenă, doamna Armăşescu (vezi Opera şi marinarul).
Toată noaptea ne-am povestit reciproc întâmplări trăznite cu doamna Armăşescu.
A doua zi în zori Lulu se duce la râu să ia apă pentru ness. O pune la încălzit dar Cornel o aruncă, ne ia de mână şi ne duce la râu.
Zece metri mai sus de zona unde luase Lulu apa, nemţoaicele şi amărâtul de neamţ se spălau în pielea goală.
Am urcat în susul râului vreo 30 de metri şi am luat apă, apoi am văzut o căprioară ceva mai sus.
Lulu jură că a văzut-o pe căprioară cum face căcărezi în apă dar, Cornel a zis că nu se pune şi că se dezinfectează la fiert.
Am băut ness-urile şi am plecat spre Bucureşti.
Eram fericită că mă întorc la avioanele mele dar, o fărâmă din sufletul meu a rămas definitiv în lumea poveştilor, lumea minunată a lui Cornel de la Coteanu.
De atunci mănânc mereu copane dar, aşa gustoase precum copanele pe care nu le-am mâncat atunci la Padina în vara lui ‘86 n-am mai mâncat niciodată!
Proză afurisită găsiţi şi pe http://doinapopescu.blogspot.com/
PROBĂ DE TUPEU
http://doinapopescu.wordpress.com/
Pe timpul târgului am lăsat preţul romanelor la 20 de lei. Ieri, un brăilean pensionar cu figură simpatică, stabilit de mulţi ani în Bucureşti a fost interesat de romanul COMISIA ZURICH.
Deschizând portofelul a constatat jenat că n-are decât 15 lei.
Impresionată că în vremuri de criză un pensionar îşi cheltuie ultimii bani pe o carte i-am oferit-o din partea mea. Mi-a spus înţelept şi blajin că tinerii au mai multe încurcături cu banii decât bătrânii şi nu a acceptat decât să-mi lase cei 15 lei şi să revină sâmbătă cu diferenţa. Demnitate şi fermitate ce-ţi blochează orice protest.
Un tip mătăhălos, cu guşă strajnică, ochi bulbucaţi şi pantaloni vişini intraţi la apă, care s-a foit şi ieri pe la stand s-a prezentat ca profesor universitar pensionar. Mi-a explicat că din pensia mizerabilă de 2700, adică 27 de milioane de lei vechi plăteşte 270 lei impozit la suma ce depăşeşte 1000 lei şi banii nu-i ajung nici de mâncare dar cărţile mele îl tentează şi îmi propune un barter: să-i dau cărţile şi el în schimb să-mi spună părerea lui de profesor universitar.
Privirea mea a fost suficientă să-şi ia tălpăşiţa.
O domnişoară îmi spune consternată:
-Eu am salariul 650 lei dar dau în fiecare lună 200 lei pe cărţi!
http://miculscriitor.weblog.ro/
Pe timpul târgului am lăsat preţul romanelor la 20 de lei. Ieri, un brăilean pensionar cu figură simpatică, stabilit de mulţi ani în Bucureşti a fost interesat de romanul COMISIA ZURICH.
Deschizând portofelul a constatat jenat că n-are decât 15 lei.
Impresionată că în vremuri de criză un pensionar îşi cheltuie ultimii bani pe o carte i-am oferit-o din partea mea. Mi-a spus înţelept şi blajin că tinerii au mai multe încurcături cu banii decât bătrânii şi nu a acceptat decât să-mi lase cei 15 lei şi să revină sâmbătă cu diferenţa. Demnitate şi fermitate ce-ţi blochează orice protest.
Un tip mătăhălos, cu guşă strajnică, ochi bulbucaţi şi pantaloni vişini intraţi la apă, care s-a foit şi ieri pe la stand s-a prezentat ca profesor universitar pensionar. Mi-a explicat că din pensia mizerabilă de 2700, adică 27 de milioane de lei vechi plăteşte 270 lei impozit la suma ce depăşeşte 1000 lei şi banii nu-i ajung nici de mâncare dar cărţile mele îl tentează şi îmi propune un barter: să-i dau cărţile şi el în schimb să-mi spună părerea lui de profesor universitar.
Privirea mea a fost suficientă să-şi ia tălpăşiţa.
O domnişoară îmi spune consternată:
-Eu am salariul 650 lei dar dau în fiecare lună 200 lei pe cărţi!
http://miculscriitor.weblog.ro/
Abonați-vă la:
Postări (Atom)