Autor DOINA POPESCU
Mia era subingineră la uzina PROGRESUL, Octav student în anul întâi. Aşa i-a prins Revoluţia.
Fiorul capitalismului i-a pus faţă-n faţă într-un autocar în drum spre Turcia.
El impresionat de genţile de rulmenţi pe care le putea procura ea, n-a mai ţinut cont că era cu 12 ani mai mare, mai ales că era fâşneaţă şi dincolo de cerceii uriaşi şi de fusta ei mini nici nu prea vedea.
Ea, sătulă să-l înfunde cu bani pe mototolul de-acasă, care iubea traiul bun dar detesta excursiile la turci, se orientă spre muşchii lui Octav, numai bun să… care la rulmenţi şi destul de aprig şi-n pat.
După un an de pricopseală, el renunţă la facultate şi la nevasta incapabilă să-nţeleagă de unde bate vântul în capitalism.
Susţinut puternic de părinţii lui, cărora le stătuse în gât însurătoarea lui cu o fostă colegă de liceu, frumoasă şi deşteaptă, ce-i drept dar, o fată modestă, de familie oarecare, nu se-mpiedică nici de fetiţa lor, o gâgâlice de trei luni care semăna cu el cap tăiat, dar care-l exaspera cu plânsul şi desele probleme de sănătate.
În fond şi Mia îşi abandonase cele două fete, atâta lucru putea face şi el!
Mia şi Octav au deschis o consignaţie şi după încă doi ani de hâială în autocare turceşti au început să combine cursele de Turcia cu Polonia, dublând chilipirul. Erau pe cai mari şi bunăstarea le hrănea aroganţa.
Mia şi-a făcut cărţi de vizită, sigur era mare patroană, şi s-a autopromovat ingineră că dădea mai interesant.
Şi ca un cadou pentru Octav, merituosul ei amant, l-a trecut şi pe el inginer în cărţile de vizită şi pe toate documentele, chit că flăcăul nu-şi dăduse nici toate examenele de anul doi.
Consignaţia s-a cosmetizat, s-a mutat mai pe strasse, devenind magazin cu firmă mare şi vitrină luminată.
Mia ducea grija poşetelor, cât mai scumpe şi mai încăpătoare, să-şi poarte banii după ea. Îi plăceau banii cash, în calupuri, îi plăcea să deschidă geanta larg şi asistenţa să pocnească de invidie.
Avea ambiţia să aibă minim 10000 de dolari cu ea sau echivalent, ca să se simtă relaxată. Cheltuia cu largheţe în hoteluri şi restaurante scumpe, fiindcă trebuia să-i şteargă lui Octav diferenţa de 12 ani care-i mai tulbura uneori somnul.
Mama lui, care fusese bucuroasă că-l scăpase pe fecior de “amărâta aia”, acum îi înregistra îngrijorată ridurile “nurorii”, cu doar cinci ani mai tânără decât ea şi se felicita că Octav nu se grăbise să facă acte cu vrăjitoarea bătrână.
Dar vopsită, cu manechiură impecabilă şi cu fuste mini ce-i etalau generos de la glezne până la chiloţi picioarele bronzate, Mia încă era competitivă. Evident îşi mai testa succesul şi prin alte aşternuturi şi îşi mai seta şi unele afaceri. Octav simţea ceva şi mârâia gelos dar recunoştea că Mia era eficientă şi eforturile ei profitabile pentru amândoi şi, de voie-de nevoie, înghiţea găluşca.
Angajatele se mai plângeau că s-a scumpit întreţinerea şi abonamentul la tramvai, ca s-o mai sensibilizeze pe patroană să le mai mărească salariile amărâte dar, Mia râdea şi spunea cu cinism că nu toată lumea trebuie să stea la bloc, în cartierele centrale. Săracii îşi pot face bordeie ori corturi la marginea oraşului! Văzuse în străinătate destui oameni dormind în cutii de carton! Şi tramvaiele sunt un moft recent, cine n-are bani de tramvai, să circule pe jos că încă-i gratis!
Didina, cea mai tânără dintre ele o blestema şi-şi mai scotea din pagubă pe alte căi. Adesea îi mai fura din poşetă câte-o sută-două de lei. Când inflaţia a crescut, Didina a schimbat mărunţişul pe sume mai importante. La cât bănet era acolo Mia nu s-a prins niciodată.
După zece ani de dilaila şi trai pe vătrai, concurenţa a cam scos-o din cărţi pe Mia.
Lipsa banilor a devenit o permanenţă şi cum mierea se epuizase demult, se-nfruptau cu linguroiul, zi de zi, din butoiul cu venin. Octav era permanent nervos şi adesea violent.
Măştile cosmetice n-o mai ajutau pe Mia şi expunerea prelungită la ultraviolete, prin saloane costisitoare de cosmetică, făcuse ravagii. Nu mai rămăsese nimic din chipul angelic de acum zece ani şi Octav îi zicea în spate Mamuta. Între a-i zice în spate şi a-i arunca biciuitor în faţă cuvântul greu, năucitor, nu a fost decât diferenţă de săptămâni.
Lui Octav îi plăceau vişinile în ciocolată şi cum Mia neglija să-i mai cumpere, se ducea zilnic la o cofetărie să şi le procure. Atunci o văzu: Adina, fosta lui nevastă. Un obraz senin şi îngrijit, cu un taior croit modern, din stofă bună, purtând un set: colier, brăţară şi cercei de aur, model italian elegant şi costisitor. O doamnă cu stil!
Îi sărută mâna galant şi o invită la o cafea.
Ea se grăbea, îl refuză dar nu părea să aibă resentimente.
Octav o compară cu Mamuta, o curvă bătrână şi neruşinată şi înţelese că Adina trebuie recucerită. Se avântă în planuri minuţios elaborate, ceru informaţii despre ea de la cunoscuţi, începu s-o urmărească şi spre norocul lui, trei săptămâni mai târziu tatăl lui muri şi lui Octav i se ivi ocazia perfectă.
Trase o ceartă straşnică cu Mamuta şi, ca să se asigure că nu-l deranjează la înmormântare îi învineţii amândoi ochii. Îşi asigurase o săptămână de libertate!
O sună pe Adina s-o invite împreună cu fetiţa, Diana, să-şi ia rămas bun de la defunct. Plânse fără greutate la telefon şi când Adina intră în curte căzu în braţele ei zguduit de plâns.
Cu suportul Adinei rezistă bine la înmormântare dar la momentul lăsării sicriului în groapă se aruncă iar în braţele ei:
-El era împotriva ta! Acum, că el nu mai este putem fi iar împreună! Numai tu şi Diana mi-aţi mai rămas!
Adina consideră că are o dereglare emoţională şi nu-l contrazise.
El calculă că ea nu şi-a schimbat locul de muncă de la terminarea facultăţii şi ajunsă şefă de secţie are cu siguranţă un salariu atractiv, după cum arată şi hainele elegante. Nu trebuia scăpată!
Octav începu s-o curteze pe Diana şi adesea o aştepta la ieşirea de la şcoală. Fetiţa era bucuroasă că în sfârşit are şi ea tată şi încă unul chipeş.
Octav spera ca buchetele de flori aduse învăţătoarei s-o determine pe aceasta să facă lobby în favoarea lui pe lângă Diana şi Adina, dar se trezi că învăţătoasea înţelese greşit demersul său şi se îndrăgostise nebuneşte de el.
Hodoronc-tronc! Leafa învăţătoarei era rizibilă. Nu-şi putea pierde vremea cu o fleaţă!
Într-o dimineaţă o întâlni pe Adina în faţa şcolii. O simţea înlăcrimată şi simţi că e momentul s-o invite la o cafea. Cum prima cârciumă spălată era pe la vreo doi kilometri, fu nevoit s-o invite în maşină.
Firma de leasing îi ridicase maşina şi de vreo săptămână circula cu papucul hârbuit rămas de la tatăl lui.
Roşi la faţă de umilinţă dar simţi că Adina era cu gândurile în altă parte şi nu dădu importanţă amănuntului.
Ajunşi la o cafenea cochetă, discutară ca doi vechi amici. Octav alesese anume această cafenea, fiindcă avea nişte banchete generoase şi putea sta aproape de ea, putând s-o îmbrăţişeze la prima ocazie favorabilă.
Adina trăia de doi ani cu Matei, se înţelegeau perfect şi urmau să se căsătorească dar… descoperise cu două zile în urmă că Matei avea un mic defect la deget: era însurat! Însurat şi cu doi copii mici. Rupsese imediat relaţia cu Domnul Mincinos dar îl iubea şi se prăbuşise lumea peste ea.
Mama lui Matei era cea care o căutase şi îi spusese toate acestea. Aflase stupefiată că nu lucra pe un şantier la Constanţa ci era ofiţer de poliţie, astfel reuşind să-şi împartă timpul între cele două femei, fără să fie suspectat de niciuna.
Pentru Octav era ocazia perfectă!
O îmbrăţişă prelung, o mângâie cu afecţiune, îi şopti cuvinte mincinoase dar bine plasate. Era vulnerabilă şi el trebuia să profite imediat! Îi şterse lacrimile şi o ceru de nevastă. Adina era derutată. Nu-i dădu niciun răspuns. Se făcuse timpul să o ia pe Diana de la şcoală. O însoţi. Octav o îmbrăţişă pe micuţă:
-Diana, mami şi tati se vor căsători.
-Mami cu Matei şi tu cu cine?
-Nu, Diana! Tati se va căsători cu mami!
-Oh! Ce bine! Ce bine! Eram singura din clasă cu părinţi divorţaţi! Acum o să fiu ca ceilalţi, cu părinţi măritaţi! Bravo! Bravo! Am doi părinţi! E cea mai fericită zi din viaţa mea! Am doi părinţi! Am doi părinţi! Am cel mai frumos tată din lume! Am părinţi măritaţi! Fetiţa ţopăia ca un ied, cuprinsă de o mare fericire.
Adina ar fi avut un car de motive să-l refuze ferm pe Octav dar, explozia de fericire a Dianei o paraliză. Nu-şi permitea s-o traumatizeze pe micuţă şi chiar dacă inima îi spunea altceva se lăsă dusă de evenimente.
Merseră la policlinică şi, contra unui comision, o asistentă le completă fişele medicale.
Se opriră direct la ofiţerul stării civile. Nu aveau toate actele la ei dar a doua zi Octav rezolvă.
Demult avea obiceiul să sustragă diverse lucruri de la magazin, pretabile ca şi cadouri ca să-şi rezolve rapid plictiseli birocratice, obiecte ascunse cu dibăcie în cutia de scule în portbagaj şi în husa de la roata de rezervă. Mia era prea doamnă să-l caute prin portbagaj!
Generozitatea lui îşi primi răspunsul imediat şi toate formalităţile fuseseră urgentate.
Octav se temea că cineva-i va deschide ochii Adinei şi o sfătui să nu vorbească cu nimeni ca să facă o surpriză tuturor.
Fusese cu cinci minute mai deştept şi apartamentul cumpărat cu Mia era trecut doar pe numele lui. Atunci părea ok fiindcă firma era pe numele ei şi cum apartamentele erau ieftine, cu banii câştigaţi în firmă puteai cumpăra câte un apartament la fiecare două luni. Acum lucrurile se schimbaseră în mod dramatic: apartamentele erau o avere iar firma nu mai făcea doi bani.
Trecu pe la magazin, îi explică Miei că jocul s-a terminat: îi lasă afacerea şi păstrează apartamentul. Să facă bine să-şi ia bulendrele în maxim două ore fiindcă schimbă broaştele la intrare şi-i aruncă cârpele de la balcon.
Cum datele problemei se schimbaseră, firma era falimentară, având doar câteva produse prăfuite pe rafturi şi un bax de facturi neachitate. Spaţiul era cu chirie, chirie neplătită de opt luni, aşa că Mia rămânea cu paguba şi cu buza unflată şi la propriu şi la figurat, fiindcă Octav, când termina argumentele trecea lejer la pumni.
Mia nu era proastă dar era prinsă-n cursă. Ambală toată marfa în trei baxuri şi chemă un taxi.
Proprietarul magazinului, anunţat de Octav care voia să pară băiatul bun şi să-şi menţină relaţiile, veni şi confiscă cele trei baxuri de marfă în contul chiriei neplătite de opt luni. Didina, singura vânzătoare rămasă în firmă, sfătuită de Octav, se oferi să pună marfa la loc pe rafturi şi s-o vândă până proprietarul va găsi un nou chiriaş.
Proprietarul, care poftea de multă vreme la funduleţul ferm al Didinei fu imediat de acord. Fata îşi păstră locul de muncă şi schimbă doar patronul şi ciocanul, fiindcă dacă până atunci şi-o mai trăgea prin magazie cu domnul Octav când era Mia după marfă la Bucureşti, ştia clar din privirea pofticioasă a proprietarului ce urma şi deja simţea furnicături în bikinii dantelaţi.
Mia dădu drumul la taxi, fiindcă Octav îi şterpelise toţi banii din poşetă şi porni la trap pe jos să-şi recupereze hainele din apartamentul lor.
Cinci ani mai târziu am întâlnit-o pe Mia într-un birou mic şi întunecos, cu scaune fără spătar, din lemn, cu vopseaua scorojită şi o masă arsă de ţigări şi cu furnirul jupuit.
Să cazi în cap! Mia, fostă glorie a capitalismului sălbatec de după Revoluţie şi Regină a Consignaţiilor, măruntă funcţionară la o firmă de stat!
Îşi bea cafeaua dintr-o ceaşcă cu coada ciobită. Degetele noduroase şi îngălbenite de la ţigare, terminate cu unchii lungi, cornoase, arătau ca nişte ghiare. Era îmbrăcată cu un pulover mov, pe gât, decolorat, obosit şi cu o vestă de fâş, verde, spălăcită, model din anii ’80.
La faţă arăta ca o… mamută. Părul cânepiu, tern, degradat de decolorări succesive şi tratamente permanent părea mort. N-am fost sigură că este ea dar m-a abordat destul de stânjenită. Ţinea o mână la gură când vorbea, ca să-şi mascheze un dinte rupt. După despărţirea de Octav se împăcase cu fostul soţ dar mototolul îşi păstrase gusturile pentru tineret şi-o părăsise după trei luni. Măcar mototolul n-o bătuse!
Se angajase cu cinci ani în urmă pe cai mari, ca amantă a directorului general dar ghinionul ei, bătrânul muri după numai două luni. Noul director se culcă de vreo două ori cu ea şi nesatisfăcut, o mutase în biroul meschin de la demisol, în biroul ei spaţios şi luminos aducând o jună de mare viitor.
Stătea cu frica în sân de câte ori se afişau listele cu disponibilizaţii. Încercase să se strecoare în patul liderului de sindicat dar acesta, mascul valoros era păzit cu ferocitate de Elena, secretara directorului.
Se mai culca sporadic cu şoferul directorului ca să se mai simtă în cărţi dar, puştiul era foarte solicitat de tineretul de la birouri şi rar îşi făcea timp pentru ea. Venea uneori pe fugă, după mari insistenţe din partea ei, dar nu rămânea niciodată peste noapte.
O ducea greu şi salariul mic de la stat nu-i ajungea pentru plata chiriei. Avea datorie mare şi la întreţinere şi proprietarul, un pederast desigur, voia s-o evacueze. Dac-ar avea bani să-şi pună dintele poate şi-ar găsi pe cineva generos.
Voia să ştie dacă n-am un post pentru ea la mine la firmă.
Mă uitam la ea şi mă miram de potenţialul acestei femei şi de alegerile pe care le făcuse: în viaţă sunt şi scări de urcat şi de coborât! Mare lucru libertatea! Teribil destin, să alegi libertatea de a fi hidos!
Se afișează postările cu eticheta Director de bloguri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Director de bloguri. Afișați toate postările
DAVID ŞI GOLLIAT: POVESTEA SE REPETĂ!
Am învins lăcomia şi aroganţa Băncii Transilvania!
M-au minţit, m-au înşelat, şi-au încălcat contractul lor mizerabil în care ei aveau un milion de drepturi, şi din care mi-au eliminat toate clauzele care mă protejau, m-au destabilizat financiar, mi-au distrus sănătatea şi cu un tupeu cât casa, tot ei m-au dat în judecată.
În apărarea mea au stat 12 centimetri de dovezi la dosar, ei n-au avut decât minciuni şi aroganţă. S-au opus cu frenezie la proba cu martori, fiindcă erau cel puţin 6 martori care puteau demonta minciunile lor dar, dovezile au fost beton.
Am câştigat procesul pe fond dar au făcut apel la Curtea de Apel Galaţi. Ieri s-a judecat apelul, azi am primit răspunsul: AM CÂŞTIGAT! APELUL BĂNCII TRANSILVANIA A FOST RESPINS CA NEFONDAT!!!
De fapt ce voiau aceşti “cetăţeni în costume scumpe”?
În loc să-mi plătească vreo 58.000 lei, plus penalităţi, sumă pe care mi-o datorează ca urmare a unui contract prin care au închiriat un spaţiu de la mine, ar fi vrut să le dau eu această sumă, motivând “că ei sunt centru de profit” şi că ei trebuie să câştige şi când îşi încalcă propriile contracte!
Toată aventura şi presiunile la care am fost supusă ca să semnez acest contract vor face obiectul unei cărţi în care voi denunţa toată mizeria morală a acestor indivizi ce sucesc minţile oamenilor cu reclame “graţioase şi zâni diafani” dar care, în bătaia aerului condiţionat din birourile lor elegante hotărăsc desfiinţarea propriilor clienţi.
Concret, faptele au stat aşa: au pus ochii pe birourile mele situate strategic într-o mare intersecţie din Brăila şi au stat pe capul meu din ianuarie până în iulie 2008 ca să le închiriez. Menţionez că aveam solicitări insistente şi de la Brd şi de la alte firme dar era cuibul meu şi nu am vrut să-l închiriez nimănui. Am cedat presiunilor, veţi vedea în cartea mea de ce, şi le-am închiriat. I-a prins criza, în comitetul de top management al băncii s-a decis sistarea tuturor învestiţiilor în reţea, au închis zeci de agenţii şi puncte de lucru în ţară şi în loc să-mi facă o notificare prin care să ceară rezilierea contractului pentru spaţiul pe care-l aveau închiriat de la mine, mi-au blocat până la acest moment folosinţa spaţiului, refuzând în acelaşi timp facturile de chirie. Prin contract s-au angajat să facă modificări tehnice clădirii şi toate lucrările de construcţii montaj şi amenajări pe cheltuiala lor dar m-au dar în judecată că nu am făcut eu aceste lucrări!!! În aceeaşi zi cu virarea avansului pentru închiriere am cumpărat un apartament cu credit de la ei pentru relocarea birourilor, pentru care plătesc o dobândă năucitoare pe care mi-au mărit-o la bunul lor plac.
Brd-ul de pildă mi-a redus dobânda la 12,5% pe an la alt credit dar ei mi-o menţin la 17,5. O dobândă pe măsura lăcomiei lor.
Aveţi grijă toţi cei care atingeţi clanţa Băncii Transilvania, aveţi grijă că oricând puteţi păţi ca mine!
Şi nu uitaţi! Mie mi s-au întâmplat toate aceste nenorociri fiindcă am avut încredere în cuvântul de onoare al unui director de bancă! Dacă un director de la Banca Transilvania îşi dă cuvântul de onoare-n faţa voastră, să-l puneţi în gard. Vă va explica Doina Popescu de la Brăila de ce!
Şi nu uitaţi! Luptaţi cu minciuna şi cu aroganţa băncilor! Din octombrie 2008 până în prezent, românii din toate categoriile sociale au fost îngenunchiaţi de bănci! Români, luptaţi!
Bani de avocat n-am mai avut, aşa că m-am reprezentat singură. N-am experienţă în procese dar m-am dus în faţa instanţei şi am povestit deschis toată saga mea cu ”cetăţenii în costume scumpe”.
Doina Popescu de la Brăila a învins minciuna şi aroganţa Băncii Transilvania! Români, se poate!
Şi, prieteni din blogosferă, postaţi acest anunţ în blogurile voastre, să ştie toată lumea că o bancă poate fi învinsă! Legenda lui David şi Golliat s-a mai scris odată! AM ÎNVINS!
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/01/01/in-2010-se-termina-criza-dar-lacomia-bancilor/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/01/07/exista-o-politie-secreta-care-cenzureaza-internetul-bancile-au-hacheri-in-solda/
M-au minţit, m-au înşelat, şi-au încălcat contractul lor mizerabil în care ei aveau un milion de drepturi, şi din care mi-au eliminat toate clauzele care mă protejau, m-au destabilizat financiar, mi-au distrus sănătatea şi cu un tupeu cât casa, tot ei m-au dat în judecată.
În apărarea mea au stat 12 centimetri de dovezi la dosar, ei n-au avut decât minciuni şi aroganţă. S-au opus cu frenezie la proba cu martori, fiindcă erau cel puţin 6 martori care puteau demonta minciunile lor dar, dovezile au fost beton.
Am câştigat procesul pe fond dar au făcut apel la Curtea de Apel Galaţi. Ieri s-a judecat apelul, azi am primit răspunsul: AM CÂŞTIGAT! APELUL BĂNCII TRANSILVANIA A FOST RESPINS CA NEFONDAT!!!
De fapt ce voiau aceşti “cetăţeni în costume scumpe”?
În loc să-mi plătească vreo 58.000 lei, plus penalităţi, sumă pe care mi-o datorează ca urmare a unui contract prin care au închiriat un spaţiu de la mine, ar fi vrut să le dau eu această sumă, motivând “că ei sunt centru de profit” şi că ei trebuie să câştige şi când îşi încalcă propriile contracte!
Toată aventura şi presiunile la care am fost supusă ca să semnez acest contract vor face obiectul unei cărţi în care voi denunţa toată mizeria morală a acestor indivizi ce sucesc minţile oamenilor cu reclame “graţioase şi zâni diafani” dar care, în bătaia aerului condiţionat din birourile lor elegante hotărăsc desfiinţarea propriilor clienţi.
Concret, faptele au stat aşa: au pus ochii pe birourile mele situate strategic într-o mare intersecţie din Brăila şi au stat pe capul meu din ianuarie până în iulie 2008 ca să le închiriez. Menţionez că aveam solicitări insistente şi de la Brd şi de la alte firme dar era cuibul meu şi nu am vrut să-l închiriez nimănui. Am cedat presiunilor, veţi vedea în cartea mea de ce, şi le-am închiriat. I-a prins criza, în comitetul de top management al băncii s-a decis sistarea tuturor învestiţiilor în reţea, au închis zeci de agenţii şi puncte de lucru în ţară şi în loc să-mi facă o notificare prin care să ceară rezilierea contractului pentru spaţiul pe care-l aveau închiriat de la mine, mi-au blocat până la acest moment folosinţa spaţiului, refuzând în acelaşi timp facturile de chirie. Prin contract s-au angajat să facă modificări tehnice clădirii şi toate lucrările de construcţii montaj şi amenajări pe cheltuiala lor dar m-au dar în judecată că nu am făcut eu aceste lucrări!!! În aceeaşi zi cu virarea avansului pentru închiriere am cumpărat un apartament cu credit de la ei pentru relocarea birourilor, pentru care plătesc o dobândă năucitoare pe care mi-au mărit-o la bunul lor plac.
Brd-ul de pildă mi-a redus dobânda la 12,5% pe an la alt credit dar ei mi-o menţin la 17,5. O dobândă pe măsura lăcomiei lor.
Aveţi grijă toţi cei care atingeţi clanţa Băncii Transilvania, aveţi grijă că oricând puteţi păţi ca mine!
Şi nu uitaţi! Mie mi s-au întâmplat toate aceste nenorociri fiindcă am avut încredere în cuvântul de onoare al unui director de bancă! Dacă un director de la Banca Transilvania îşi dă cuvântul de onoare-n faţa voastră, să-l puneţi în gard. Vă va explica Doina Popescu de la Brăila de ce!
Şi nu uitaţi! Luptaţi cu minciuna şi cu aroganţa băncilor! Din octombrie 2008 până în prezent, românii din toate categoriile sociale au fost îngenunchiaţi de bănci! Români, luptaţi!
Bani de avocat n-am mai avut, aşa că m-am reprezentat singură. N-am experienţă în procese dar m-am dus în faţa instanţei şi am povestit deschis toată saga mea cu ”cetăţenii în costume scumpe”.
Doina Popescu de la Brăila a învins minciuna şi aroganţa Băncii Transilvania! Români, se poate!
Şi, prieteni din blogosferă, postaţi acest anunţ în blogurile voastre, să ştie toată lumea că o bancă poate fi învinsă! Legenda lui David şi Golliat s-a mai scris odată! AM ÎNVINS!
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/01/01/in-2010-se-termina-criza-dar-lacomia-bancilor/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/01/07/exista-o-politie-secreta-care-cenzureaza-internetul-bancile-au-hacheri-in-solda/
UN SIROP PENTRU UN CAL
autor Doina Popescu
Prin ’83, după divorţul părinţilor, casa s-a vândut şi a trebuit să ne mutăm cu chirie într-o casă naţionalizată.
Deşi s-a vândut semimobilată, tot s-a încărcat un camion de mobilă şi bulendre.
Hopul îl reprezentau lemnele şi cărbunii pe care le-am urcat într-o căruţă tocmită.
Sora mea mai mare era domnişoară şi avea întâlnire, sora cea mică avea 5 anişori, mama era la serviciu, aşa că greul a căzut, ca de fiecare dată, pe mine.
Am încărcat căruţa dar când să mă urc pe capră, moşul zice:
-Mătăluţă merji pă lângă cal, că-i bătrân şi cam sperios.
-Păi, mergi mata, că tot te cunoaşte calul!
-A, io-s rujinit şi mă dor şelele.
-Bre, dacă nu mă laşi să urc în căruţă ori plec cu autobuzul şi ne întâlnim la adresă, ori te tai la bani!
-Tot nu poţi să urci că-i calu’ bătrân şi nu poa’ să tragă.
Moşul se vede că-şi cunoştea bine calul, fiindcă după vreo 300 de metri s-a oprit. N-am mai pomenit cal cu comportament de catâr! Moşul a sărit din căruţă şi dă-i bătaie calului. Jumătate din drum am stat ori să ne rugăm de cal ori să mă cert cu moşul să nu mai bată calul.
Ajunşi pe strada Şcolilor, imediat după ce am trecut de bd. Cuza, calul a înţepenit de copite.
-Moşule, calul ăsta a mâncat astăzi?
-Da, ce, ăsta stă de vorbă cu mine, de un’ să ştiu?
-Bre, mata i-ai dat?
-Da ce, io am mâncat? De unde vine asta că stăpânu’ flămânzeşte şi vita huzureşte?
-Bre, mata eşti beat?
-Întotdeauna!
Mă uit bine la el, şi unde mi se părea că-i moleşeala bătrâneţii, văzui bine prunele din ochii moşului.
Îl las în plata Domnului, că tot nu se urnea calul nicăieri şi trec strada la o sifonărie.
-Bună ziua! Trei pahare de sifon, vă rog!
-Nu servim sifon la pahar! Doar sirop, 2 lei halba.
-Uite, îţi plătesc trei halbe de sirop dar, îmi pui două de sirop şi un sifon.
-Nu se poate decât sirop de lămîie ori de trandafiri!
-Bine! Atunci două siropuri de lămâie pentru mine şi moş şi unul de trandafir pentru cal!
Spre norocul meu, siropul se servea la halbe ca de bere, ceea ce a uşurat mult însiroparea calului. După 4 halbe de sirop, calul nu era chiar ca nou nouţ, dar s-a urnit totuşi! Până la primul colţ…
Ceea ce era destul de primejdios, fiindcă un client îi zisese vânzătorului că am dat sirop la cal din halbele lui şi mă cam alergase. Acum era riscul să ne repereze şi să vină după noi.
Din acel moment calul nu s-a mai urnit decât împins. Moşul a coborât de pe capră şi a bătut calul de-a scos spume din el.
Aveam doar 14 ani, dar n-am mai suportat şi am smuls biciul moşului. Am pus băţul biciului pe genunchi şi l-am rupt ţărăneşte. Moşul s-a ambiţionat şi a început să lovească calul cu fâşiile de piei înodate, ceva mai neîndemânatec dar albind calul de spume. Atunci am sărit iar asupra moşului şi i-am smuls restul de bici şi l-am aruncat peste gard într-o curte. Moşul s-a pus pe plâns.
Mi-am pus mâinile-n cap, dar mai era puţin şi ne prindea noaptea. Am proptit umărul pe fusta căruţei şi calul s-a pornit cu paşi mici. La intersecţia străzii Goleşti cu calea Galaţi am oprit iar. Eu şi calul am băut Brifcor şi moşul şi-a luat din banii lui un cognac.
Am ajuns acasă, am descărcat singură căruţa, am cărat lemnele şi cărbunii în magazie până s-a înoptat. Câte-un lemn, câte-un lemn, a mai cărat şi puştoaica cea mică.
Seara a venit şi sor-mea de la întâlnire.
A doua zi o vizitez pe sora mea la serviciu. Un moş îi povestea că o nebună împingea cu o zi înainte la o căruţă cu lemne prin oraş.
Sora mea a râs amuzată, cu râsul ei frumos. Doar era printre cele mai frumoase fete din oraş…
Prin ’83, după divorţul părinţilor, casa s-a vândut şi a trebuit să ne mutăm cu chirie într-o casă naţionalizată.
Deşi s-a vândut semimobilată, tot s-a încărcat un camion de mobilă şi bulendre.
Hopul îl reprezentau lemnele şi cărbunii pe care le-am urcat într-o căruţă tocmită.
Sora mea mai mare era domnişoară şi avea întâlnire, sora cea mică avea 5 anişori, mama era la serviciu, aşa că greul a căzut, ca de fiecare dată, pe mine.
Am încărcat căruţa dar când să mă urc pe capră, moşul zice:
-Mătăluţă merji pă lângă cal, că-i bătrân şi cam sperios.
-Păi, mergi mata, că tot te cunoaşte calul!
-A, io-s rujinit şi mă dor şelele.
-Bre, dacă nu mă laşi să urc în căruţă ori plec cu autobuzul şi ne întâlnim la adresă, ori te tai la bani!
-Tot nu poţi să urci că-i calu’ bătrân şi nu poa’ să tragă.
Moşul se vede că-şi cunoştea bine calul, fiindcă după vreo 300 de metri s-a oprit. N-am mai pomenit cal cu comportament de catâr! Moşul a sărit din căruţă şi dă-i bătaie calului. Jumătate din drum am stat ori să ne rugăm de cal ori să mă cert cu moşul să nu mai bată calul.
Ajunşi pe strada Şcolilor, imediat după ce am trecut de bd. Cuza, calul a înţepenit de copite.
-Moşule, calul ăsta a mâncat astăzi?
-Da, ce, ăsta stă de vorbă cu mine, de un’ să ştiu?
-Bre, mata i-ai dat?
-Da ce, io am mâncat? De unde vine asta că stăpânu’ flămânzeşte şi vita huzureşte?
-Bre, mata eşti beat?
-Întotdeauna!
Mă uit bine la el, şi unde mi se părea că-i moleşeala bătrâneţii, văzui bine prunele din ochii moşului.
Îl las în plata Domnului, că tot nu se urnea calul nicăieri şi trec strada la o sifonărie.
-Bună ziua! Trei pahare de sifon, vă rog!
-Nu servim sifon la pahar! Doar sirop, 2 lei halba.
-Uite, îţi plătesc trei halbe de sirop dar, îmi pui două de sirop şi un sifon.
-Nu se poate decât sirop de lămîie ori de trandafiri!
-Bine! Atunci două siropuri de lămâie pentru mine şi moş şi unul de trandafir pentru cal!
Spre norocul meu, siropul se servea la halbe ca de bere, ceea ce a uşurat mult însiroparea calului. După 4 halbe de sirop, calul nu era chiar ca nou nouţ, dar s-a urnit totuşi! Până la primul colţ…
Ceea ce era destul de primejdios, fiindcă un client îi zisese vânzătorului că am dat sirop la cal din halbele lui şi mă cam alergase. Acum era riscul să ne repereze şi să vină după noi.
Din acel moment calul nu s-a mai urnit decât împins. Moşul a coborât de pe capră şi a bătut calul de-a scos spume din el.
Aveam doar 14 ani, dar n-am mai suportat şi am smuls biciul moşului. Am pus băţul biciului pe genunchi şi l-am rupt ţărăneşte. Moşul s-a ambiţionat şi a început să lovească calul cu fâşiile de piei înodate, ceva mai neîndemânatec dar albind calul de spume. Atunci am sărit iar asupra moşului şi i-am smuls restul de bici şi l-am aruncat peste gard într-o curte. Moşul s-a pus pe plâns.
Mi-am pus mâinile-n cap, dar mai era puţin şi ne prindea noaptea. Am proptit umărul pe fusta căruţei şi calul s-a pornit cu paşi mici. La intersecţia străzii Goleşti cu calea Galaţi am oprit iar. Eu şi calul am băut Brifcor şi moşul şi-a luat din banii lui un cognac.
Am ajuns acasă, am descărcat singură căruţa, am cărat lemnele şi cărbunii în magazie până s-a înoptat. Câte-un lemn, câte-un lemn, a mai cărat şi puştoaica cea mică.
Seara a venit şi sor-mea de la întâlnire.
A doua zi o vizitez pe sora mea la serviciu. Un moş îi povestea că o nebună împingea cu o zi înainte la o căruţă cu lemne prin oraş.
Sora mea a râs amuzată, cu râsul ei frumos. Doar era printre cele mai frumoase fete din oraş…
SINONIM PENTRU RAHAT
Autor: Doina Popescu
Eram studentă şi mă simţeam tare bine în camera cochetă din cămin. Ca o părere, se aude un ciocănit discret la uşă. Atât de delicat nu putea să bată decât Marcela, o tipă blândă din Ploieşti. Deschid şi o invit în cameră.
Mă întreabă şoptit:
-Ce faaci?- cu un a prelung şi leneş.
-Mănânc rahat proaspăt cu apă rece!- răspund eu dezinvolt.
Aud uşa trântită şi când întorc capul, Marcela dispăruse.
Pricepând că nu toată lumea are umorul fin acordat şi stilul meu direct mai sperie căprioarele, pun patru bucăţele de rahat proaspăt de lămâie pe o farfuriuţă de cafea şi cu un pahar cu apă de la frigider, bat în uşa Marcelei.
Deschide cu întârziere, cu ochii roşii de plâns şi când mă vede izbucneşte iar. În momentul următor dă cu ochii de rahat şi de paharul aburit de apă rece şi rămâne stupefiată:
-Ia uite, credeam că-ţi baţi joc de mine! Tu chiar mâncai rahat!- zice repede. Apoi şi mai speriată: Mă scuzi că am zis asta!
-Adică ce?- zic eu.
-Mă scuzi că am zis că ai mâncat rahat dar nu-mi vine un sinonim în minte!
Ar fi rămas uitată această întâmplare dar, fetiţa mea cea mică, pe când avea vreo patru anişori, o roagă pe menajeră:
-Tanti Angela,te rog frumos, îmi mai dai o bucată de cozonac? Da’ vreau o bucată cu mult-mult câcat!
Madam Angela, numa’ bună s-acreşti varza cu ea, după momentul de consternare, a priceput ce-a vrut să zică copilul şi a râs cu lacrimi, poate pentru prima dată în viaţă.
La care Sabrina, serioasă, zice:
-Nu-i în regulă cuvântul ăsta dar, nu-mi vine un sinonim în minte!
Ei, Marcelo, uite că se găsi şi sinonimul tău rătăcit pe la Revoluţie!
http://doinapopescu.blogspot.com
FASOLEA CU CEAPĂ ŞI ÎMPĂRATUL
Autor Doina Popescu
http://doinapopescu.wordpress.com
Mama era elevă la liceul de fete şi într-o zi a fost anunţată că părinţii au fost trecuţi la chiaburi şi este exmatriculată.
Tatăl ei, moş Ilie, disperat că-i fuseseră luate pământurile, caii, vitele şi uneltele la CAP, îşi lăsase o barbă de patriarh punându-şi toată nădejdea în Dumnezeu.
Dar la aşa faptă strâmbă, împreună cu alt fruntaş din sat, moş Andrei, luară calea Bucureştiului ca să-şi vadă fetele iar la şcoală.
Deci, s-au dus oamenii în audienţă la Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Din zori au stat la uşa conducătorului dar, acesta nu şi-a găsit timp de ei. Erau rupţi de foame şi deşi aveau pâine, brânză, ouă fierte şi ceapă la ei, n-au îndrăznit să mânânce şi nici să plece şi să rişte să nu mai fie primiţi.
Pe seară, Gheorghiu-Dej a ieşit să plece şi a dat cu ochii de cei doi ţărani.
-Drăcie! Am uitat de voi! Moşule, semeni cu Engels dar, mata eşti mai frumos. Îmi pare rău de voi dar, trebuie să mă mai aşteptaţi să mă întorc de la masă. N-am mâncat nimic toată ziua!
-Aicea ne găseşti, măria ta!- zice moş Ilie, bucuros că totuşi avea să se întoarcă.
Conducătorul făcu câţiva paşi şi apoi se răzgândi:
-Ia, mai bine veniţi cu mine, că precis nici voi n-aţi mâncat nimic. Cât mâncăm îmi spuneţi of-ul şi mai câştigăm timp, că eu mă întorc.
Moş Ilie, îndoit de foame, pe de o parte se bucură de bucatele alese ce avea să le mănânce la masa împăratului, pe alta era cam sfios fiindcă nu ştia dacă se cade la un ţăran atâta cinste.
S-au aşezat la o masă mare şi au fost serviţi imediat. Spre uimirea ţăranilor, mâncarea le-a fost tare cunoscută: fasole cu pâine neagră.
-Bună mai era o ceapă la fasolea asta!- zice Gheorghiu-Dej cu lingura-n fasole.
-Am eu în desagă!-zice moş Ilie. Acum o scot.
A spart ceapa cu pumnul, a împărţit-o în trei şi au mâncat în tăcere: ciorbă de fasole, fasole scăzută şi fasole făcăluită.
Uimirea ţăranilor era deplină. Să mănânci fasole cu ceapă şi cu pâine neagră ditamai împăratul? Mare minune! Fără tingirii de aur, fără pocale de argint!
Gheorghiu-Dej povesti cât de greu se conduce o ţară, cât de multe vrea să facă şi cât de puţin îi stă în putere, câtă trădare e-n jurul lui şi că-şi trăieşte fiecare zi ca şi când ar fi ultima. Câtă deznădejde îl cuprinde că ruşii ne-au încălecat ţara şi vor să ne mănânce fripţi. Ruşii, ruşii, ruşii!
La sfârşit, ţăranii povestiră motivul urnirii lor pe drumul Bucureştiului şi Gheorghiu-Dej promise că va repara abuzul imediat.
Săptămâna următoare o comisie de la partid veni în anchetă şi mama fu reprimită la şcoală.
Dar, ghinion! Cum învăţa foarte bine, stârni invidia fetei unui ştab de la partid.
Răzgâiata se dădu cu curu’ de pământ că fiica de chiabur a luat notă mai mare decât ea, fată de activist onorabil cu origine sănătoasă.
Pentru a nu-şi mai produce duduia vânătăi şi cu altă ocazie, direcţiunea hotărî pentru a doua oară exmatricularea elementului antisocial.
La moartea lui Gheorghiu-Dej, moş Ilie s-a aşezat pe prispă cu gazeta pe ghenunchi şi a plâns de i s-a zguduit pieptul. Vecinii s-au mirat, ştiind că un comunist mort e mai bun decât un comunist viu. S-au mirat şi fiindcă moş Ilie suferise îngrozitor din cauza colectivizării, blestemându-i pe comunişti de câte ori cumpăra lână şi grâu ca să-şi plătească cotele criminale.
Dar moş Ilie avea propriul lui adevăr: ştia că împăratul a fost omorât de ruşi şi temea că Moscova îşi va pune slugă supusă care v-a vitregi ţara şi mai rău. Plângea de mila ţării!
Cinci ani mai târziu, moş Ilie a murit pe prispă aşteptând americanii.
Moscova a reuşit abia peste alţi 20 de ani să-şi pună oamenii în fruntea bucatelor la Bucureşti dar, americanii nu au mai venit niciodată.
Citiţi PROZĂ AFURISITĂ şi pe http://doinapopescu.blogspot.com
NĂVLEGUL DE AVOCAT A ÎNCURCAT CURVELE
fragment din romanul ARDEI IUŢI
autor DOINA POPESCU
http://doinapopescu.wordpress.com
ISBN 978-606-92308-2-4
După un trai imposibil cu Ion, Irina renunţă la prejudecata că neam de neamu' meu n-a călcat la Tribunal şi intentă acţiune de divorţ.
Merse la barou şi o secretară bătrână, vecina ei din copilărie, o îndreptă spre Mironeasca - o avocată la modă. O aşteptă pe holurile tribunalului vreo săptămână şi în sfârşit se văzură faţă în faţă. Taior elegant, decolteu obraznic de unguroaică, frumoasă-frumoasă madam avocat. Intră abrupt în subiect, ca o persoană foarte ocupată. Pe holul aglomerat şi cam în drum, îşi spune Irina telegrafic of-ul. S-au dus vremurile când avocaţii aveau cabinete cu firmă aurită la poartă! O vreme, avocata se uită nerăbdătoare peste umărul Anei, apoi deschise poşeta - un sac uriaş, plin de tot ce-ţi trece prin cap. Nervoasă că nu găseşte ce-o fi căutat, răsturnă pe neaşteptate conţinutul sacului pe o băncuţă de lemn scrijelită barbar cu Y LOVE YOU NELU. Găsi în sfârşit un pix şi pe un bilet de tramvai mototolit îşi scrise numărul de telefon.
- Ţine numărul meu de telefon! Sună-mă peste vreo săptămână, că acum nu pot să mă concentrez!- şi plecă grăbită, lăsând-o pe Irina cu povestea suspendată.
Irina rămase descumpănită o vreme, Mironeasca fiind ştiută de partizană a femeilor în procesele de divorţ, apoi văzu o fostă colegă de liceu şi se îndreptă spre ea.
- Bună, Cici! Ce faci pe aici?
- Mă omoară plictiseala cu Marin şi am venit să-mi recapăt libertatea. Pe scurt, am găsit un viţel cu portofelul mai gros şi cu echipamentul mai puţin ruginit!
- Adică tot divorţ?
- Tot!
- Te bate?
- Cine, Marin? Mai rău! Mă plictiseşte!
- Adică e o toană?
- Iubire! Cu unu' de 45 am văzut cum e! M-am săturat de băşinile lui şi de concedii ieftine prin sindicat! Vreau şi eu să-mi amintesc ce poate unul de 25! Ce-i aşa de greu de priceput?
- Bine, bine! Am priceput! Te mănâncă-n fund şi în loc să te duci la farmacie să-ţi dea ceva de mâncărimi, ai venit la Tribunal! Ai o avocată bună?
- Sigur, cauţi o avocată? Pe mine mă divorţează maestra Otilica. Cea mai operativă. Hai, să fie cu noroc! Ţi-o dau pe Otilica mea!-uite numărul de telefon. Sun-o acum, că o găseşti! Are birou cu dichis acasă. Ai grijă! Să-i zici doamna Otilia şi bagă de seamă: nu o întreba de numele de familie că se ofensează. Vezi să nu te umfle râsu' când discuţi cu madam Otilia Nespălatu! Amărâta a suferit toată copilăria şi s-a repezit fuguţa să se scape cu măritatu', că de fată o chema Pizdelea!
Avocata răspunse prompt la telefon şi explică foarte clar amplasamentul biroului. Încurajată de instrucţiunile concise ale Otilicăi, Irina parcurse drumul în câteva minute. Ajunsă la uşa biroului, na, că Otilica chiar avea firmă aurită!- fu invitată imediat în biroul avocatei.
Otilica, fără să fie urâţică, era de-a dreptul insignifiantă. Dar ce o uimi cel mai tare pe Irina, era biroul îmbulzit de diverse materiale croite, de-ai fi zis că a nimerit la un atelier de croitorie cu dever. Se simţi datoare să verifice.
- O căutam pe doamna avocat...
- Eu sunt, drăguţă.
- Aa...
- Te miră talentul meu pentru croitorie? E o pasiune din copilărie. Mi-am dorit să mă fac creatoare de modă! Idolul meu e Coco Chanel.
- Foarte interesant! Dar la câte materiale sunt aici, îmbrăcaţi tot cartierul!
- Eşti amuzantă! Îmi placi! Îţi dai seama că mai şi greşesc, doar sunt începătoare! Dacă am noroc, din tot ce este aici iese un palton. Cel mai greu e cu mânecile şi cu gulerul.
- Poate era bine să vă faceţi mâna pe ceva mai simplu: bluziţe de vară, fustiţe petrecute. E materialul mai ieftin şi se lucrează mai uşor! Dacă mai greşiţi, paguba-i mai mică!
- Bravo! Îmi place de tine! Chiar ai haz şi eşti şi dezgheţată! Îţi merge mintea, nu glumă! Eu sunt deşteaptă foc, dar nu mi-a venit în minte! Dar, spune-mi care-i problema ta!
- Soţul meu mă înşală şi nu e prima dată! De câte ori găseşte câte una prin târg, aproape că mă omoară.
- Da', tu nu mai calci niciodată strâmb?
- Am de crescut un copilaş! Nu-mi arde de aventuri!
- Ei, spune drept! Un iubit pe la serviciu, un vecin musculos, trebuie să-ţi scoţi pârleala cumva!
- Nu mă interesează decât să-mi câştig pâinea şi să-mi cresc copilul. Nici la tinereţe n-am fost prea zburdalnică!
- Ce meserie ai drăguţă?
- Sunt fotograf la o revistă!
- Zău? Ieşi din biroul meu, fire-ai a dracu' de paparatză! Ieşi, să nu mai calci pe aici! Cu o destrăbălată de reporteriţă a fugit şi amărâtu' de Vergilică, nu i-ar mai muri mulţi înainte nici lui, nici matracucei! Ieşi că dau cu apă clocotită după tine, spărgătoare de case ce eşti! Ieşi, zdreanţă!
Irina dădu buzna pe uşă şi ieşi tocmai la timp. Magnetul pe care-şi ţinea boldurile avocata-croitoreasă-părăsită de Vergilică se izbi violent de uşă. Irina nu prea-şi făcea cruci de felul ei dar, acum simţi nevoia.
Luă iar drumul baroului, să găsească totuşi o avocată.
În hol, bătrâna secretară stătea de vorbă cu o doamnă impozantă ce-şi ducea cu eleganţă cei 50 şi ceva de ani.
- Irina, dacă nu ţi-ai pus avocată, ţi-o recomand pe doamna Ligia Arginteanu.
Maestra permanentată recent şi violet la păr de la excesul de Violet de Genţiană o privi cu bunăvoinţă.
- Cu ce te ocupi, duduie Irina?
Ca tot păţitul, Irina se cam codea să spună. Făcu un pas prudent în spate, cercetă atentă ce cale de fugă are şi apoi zise timid:
- Fotoreporter la o revistă...
- Aha...Cât câştigi?
- Nu am un salariu fix. Primesc drepturi de autor,...sume modeste cât să mă descurc.
Doamna Arginteanu scoase o oglinjoară din poşetă şi se rujă violent. Se întoarse pe călcâie şi peste umăr vorbi gros, tabacic:
- Atunci caută-mă în săptămâna mare, că în timpul anului nu fac pomeni!
Anei nu-i venea să-şi creadă urechilor. Se aşeză pe un scaun şi ceru un pahar cu apă. Secretara o privi cu milă. Pe uşa baroului intră un tip bonom, trecut bine de 40 de ani. Irina se lovi peste frunte. Evident! Trebuia să caute un bărbat! Tipul avea o figură care inspira încredere. Secretara făcu prezentările:
- Irina, domnul Georgescu este cel mai cumsecade membru al baroului. Domnu' Georgescu, vă rog să o ajutaţi pe Irina că-i nepoata mea şi o rupe bărbat-su în bătaie!
Irina se simţi jenată de prezentarea secretarei dar, înţelese ca un gest de bunevoinţă minciuna cu nepoata.
- Fetiţo, hai să discutăm undeva în linişte, ca să înţeleg mai bine speţa!
Domnul Georgescu făcea parte din categoria oamenilor la care le iese bunătatea prin toţi porii, dar Irina fu stupefiată când o duse într-un bufet-expres să stea de vorbă.
- Ascultă, Irina! Pot să-ţi spun Irina? Făcu un gest către birtaş, ca unul de-al casei.
- Desigur!
- Cu mine eşti în siguranţă! Eu nu o să-ţi cer să te culci cu mine şi nici prea scump nu sunt! Nu iau pielea după om. Mă adaptez şi eu la sărăcia din ţara asta! Dar eu am o regulă: sunt un învingător! Pentru mine nu există procese mari sau mici! Doar procese câştigate! La judecată sunt permise orice tertipuri, orice mijloace. Dacă mai băgăm câte o minciună, să nu cumva să te aud că te ismeneşti. Ne-am înţeles? Chelnerul aduse două halbe de bere şi avocatul le răsturnă pe gât cu sete mare.
- Încă un rând, Marcel!
Irina, timorată de ambianţa îndoielnică a birtului şi năucită de vorbele avocatului, abia îşi găsi cuvintele.
- Domnule avocat! Nu este cazul să recurgem la tertipuri şi minciuni! Dreptatea e a mea! Umblă cu femei, lipseşte de acasă, urlă de cade varul de pe pereţi şi bani în casă nu mai dă de jumate de an. Şi fraţii lui ţin cu mine!
- La proces nu contează cine are dreptate, ci doar ce spune avocatul. Dar, stai fără grijă că eu văd meserie, o să câştigăm!
- Să vă povestesc...
- Nu-i nevoie. Scrie-mi tot pe o hârtie şi restul e treaba mea. Nu mai mult de trei pagini, că plictisim instanţa!
După mai multe termene amânate veni şi rândul înfăţişării. În ziua procesului se spărsese cerul. Irina intră zgribulită în sala de judecată şi se miră cum toţi taţii de copii de 10-12 ani, descopereau subit cu ocazia divorţului că de fapt progeniturile nu ar fi ale lor, motiv clar şi evident să nu plătească pensie alimentară. Judecătorul le explica cu calm la fiecare cum stă treaba cu tăgada de paternitate şi că termenul este tardiv. Pe cât de ticăloşi pe atât de jalnici, spuneau că atât cât a fost copilul mic nu şi-au dat seama, dar odată cu creşterea copilului deveneau evidente asemănările cu cel mai bun prieten, vărul, vecinul. Irina asculta dezgustată. Privea pe furiş pe domnul Georgescu, care în robă avea un aer marţial şi important. Îi inspira încredere şi se simţea mai liniştită. Tresări. Urma dosarul ei cu Ion. Cât de mult se iubiseră şi cât de lamentabil eşuase căsnicia lor. Se citară părţile, se citiră motivele chemării în judecată şi dl Georgescu începu expunerea de motive. Irina recunoscu destul de puţine din cele scrise de ea în hârtia înmânată avocatului, apoi auzi uluită că Ion frecventa două gemene balaoacheşe: Nuşa şi Corcoduşa. Se gândi cu uimire, că avocatul făcuse investigaţii pe cont propriu şi făcuse descoperiri de senzaţie. Fusese povestea cu Danellodar, recent Irina ştia şi de una, Jeni, o prădătoare care-şi punea amanţii să facă împrumuturi la C.A.R. şi care, după ce le mânca banii pleca la vânâtoare de alţi fraieri. Avocatul veni cu amănunte picante şi multe puncte-puncte, stârnind zâmbete în sală.
- Onorată instanţă, clienta mea a suportat multe de la pârât, dar relaţia lui la vedere cu gemenele nimfomane, Nuşa şi Corcoduşa nu mai poate fi tolerată!
Din sală, o femeie transpirată şi roşie la faţă la limita apoplexiei strigă:
- Onorată instanţă, astea două, Nuşa şi Corcoduşa-s haitele lu' bărbati-miu, trăzni-l-ar! Năvlegu' de avocat a încurcat curvele! Io-l urmăresc de un an pe Pulea Spătaru-al meu, şi Nuşa şi Corcoduşa sunt curvele noastre!
Solemnitatea şedinţei de judecată se prăbuşi în hohotele de râs stăvilite cu greu sub ciocanul judecătorului, care abia-abia stăpânindu-şi lacrimile interveni:
- Domnule avocat, într-adevăr, mărturii şi fotografii cu numitele Nuşa şi Corcoduşa sunt în dosarul 13255 Spătaru Tinca contra Spătaru Paul. Refuz să cred că în mod grosolan şi ilar aţi încurcat dosarele! Aveţi o explicaţie?
Fără să îşi piardă calmul, dl Georgescu vorbi important:
- Onorată instanţă, vă cer un nou termen, să consult condicuţa numitelor Nuşa şi Corcoduşa. Pot să jur că am văzut trecut numele pârâtului chiar deasupra numelui meu!
- Domnule avocat, nu săriţi calul că vă suspend din barou. Aveţi un nou termen pe 20 noiembrie!
Georgescu îi făcu Anei pişicher cu ochiul, ca şi când lucrurile erau sub control dar, Irina nu era prea sigură. Stabiliră o nouă întâlnire în hol la arhiva Tribunalului pentru 14 noiembrie.
Domnul Georgescu nu veni şi nici nu fu de găsit până în ziua procesului. Pe Irina o apucase disperarea. De unde să-l iei dom'le, dacă nu răspundea la telefon şi nici la birou nu era?! La proces se prezentă amărâtă şi fără avocat.
Se făcu apelul părţilor.
- Onorată instanţă, i-am dat ultimul ban acestui avocat şi aţi văzut ce circ a făcut, iar acum nu s-a prezentat! Nu mai am încredere în el! Vă rog să-mi acordaţi un nou termen să-mi găsesc alt avocat!
- 29 noiembrie! Şi nu mai fiţi supărată pe simpaticul domn Georgescu, că a răposat. Dumnezeu să-l ierte! Şi se pare că a murit chiar în slujba dumitale!
Irina ieşi buimacă din sala de judecată. Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre barou. Secretara lucra un goblen complicat.
- Bună ziua, doamnă! Aţi aflat că a murit dl Georgescu?
- Da' ce soartă pe bietu om! Era el un glumeţ, dar asta a fost farsa vieţii lui! O privi cu atenţie pe Irina. Ce, ori nu ştii cum a murit? Stai să-ţi spun, să te cruceşti! Aşa comedie
n-am pomenit! Asta-i de dat la gazetă, să crape de râs tot târgul!
- Cum să crape de râs târgul? Nici nu s-a răcit bine creştinul!
- Tocmai asta-i, că s-a răcit!... Dacă-ţi spun că mori de râs!... S-au întors din puşcărie gealaţii lu' Nuşa şi Corcoduşa şi au dat buzna pe neaşteptate. Disperat, conu' Georgescu şi-a înşfăcat bulendrele, s-a agăţat de balustrada balconului făcând o legătură din cureaua de la pantaloni şi a stat amărâtul în frig ore bune, disperat să nu cadă, să se zdrobească de asfalt. De! Noiembrie, ce vrei? De frig şi spaimă i-a cedat inima. A făcut infarct!
- Dumnezeu să-l ierte. Nu-l vedeam vreun aventurier!
- Dar ştii care-i comedia? Apartamentul matracucelor este la parter. A stat în frig peste trei ore, când avea doar 30 de centimetri până la sol! Poţi să crezi? Amărâtul a murit cu zile. A fost atât de înspăimântat, că a stat cu ochii aţintiţi pe uşa balconului, de unde puteau năvăli musculoşii şi pur şi simplu a uitat unde este! Soarta, fato!
autor DOINA POPESCU
http://doinapopescu.wordpress.com
ISBN 978-606-92308-2-4
După un trai imposibil cu Ion, Irina renunţă la prejudecata că neam de neamu' meu n-a călcat la Tribunal şi intentă acţiune de divorţ.
Merse la barou şi o secretară bătrână, vecina ei din copilărie, o îndreptă spre Mironeasca - o avocată la modă. O aşteptă pe holurile tribunalului vreo săptămână şi în sfârşit se văzură faţă în faţă. Taior elegant, decolteu obraznic de unguroaică, frumoasă-frumoasă madam avocat. Intră abrupt în subiect, ca o persoană foarte ocupată. Pe holul aglomerat şi cam în drum, îşi spune Irina telegrafic of-ul. S-au dus vremurile când avocaţii aveau cabinete cu firmă aurită la poartă! O vreme, avocata se uită nerăbdătoare peste umărul Anei, apoi deschise poşeta - un sac uriaş, plin de tot ce-ţi trece prin cap. Nervoasă că nu găseşte ce-o fi căutat, răsturnă pe neaşteptate conţinutul sacului pe o băncuţă de lemn scrijelită barbar cu Y LOVE YOU NELU. Găsi în sfârşit un pix şi pe un bilet de tramvai mototolit îşi scrise numărul de telefon.
- Ţine numărul meu de telefon! Sună-mă peste vreo săptămână, că acum nu pot să mă concentrez!- şi plecă grăbită, lăsând-o pe Irina cu povestea suspendată.
Irina rămase descumpănită o vreme, Mironeasca fiind ştiută de partizană a femeilor în procesele de divorţ, apoi văzu o fostă colegă de liceu şi se îndreptă spre ea.
- Bună, Cici! Ce faci pe aici?
- Mă omoară plictiseala cu Marin şi am venit să-mi recapăt libertatea. Pe scurt, am găsit un viţel cu portofelul mai gros şi cu echipamentul mai puţin ruginit!
- Adică tot divorţ?
- Tot!
- Te bate?
- Cine, Marin? Mai rău! Mă plictiseşte!
- Adică e o toană?
- Iubire! Cu unu' de 45 am văzut cum e! M-am săturat de băşinile lui şi de concedii ieftine prin sindicat! Vreau şi eu să-mi amintesc ce poate unul de 25! Ce-i aşa de greu de priceput?
- Bine, bine! Am priceput! Te mănâncă-n fund şi în loc să te duci la farmacie să-ţi dea ceva de mâncărimi, ai venit la Tribunal! Ai o avocată bună?
- Sigur, cauţi o avocată? Pe mine mă divorţează maestra Otilica. Cea mai operativă. Hai, să fie cu noroc! Ţi-o dau pe Otilica mea!-uite numărul de telefon. Sun-o acum, că o găseşti! Are birou cu dichis acasă. Ai grijă! Să-i zici doamna Otilia şi bagă de seamă: nu o întreba de numele de familie că se ofensează. Vezi să nu te umfle râsu' când discuţi cu madam Otilia Nespălatu! Amărâta a suferit toată copilăria şi s-a repezit fuguţa să se scape cu măritatu', că de fată o chema Pizdelea!
Avocata răspunse prompt la telefon şi explică foarte clar amplasamentul biroului. Încurajată de instrucţiunile concise ale Otilicăi, Irina parcurse drumul în câteva minute. Ajunsă la uşa biroului, na, că Otilica chiar avea firmă aurită!- fu invitată imediat în biroul avocatei.
Otilica, fără să fie urâţică, era de-a dreptul insignifiantă. Dar ce o uimi cel mai tare pe Irina, era biroul îmbulzit de diverse materiale croite, de-ai fi zis că a nimerit la un atelier de croitorie cu dever. Se simţi datoare să verifice.
- O căutam pe doamna avocat...
- Eu sunt, drăguţă.
- Aa...
- Te miră talentul meu pentru croitorie? E o pasiune din copilărie. Mi-am dorit să mă fac creatoare de modă! Idolul meu e Coco Chanel.
- Foarte interesant! Dar la câte materiale sunt aici, îmbrăcaţi tot cartierul!
- Eşti amuzantă! Îmi placi! Îţi dai seama că mai şi greşesc, doar sunt începătoare! Dacă am noroc, din tot ce este aici iese un palton. Cel mai greu e cu mânecile şi cu gulerul.
- Poate era bine să vă faceţi mâna pe ceva mai simplu: bluziţe de vară, fustiţe petrecute. E materialul mai ieftin şi se lucrează mai uşor! Dacă mai greşiţi, paguba-i mai mică!
- Bravo! Îmi place de tine! Chiar ai haz şi eşti şi dezgheţată! Îţi merge mintea, nu glumă! Eu sunt deşteaptă foc, dar nu mi-a venit în minte! Dar, spune-mi care-i problema ta!
- Soţul meu mă înşală şi nu e prima dată! De câte ori găseşte câte una prin târg, aproape că mă omoară.
- Da', tu nu mai calci niciodată strâmb?
- Am de crescut un copilaş! Nu-mi arde de aventuri!
- Ei, spune drept! Un iubit pe la serviciu, un vecin musculos, trebuie să-ţi scoţi pârleala cumva!
- Nu mă interesează decât să-mi câştig pâinea şi să-mi cresc copilul. Nici la tinereţe n-am fost prea zburdalnică!
- Ce meserie ai drăguţă?
- Sunt fotograf la o revistă!
- Zău? Ieşi din biroul meu, fire-ai a dracu' de paparatză! Ieşi, să nu mai calci pe aici! Cu o destrăbălată de reporteriţă a fugit şi amărâtu' de Vergilică, nu i-ar mai muri mulţi înainte nici lui, nici matracucei! Ieşi că dau cu apă clocotită după tine, spărgătoare de case ce eşti! Ieşi, zdreanţă!
Irina dădu buzna pe uşă şi ieşi tocmai la timp. Magnetul pe care-şi ţinea boldurile avocata-croitoreasă-părăsită de Vergilică se izbi violent de uşă. Irina nu prea-şi făcea cruci de felul ei dar, acum simţi nevoia.
Luă iar drumul baroului, să găsească totuşi o avocată.
În hol, bătrâna secretară stătea de vorbă cu o doamnă impozantă ce-şi ducea cu eleganţă cei 50 şi ceva de ani.
- Irina, dacă nu ţi-ai pus avocată, ţi-o recomand pe doamna Ligia Arginteanu.
Maestra permanentată recent şi violet la păr de la excesul de Violet de Genţiană o privi cu bunăvoinţă.
- Cu ce te ocupi, duduie Irina?
Ca tot păţitul, Irina se cam codea să spună. Făcu un pas prudent în spate, cercetă atentă ce cale de fugă are şi apoi zise timid:
- Fotoreporter la o revistă...
- Aha...Cât câştigi?
- Nu am un salariu fix. Primesc drepturi de autor,...sume modeste cât să mă descurc.
Doamna Arginteanu scoase o oglinjoară din poşetă şi se rujă violent. Se întoarse pe călcâie şi peste umăr vorbi gros, tabacic:
- Atunci caută-mă în săptămâna mare, că în timpul anului nu fac pomeni!
Anei nu-i venea să-şi creadă urechilor. Se aşeză pe un scaun şi ceru un pahar cu apă. Secretara o privi cu milă. Pe uşa baroului intră un tip bonom, trecut bine de 40 de ani. Irina se lovi peste frunte. Evident! Trebuia să caute un bărbat! Tipul avea o figură care inspira încredere. Secretara făcu prezentările:
- Irina, domnul Georgescu este cel mai cumsecade membru al baroului. Domnu' Georgescu, vă rog să o ajutaţi pe Irina că-i nepoata mea şi o rupe bărbat-su în bătaie!
Irina se simţi jenată de prezentarea secretarei dar, înţelese ca un gest de bunevoinţă minciuna cu nepoata.
- Fetiţo, hai să discutăm undeva în linişte, ca să înţeleg mai bine speţa!
Domnul Georgescu făcea parte din categoria oamenilor la care le iese bunătatea prin toţi porii, dar Irina fu stupefiată când o duse într-un bufet-expres să stea de vorbă.
- Ascultă, Irina! Pot să-ţi spun Irina? Făcu un gest către birtaş, ca unul de-al casei.
- Desigur!
- Cu mine eşti în siguranţă! Eu nu o să-ţi cer să te culci cu mine şi nici prea scump nu sunt! Nu iau pielea după om. Mă adaptez şi eu la sărăcia din ţara asta! Dar eu am o regulă: sunt un învingător! Pentru mine nu există procese mari sau mici! Doar procese câştigate! La judecată sunt permise orice tertipuri, orice mijloace. Dacă mai băgăm câte o minciună, să nu cumva să te aud că te ismeneşti. Ne-am înţeles? Chelnerul aduse două halbe de bere şi avocatul le răsturnă pe gât cu sete mare.
- Încă un rând, Marcel!
Irina, timorată de ambianţa îndoielnică a birtului şi năucită de vorbele avocatului, abia îşi găsi cuvintele.
- Domnule avocat! Nu este cazul să recurgem la tertipuri şi minciuni! Dreptatea e a mea! Umblă cu femei, lipseşte de acasă, urlă de cade varul de pe pereţi şi bani în casă nu mai dă de jumate de an. Şi fraţii lui ţin cu mine!
- La proces nu contează cine are dreptate, ci doar ce spune avocatul. Dar, stai fără grijă că eu văd meserie, o să câştigăm!
- Să vă povestesc...
- Nu-i nevoie. Scrie-mi tot pe o hârtie şi restul e treaba mea. Nu mai mult de trei pagini, că plictisim instanţa!
După mai multe termene amânate veni şi rândul înfăţişării. În ziua procesului se spărsese cerul. Irina intră zgribulită în sala de judecată şi se miră cum toţi taţii de copii de 10-12 ani, descopereau subit cu ocazia divorţului că de fapt progeniturile nu ar fi ale lor, motiv clar şi evident să nu plătească pensie alimentară. Judecătorul le explica cu calm la fiecare cum stă treaba cu tăgada de paternitate şi că termenul este tardiv. Pe cât de ticăloşi pe atât de jalnici, spuneau că atât cât a fost copilul mic nu şi-au dat seama, dar odată cu creşterea copilului deveneau evidente asemănările cu cel mai bun prieten, vărul, vecinul. Irina asculta dezgustată. Privea pe furiş pe domnul Georgescu, care în robă avea un aer marţial şi important. Îi inspira încredere şi se simţea mai liniştită. Tresări. Urma dosarul ei cu Ion. Cât de mult se iubiseră şi cât de lamentabil eşuase căsnicia lor. Se citară părţile, se citiră motivele chemării în judecată şi dl Georgescu începu expunerea de motive. Irina recunoscu destul de puţine din cele scrise de ea în hârtia înmânată avocatului, apoi auzi uluită că Ion frecventa două gemene balaoacheşe: Nuşa şi Corcoduşa. Se gândi cu uimire, că avocatul făcuse investigaţii pe cont propriu şi făcuse descoperiri de senzaţie. Fusese povestea cu Danellodar, recent Irina ştia şi de una, Jeni, o prădătoare care-şi punea amanţii să facă împrumuturi la C.A.R. şi care, după ce le mânca banii pleca la vânâtoare de alţi fraieri. Avocatul veni cu amănunte picante şi multe puncte-puncte, stârnind zâmbete în sală.
- Onorată instanţă, clienta mea a suportat multe de la pârât, dar relaţia lui la vedere cu gemenele nimfomane, Nuşa şi Corcoduşa nu mai poate fi tolerată!
Din sală, o femeie transpirată şi roşie la faţă la limita apoplexiei strigă:
- Onorată instanţă, astea două, Nuşa şi Corcoduşa-s haitele lu' bărbati-miu, trăzni-l-ar! Năvlegu' de avocat a încurcat curvele! Io-l urmăresc de un an pe Pulea Spătaru-al meu, şi Nuşa şi Corcoduşa sunt curvele noastre!
Solemnitatea şedinţei de judecată se prăbuşi în hohotele de râs stăvilite cu greu sub ciocanul judecătorului, care abia-abia stăpânindu-şi lacrimile interveni:
- Domnule avocat, într-adevăr, mărturii şi fotografii cu numitele Nuşa şi Corcoduşa sunt în dosarul 13255 Spătaru Tinca contra Spătaru Paul. Refuz să cred că în mod grosolan şi ilar aţi încurcat dosarele! Aveţi o explicaţie?
Fără să îşi piardă calmul, dl Georgescu vorbi important:
- Onorată instanţă, vă cer un nou termen, să consult condicuţa numitelor Nuşa şi Corcoduşa. Pot să jur că am văzut trecut numele pârâtului chiar deasupra numelui meu!
- Domnule avocat, nu săriţi calul că vă suspend din barou. Aveţi un nou termen pe 20 noiembrie!
Georgescu îi făcu Anei pişicher cu ochiul, ca şi când lucrurile erau sub control dar, Irina nu era prea sigură. Stabiliră o nouă întâlnire în hol la arhiva Tribunalului pentru 14 noiembrie.
Domnul Georgescu nu veni şi nici nu fu de găsit până în ziua procesului. Pe Irina o apucase disperarea. De unde să-l iei dom'le, dacă nu răspundea la telefon şi nici la birou nu era?! La proces se prezentă amărâtă şi fără avocat.
Se făcu apelul părţilor.
- Onorată instanţă, i-am dat ultimul ban acestui avocat şi aţi văzut ce circ a făcut, iar acum nu s-a prezentat! Nu mai am încredere în el! Vă rog să-mi acordaţi un nou termen să-mi găsesc alt avocat!
- 29 noiembrie! Şi nu mai fiţi supărată pe simpaticul domn Georgescu, că a răposat. Dumnezeu să-l ierte! Şi se pare că a murit chiar în slujba dumitale!
Irina ieşi buimacă din sala de judecată. Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre barou. Secretara lucra un goblen complicat.
- Bună ziua, doamnă! Aţi aflat că a murit dl Georgescu?
- Da' ce soartă pe bietu om! Era el un glumeţ, dar asta a fost farsa vieţii lui! O privi cu atenţie pe Irina. Ce, ori nu ştii cum a murit? Stai să-ţi spun, să te cruceşti! Aşa comedie
n-am pomenit! Asta-i de dat la gazetă, să crape de râs tot târgul!
- Cum să crape de râs târgul? Nici nu s-a răcit bine creştinul!
- Tocmai asta-i, că s-a răcit!... Dacă-ţi spun că mori de râs!... S-au întors din puşcărie gealaţii lu' Nuşa şi Corcoduşa şi au dat buzna pe neaşteptate. Disperat, conu' Georgescu şi-a înşfăcat bulendrele, s-a agăţat de balustrada balconului făcând o legătură din cureaua de la pantaloni şi a stat amărâtul în frig ore bune, disperat să nu cadă, să se zdrobească de asfalt. De! Noiembrie, ce vrei? De frig şi spaimă i-a cedat inima. A făcut infarct!
- Dumnezeu să-l ierte. Nu-l vedeam vreun aventurier!
- Dar ştii care-i comedia? Apartamentul matracucelor este la parter. A stat în frig peste trei ore, când avea doar 30 de centimetri până la sol! Poţi să crezi? Amărâtul a murit cu zile. A fost atât de înspăimântat, că a stat cu ochii aţintiţi pe uşa balconului, de unde puteau năvăli musculoşii şi pur şi simplu a uitat unde este! Soarta, fato!
Domnia şi prostia
Autor Doina Popescu
Eram în Olanda, într-o vineri după-amiază, la reprezentanţa Renault din Amersfoort. Inginerul cu maşină frumos bricolată SERVICEMAN RENAULT 24/24 îi explica soţului meu că nu se pricepe să ne repare maşina în garanţie, ne ieşea fum de la butucul volanului dar, să închiriem contra cost o maşină că marţi sau miercuri vine specialistul de la Valenciennes şi se repară.
Mă duc la raionul de închirieri şi pic pe spate: 29,99 euro pe zi cea mai ieftină maşină, un Clio. Adică la 5-6 zile până recuperam maşina mă ducea spre 180 de euro, plus cheltuielile cu hotelul. În Olanda hotelurile sunt piperate şi nu prea au moteluri de autostradă. Dacă până a venit criza în Franţa, Austria şi Germania erau hoteluri civilizate între 30 şi 50 de euro, în Olanda greu găseai sub 180. Cum făceam Turul Europei şi eram de 30 de zile pe drum, banii trebuiau cheltuiţi cu chibzuială fiindcă mai aveam încă 20 de zile de hălăduit în străinătăţuri.
Un american închiriază un Clio, plăteşte cu card-ul pe trei zile, le spune că-s hoţi şi preţul este excesiv, îşi ia cheile şi actele şi urcă în maşina indicată.
În zece secunde, iese din maşină ţipând. Gândesc că ori a găsit un şarpe ori s-a electrocutat.
Se adună rapid personalul şi toată lumea vrea să afle ce-a păţit. Nu ne putem lămuri fiindcă tipul înjură, dă din mâini şi arată îngrozit spre maşină.
Un tip important, în costum elegant cere tuturor să meargă la locurile lor de muncă şi încearcă să-l calmeze pe american. Un alt tip vine cu o sticlă de Cola şi o oferă americanului traumatizat, alţi doi verifică maşina buclucaşă.
Olandezii vorbesc curent engleza, dar americanul repeta ceva nervos şi neinteligibil.
La un moment dat, tipul în costum se luminează la faţă şi se întoarce spre noi:
-N-are cutie automată!- zice el râzând.
Americanul plângea.
Singura maşină cu transmisie automată era un Velsatis. Plăteşte diferenţa de la 29,99 euro la 109,99 euro şi pleacă amărât.
Cică domnia şi prostia se plăteşte.
Părerea mea este că americanul a plătit numai pentru prostie…
Noi ne-am cazat la hotelul Naarden la 17 km de Amsterdam şi eu i-am spus soţului meu că am păţit la Dacie ceva similar cu vreo zece ani în urmă şi era de la blocul de lumini. A scos blocul de lumini, l-a şters de vaselină şi la băgat la loc.
Se pare că defecţiunea era remediată.
Morala: fetelor, măritaţi-vă cu români, că sunt capabili să schimbe şi vitezele la maşină, mai amestecă şi-n mămăligă şi vă mai schimbă şi o priză sau un bloc de lumini.
Asta ca să rămân numai în segmentul pragmatic.
Bonus, vă fac copii frumoşi şi olimpici!
http://doinapopescu.wordpress.com
OPERA ŞI APROZARUL
fragment din romanul ARDEI IUŢI
Autor Doina Popescu
ISBN 978-606-92308-2-4
Să pleci din România într-o excursie peste hotare era aproape o himeră. Cu şpagă şi pile grele, abia dacă te lipeai de o excursie prin O.N.T. în vreo ţară socialistă prietenă. Eu fiind marinar, văzusem lumea de la un capăt la altul şi în concedii voiam să simt pământul patriei sub picioare. Dar, te pui cu dracul de nevastă? Ajung în port la Constanţa şi mă întâmpină nevasta cu un vecin cu maşina, că de, eram persoană importantă, venisem cu buful. Aşa era ritualul! Când veneam din voiaj eram întâmpinat în port şi luat cu maşina mică, când plecam în voiaj luam trenul singurel. Până să despachetez în bătătură, nevastă-mea îmi ia ligheanul de apă în care-mi băgasem picioarele şi zice:
- Bărbate, lasă mărunţişurile că mâine la trei dimineaţa tre’ să fim în Bucureşti, că avem bilete în excursie la PRAGA. Până să mă dezmeticesc, vecinul, săritor şi speculant ne ia în Dacie şi ne repede în Bucureşti. Ajungem la timp şi nevastă-mea este îmbarcată într-un autocar care pleacă imediat. Mi se spune cu nonşalanţă că s-a produs o încurcătură şi că eu sunt planificat la un alt autocar care pleacă peste trei ore. Ghidul îmi face pişicher cu ochiul şi zice:
- Marinare, să dai un whisky că te-am scăpat de matracucă. Uite, de consolare o să stai cu doamna doctor inginer Armăşescu, o doamnă fină, intelectuală de mare clasă, nevasta savantului Armăşescu. Nici dacă ai călători cu Stela Popescu, Tamara Buciuceanu şi Draga Olteanu Matei la un loc nu te-ai distra atât de bine!
Nu trec două ore şi simpatica mea vecină de scaun îmi explică franc: a dat şpagă pentru mine şi vrea un companion vesel şi care să se descurce lejer în limbi străine. Fiind marinar eram singurul corespunzător din listele O.N.T.-ului şi aveam şi poză mişto, color.
Uit repede de pierduta mea nevastă şi mă distrez copios în compania acestei doamne. Strajnică muiere! Dacă eram oleacă mai şcolit şi nu un pârlit de marinar îmi încercam norocul şi o ceream de nevastă. Timpul trece în veselie şi ajungem la Praga. Ghidul îmi explică vesel că nu e cazul să-mi caut nevasta, că a îmbarcat-o în autocarul de Karlovy-Vary şi ne vom reîntâlni în România. Pagubă-n ciuperci!
Bat oraşul voios cărând sacoşile cu suveniruri ale Armăşeascăi, îmi tocesc pingelele prin palate şi prin toate muzeele. În restaurante şi cafenele, doamna plăteşte şi îi umple de bacşişuri pe ospătari. Se opreşte în faţa unui afiş şi zice: Amigo, sper că ai frac la tine, că deseară mergem la operă! Şi închide gura că-ţi strălucesc piuliţele ca la bulibaşă şi ne jefuiesc ăştia pe aici.
- Sărut mâinile, madam, da’ io n-am decât blugi, slip şi trening la mine şi n-am fost în viaţa mea la operă îi zic.
- Atunci trebuie să mergem negreşit. Închiriem imediat un smoking. Eu mi-am cumpărat o rochie splendidă şi la Bucureşti o fac geloasă pe Ceauşeasca dacă o îmbrac. Acum am ocazia şi vreau să profit din plin. O să vezi- o s-o concurez pe CARMEN!
La hotel madam m-a vizitat oleacă prin cameră, că de: cine era să-mi puie papionul şi na, că am întârziat la operă!
Opera începută… O cucuană înfoiată ca un curcan îşi prinsese pesemne mâna la uşă, că ţipa de te umplea mila. Sala plină ochi. Plasatoarea ne spune să stăm în picioare lângă pereţi până la pauză, dar doamna Armăşescu vede în mijloc o lojă mare absolut goală şi zice: Hai că avem noroc! Eu care n-am mai fost la operă eram mai sfios, dar ea zice: Dragă, doar
n-am dat o mie de dolari pe rochia asta ca să rezem pereţii cu ea! Hai la lojă că asta-i de nasul nostru!
Loja… lucru boieresc! Covoare moi, fotolii împărăteşti, pluşuri, un tablou uriaş cu un încruntat într-o poză color, steaguri crucişe, ciucuri, fireturi, tot ce vrei. Cât căscam eu ochii uimit de atâta frumuseţe, artista cu mâna prinsă la uşă se opreşte din cântat, zice ceva în ceaha-păsărească şi toată sala se ridică în picioare şi începe să aplaude întoarsă spre noi. Uşa la lojă se deschide şi o duduie aduce un coş mare de flori. Eu muream de ruşine, dar madam Armăşescu era dea dreptul fericită. Făcea bezele şi reverenţe de parcă era de la curtea lui Napoleon. Mie mi se cam zbătea un ochi şi nu-mi mirosea a bine, că prea era ca într-un basm cu zâne. Dă domnul şi iau ăştia reflectorul de pe noi şi spectacolul merge mai departe. La pauză acelaşi circ, tot poporul cu geana pe noi, că nici la budă nu ne-am putut duce de atâtea aplauze. Madam Armăşescu se cam săturase de zâmbit şi zice:
Marinarule, când sting ăştia lumina o virăm la toaletă, că altfel le fac un pocinog şi fac pipi aici în lojă în vasul cu flori. Dă Domnul şi începe actul următor şi plecăm la budă. Sala iar în picioare ne aplaudă un sfert de oră. Ne vedem cu chiu cu vai la toalete, dar ca un drac, nu le găsim decât pe cele de bărbaţi. Doamna Armăşescu zice că nu importă şi intrăm amândoi la bărbaţi. La ieşire suntem înconjuraţi de un grup de urâţi în costume ponosite, conduşi de un ciudat cu ochii albaştri, negricios şi pirpiriu care venise cu noi în autocar. Din două vorbe pricepem că este securistul grupului şi mârâind periculos ne bagă într-o maşină. Doamna protestează că vrea să vadă finalul operei, dar negriciosul e de bronz. Ajungem la ambasada României şi ambasadorul împreună cu securiştii ne încolţesc.
- Ce-aţi căutat în loja prezidenţială, bă, caraghioşilor? V-aţi ras pe bot! Nu mai vedeţi paşaport în veci! Tu marinarule o să mai navighezi în cadă! Iar tu madam, care eşti capul răutăţilor ai terminat-o cu shopping la Paris! I-ai tăiat macaroana şi lu’ bărbac-tu! Nu mai pleacă la nici un congres! Kaput!
- Ia ascultă, obrăznicătură, în fond ce acuze mi se aduc? Am plătit bilet în mod corect şi mi-am pus fundul pe un scaun! Unde-i crima?
- Ce-ai căutat madam în loja oficială?
- Da de unde să ştiu eu suflete că aia-i loja oficială?
- Păi n-ai văzut tabloul preşedintelui?
- Ei, aş! La noi, tabloul lui tovarăşul este pus şi la aprozar!
Înţepenesc toţi. Pe mine mă trec toate năduşelile. Adio voiaje! Adio libertate! Ambasadorul scoate o batistă mare cât o faţă de pernă, îşi şterge chelia transpirată şi ne dă roată ca la nişte animale de circ.
Sună telefonul.
- Să trăiţi tovarăşe secretar general. Da! Exact cum aţi auzit! A făcut bezele din loja oficială!
- ….
- Da? N-a scăpat nici un ambasador de întâlniri în miez de noapte cu tovarăşa Armăşescu? Nu, n-am făcut încă infarct, dar nici mult nu mai am!
- ….
- Da! A căzut şi pe capul meu tâmpita asta!
- ….
- Cum? Nu-i tâmpită, e doar simpatică? Am înţeles, să trăiţi!
- Tovarăşă Armăşescu! Tovarăşul secretar general Nicolae Ceauşescu aştepta cu mare interes să vadă ce boroboaţă faci în Praga, fiindcă i s-a raportat că ai exasperat toţi ambasadorii pe unde ai fost! Mi-a spus să vă transmit urări de bine şi un sejur plăcut. Nu pot totuşi să mă abţin să-ţi sugerez ca pe viitor să foloseşti toaleta pentru femei. Nu ştiu ce înseamnă asta pentru tine, dar eu îţi urez totuşi o seară liniştită!
alte fragmente de proză afurisită la http://doinapopescu.blogspot.com
ÎN PAT CU UN PAPĂ-LAPTE
Aveam vreo 4 ani şi bucuria mea când eram la ţară era să mă joc cu Neluţu a lu' Paraschiv, un băieţel frumuşel foc.
Într-o seară, tanti Voica, mama lui Neluţu, ne anunţă că a vorbit cu ţa' Mihaica, bunica mea şi că mă lasă să dorm la ei.
Emoţie mare!
Ne-am aşezat în pat şi Neluţu a adormit imediat...
Eu eram atât de pătrunsă de eveniment, că n-am dormit toată noaptea.
Chiar dacă habar n-aveam de sex şi ce fac fetele cu băieţii în pat, mi se părea o noapte istorică.
Prima noapte din viaţa mea când dormeam cu un băiat în pat!
Dimineaţă, când abia pusesem geană pe geană, Neluţu s-a sculat fercheş şi odihnit. Eu, nedormită eram destul de mârâită.
Tanti Voica mă întreabă bănuitoare:
-Dar de ce eşti supărată, fetiţă?
-Pentru că Neluţu s-a întors cu faţa la perete şi a adormit imediat!
-Te înţeleg, draga mea!- zice tanti Voica râzând în hohote. Se izbeşte leit lu' tac'su, ce să-i faci! Eu aşa păţesc de 20 de ani cu Paraschiv! Pune fundu la mine şi adoarme imediat! Pe Titi şi Neluţu nici nu ştiu cum i-am făcut! N-are ştofă, draga mea! Neam de Papă-Lapte!
Şi aşa, tanti Voica m-a făcut vedetă. Cine trecea pe drum, era informat în gura mare despre prima mea decepţie cu un mascul în pat şi de ignoranţa lui Neluţu-bolovan ca tac'su.
Cum în afară de un pui de curcă călcat de tractor nu se găsi un eveniment care să-mi depăşească păţania, toată vara satul a avut ce trăncăni.
Alte poveşti afurisite la http://doinapopescu.wordpress.com
CUM SĂ FACI IMPRESIE PROASTĂ
Autor: Doina Popescu
http://doinapopescu.blogspot.com
Noi am fost trei fete şi ne-a crescut mama cam ca la mănăstire. Conform educaţiei de acasă şi ideilor pe care mi le însuşisem aveam în plan să mă mărit pe la 30-35 de ani.
A venit Făt-Frumos pe cal alb ( dacă nu mă credeţi scanez pozele şi le postez) şi m-am măritat într-o oră, cam în primul an de facultate! De ce oare?
Vă spun eu! Eram naivă şi un băiat frumos şi şmecher mi-a zis că el e singurul băiat de pe Pământ. Cum pe vremea lui Ceaşcă totul era pe cartelă şi se termina repede… l-am luat imediat! Cred că mă temeam că nu mai găsesc…
M-a aburit aşa de frumos cu versuri de Topârceanu, că şi acum mai cred că este singurul bărbat de pe Pământ.
Dar, nu de mine voiam să vă povestesc…
Cum spuneam, la mănăstirea noastră nu intrau băieţi. Soţii noştrii au călcat la noi acasă doar ca să ne ceară de la mama.
Astfel, actualul meu cumnat, un bărbat frumos, elegant şi teribil de dichisit venea să o ia pe soră-mea la întâlnire.
Sincer, dacă aş fi avut cu cine, aş fi pariat că-şi face unghiile la manechiuristă dar, nu ştiu de ce, soră-mea m-a alergat când am vrut să pun pariu.
Ea, una din frumuseţile oraşului prin anii ‘80, ţinea steagul sus şi o făcea pe indiferenta.
La ora de întâlnire, când băiatul se prezenta cu florile, bomboanele, ceasul( pe vremurile alea băieţii nu veneau cu mâna-n… să zicem elegant buzunar, ca acum), ei bine, sora mea se spăla la cap.
Locuiam într-o casă naţionalizată şi aveam mai mulţi vecini pe holul comun.
În hol, o masă cu scaune şi lada de zestre a doamnei Călin, o babă băsărăbeancă, haiosă la vorbă dar, caciorâtă la caracter care avea în jur de 97 de ani. Se pare că a murit pe la 103.
Vârsta ei era secret de stat însă, am dat o plăcintă la poştăriţă ca să-mi zică!
Deci, frumosul îndrăgostit îşi petrecea cam două ore pe hol, uneori chiar mai mult, aşteptând-o pe sor-mea să se spele la cap, să se macheze şi să se schimbe de cinşpe ori .
Ei bine, în casă nu-l primeam, fiindcă, aşa cum ziceam, casa noastră funcţiona pe amendamente clare dar, la insistenţele mele mama acceptase accesul pe holul comun, fiincă dacă stâlpea două-trei ore poarta, ne vorbea toată strada. Mă rog, la dublu că stăteam pe colţ.
Într-o zi, doamna Călin -îţi punea acatiste la biserică dacă-i ziceai babă- fluturându-i unghiile proaspăt făcute îi cere o ţigară.
Băiat fin, chiar dacă a gândit că babii i-ar fi de stâlpi la scufiţă mai degrabă decât de ţigară, o serveşte galant.
Baba îşi trage rochia şi îşi ridică piciarele aranjându-şi dresurile fine. Flăcăul se întoarce discret şi se uită pe geam.
Vine sor-mea, apar şi eu, baba tot se foia mângâindu-şi dresurile.
În sfârşit pleacă amândoi frumoşii, iar eu care aveam vreo 14-15 ani râmân cu baba.
-Copchilu’, ascultî la mini: o hi aista parfumat ca o gradinî, da’ să nu si mariti cu el nici sî moarî ! Nu-mi plaşi di dânsul şi paşi, cî aista nu-i barbat!- zice ea cu accentul de băsărăbeancă care îmi plăcea atât de mult.
-Da’ ce cusur are, doamna Călin?
-Sor-ta abie iantrasi la scaldatoari şî ahe tâmp berechet şî încî! I-am aratat chişoarili uiti pân-acolişa la copsâşoari şî lui nu i s-o ţepenit nimicuţî.
Alţii cari erau barbaţî dî ispravî, cum li arâtam chişioarili, cum alergau după mini ca nişte dulai dogorâţi. Aista ari numa vazduz sî-i umfli izmeanili! Halal barbat sî nu ştii şi sî facî la o muieri straşnică ca mini!
Cât eram eu de mică şi neştiutoare la 14 ani, c-am crescut fără internet, şi-n CUTEZĂTORII şi MINITEHNICUS nu mi-am făcut instructaj porno, tot am înţeles ce oscior de curvă-i baba Călin!
DoinaPopescu's Blog http://doinapopescu.wordpress.com
ACARUL PĂUN
Oraşul Brăila se putea mândri cu firma PAL, -un prestigios combinat de prelucrare a lemnului care până în 2003 exporta mobilă din lemn masiv în toată Europa, la mobila de bucătărie era pe locul I pe ţară la toate târgurile şi expoziţiile de profil şi după închiderea fabricii de la Gherla era singurul producător de chibrituri.
Ei bine, în 1997, când fabrica era pe val, statul a găsit de cuviinţă să o privatizeze dar nu prin vânzarea către un partener tradiţional din branşă, care ar fi putut să susţină şi să dezvolte activitatea ci firmei Merona controlată de un samsar evreu de origine română, Dobriţa, care avea peste 80 de ani şi care a făcut achiziţia în scopuri strict imobiliare.
Pentru că în contractul cu FPS-ul îşi luase angajamentul să facă o investiţie nouă şi profitabilă, în valoare de 5 milioane de euro, a luat cu câteva sute de mii de euro o instalaţie de chibrituri de la o firmă din Rusia, instalaţie nouă ce-i drept dar, care zăcea de ani buni în cutii în zăpadă în curtea unei fabrici şi a montat-o la Pal, prezentând facturi false din Insulele Cayman de zece ori mai mari.
Prin această înşelătorie, în primul rând au fost prejudiciaţi micii acţionari fiindcă a făcut o mărire de capital frauduloasă şi şi-a mărit participaţia de la 50 la 90 la sută.
Un inginer de la investiţii mi-a povestit încă din 2001 că a anunţat SRI-ul în legătura cu devalizarea Pal-ului de către propriul patron dar, Dobriţa a mituit cu largheţe la toate nivelurile, inclusiv presa centrală şi nimeni nu i-a tulburat ingineriile financiare.
În acest timp, a instituit în fabrică un regim de şantaj şi de teroare, disperând personalul la toate nivelurile. A sfidat cu consecvenţă legile din România, pretinzând că legile româneşti sunt prost făcute, deci nu îl interesează.
În 2003, la expirarea celor cinci ani cât prevedea contractul cu FPS-ul a blocat activitatea de producţie şi a început să concedieze angajaţii, începând cu conducerea. Pe directori i-a purtat timp de trei ani prin procese, ca să pară că închiderea fabricii ar avea vreo legătură cu prestaţia acestora dar, spre cinstea instanţelor brăilene de la acel moment, banii lui murdari nu au avut trecere. Dobriţa a pierdut toate procesele intentate foştilor angajaţi, fiindcă singurele lui argumente au fost lăcomia şi tupeul.
La o şedinţă a Consiliului de Administraţie al Acţionarilor, Dobriţa, tiranul paranoic de peste 80 de ani, în faţa unei săli întregi, în timp ce urla demenţial, gesticulând într-un discurs comparabil cu al lui Hitler, s-a oprit derutat, a fugit spre uşă dar, după câteva secunde s-a oprit dezarmat. Un miros fetid a umplut sala. A spus stins:
-Am mâncat dude!
Un fost securist, omul lui de bază, care l-a băgat pe filieră ca să cumpere PAL-ul şi care l-a sprijinit permanent din funcţia de consilier sau chiar de director, a ridicat privirile spre sală:
-Domnul Dobriţa a mâncat dude! Phuu! Dumnezeule, în ce hal miroase!- zice securistul ateu.
Diareea a năclăit eleganţii pantaloni de la costumul de peste 1000 de euroi şi nici măcar pantofii elveţieni n-au scăpat de scârbăciune.
Slugile patronului au adus feţele de masă de la protocol şi, înfăşat a ieşit din sala de consiliu, făcând dâre de rahat până la hotelul Sport unde era cazat.
Securistul s-a plâns a doua zi că a fost obligat să-i spele rahatul pe picioare pe Herr Dobriţa.
În 2006, directorul Esrig, evreu de origine, cel care se-ntâlnise cu Dobriţa de două ori la Viena şi o dată la ZÜRICH ca să pună la punct vânzarea PAL-ului în condiţii dubioase, a murit cu disperarea în suflet că l-a ajutat pe Dobriţa să distrugă PAL-ul. Înainte de a muri, a vrut să ceară iertare oraşului pentru că distrugând PAL-ul, a ucis ceva din gloria şi vigoarea acestui oraş. Remuşcările teribile ale directorului Esrig n-au plătit facturile celor 1500 de familii rămase pe drumuri după intrarea Pal-ului pe mâna lui Dobriţa.
Esrig, un tip cinstit în felul lui, balanţă, a avut naivitatea să-şi imagineze că toţi evreii sunt cinstiţi ca el…
2006 a fost anul dreptăţii, anul în care-au murit tiranii, torţionarii şi, în mod firesc n-a mirat pe nimeni moartea lui Dobriţa, sau a lui Sadam Hussein. Odată cu moartea lui Dobriţa s-au oprit şi şpăgile care blocau dosarele privind activitatea sa infracţională.
Vama a cerut un proces penal pentru recuperarea prejudiciului cauzat de facturile din insulele Cayman dar, moştenitorii au fost lăsaţi să vândă în voie activele, inclusiv o parte din terenurile PAL-ului către XXL.
Poprire s-a instituit pe bunurile a trei angajaţi de la serviciu export.
Astăzi, fiind la tribunal am aflat întâmplător că acest mare infractor, Dobriţa le-a mai dat angajaţilor pe care i-a terorizat atâţia ani şi o teribilă lovitură după moarte:
Cei trei angajaţi de la serviciul export, acarii Păun care-au avut sau nu acces la facturilor mătrăşite de Dobriţa, lucrând pe salarii meschine şi care n-au avut parte decât de urlete şi injurii din partea patronului şi niciun beneficiu personal au fost condamnaţi la trei ani de închisoare.
Moştenitorii lui Dobriţa îşi papă liniştiţi în Elveţia milioanele devalizate de la Pal şi de la statul român, statul a rămas cu ţeapa, PAL-ul a fost distrus şi puşcărie face ACARUL PĂUN.
Dreptatea umblă încă o dată cu capul spart în România!
Citiţi mai multe pe DoinaPopescu's Blog http://doinapopescu.wordpress.com/
Ei bine, în 1997, când fabrica era pe val, statul a găsit de cuviinţă să o privatizeze dar nu prin vânzarea către un partener tradiţional din branşă, care ar fi putut să susţină şi să dezvolte activitatea ci firmei Merona controlată de un samsar evreu de origine română, Dobriţa, care avea peste 80 de ani şi care a făcut achiziţia în scopuri strict imobiliare.
Pentru că în contractul cu FPS-ul îşi luase angajamentul să facă o investiţie nouă şi profitabilă, în valoare de 5 milioane de euro, a luat cu câteva sute de mii de euro o instalaţie de chibrituri de la o firmă din Rusia, instalaţie nouă ce-i drept dar, care zăcea de ani buni în cutii în zăpadă în curtea unei fabrici şi a montat-o la Pal, prezentând facturi false din Insulele Cayman de zece ori mai mari.
Prin această înşelătorie, în primul rând au fost prejudiciaţi micii acţionari fiindcă a făcut o mărire de capital frauduloasă şi şi-a mărit participaţia de la 50 la 90 la sută.
Un inginer de la investiţii mi-a povestit încă din 2001 că a anunţat SRI-ul în legătura cu devalizarea Pal-ului de către propriul patron dar, Dobriţa a mituit cu largheţe la toate nivelurile, inclusiv presa centrală şi nimeni nu i-a tulburat ingineriile financiare.
În acest timp, a instituit în fabrică un regim de şantaj şi de teroare, disperând personalul la toate nivelurile. A sfidat cu consecvenţă legile din România, pretinzând că legile româneşti sunt prost făcute, deci nu îl interesează.
În 2003, la expirarea celor cinci ani cât prevedea contractul cu FPS-ul a blocat activitatea de producţie şi a început să concedieze angajaţii, începând cu conducerea. Pe directori i-a purtat timp de trei ani prin procese, ca să pară că închiderea fabricii ar avea vreo legătură cu prestaţia acestora dar, spre cinstea instanţelor brăilene de la acel moment, banii lui murdari nu au avut trecere. Dobriţa a pierdut toate procesele intentate foştilor angajaţi, fiindcă singurele lui argumente au fost lăcomia şi tupeul.
La o şedinţă a Consiliului de Administraţie al Acţionarilor, Dobriţa, tiranul paranoic de peste 80 de ani, în faţa unei săli întregi, în timp ce urla demenţial, gesticulând într-un discurs comparabil cu al lui Hitler, s-a oprit derutat, a fugit spre uşă dar, după câteva secunde s-a oprit dezarmat. Un miros fetid a umplut sala. A spus stins:
-Am mâncat dude!
Un fost securist, omul lui de bază, care l-a băgat pe filieră ca să cumpere PAL-ul şi care l-a sprijinit permanent din funcţia de consilier sau chiar de director, a ridicat privirile spre sală:
-Domnul Dobriţa a mâncat dude! Phuu! Dumnezeule, în ce hal miroase!- zice securistul ateu.
Diareea a năclăit eleganţii pantaloni de la costumul de peste 1000 de euroi şi nici măcar pantofii elveţieni n-au scăpat de scârbăciune.
Slugile patronului au adus feţele de masă de la protocol şi, înfăşat a ieşit din sala de consiliu, făcând dâre de rahat până la hotelul Sport unde era cazat.
Securistul s-a plâns a doua zi că a fost obligat să-i spele rahatul pe picioare pe Herr Dobriţa.
În 2006, directorul Esrig, evreu de origine, cel care se-ntâlnise cu Dobriţa de două ori la Viena şi o dată la ZÜRICH ca să pună la punct vânzarea PAL-ului în condiţii dubioase, a murit cu disperarea în suflet că l-a ajutat pe Dobriţa să distrugă PAL-ul. Înainte de a muri, a vrut să ceară iertare oraşului pentru că distrugând PAL-ul, a ucis ceva din gloria şi vigoarea acestui oraş. Remuşcările teribile ale directorului Esrig n-au plătit facturile celor 1500 de familii rămase pe drumuri după intrarea Pal-ului pe mâna lui Dobriţa.
Esrig, un tip cinstit în felul lui, balanţă, a avut naivitatea să-şi imagineze că toţi evreii sunt cinstiţi ca el…
2006 a fost anul dreptăţii, anul în care-au murit tiranii, torţionarii şi, în mod firesc n-a mirat pe nimeni moartea lui Dobriţa, sau a lui Sadam Hussein. Odată cu moartea lui Dobriţa s-au oprit şi şpăgile care blocau dosarele privind activitatea sa infracţională.
Vama a cerut un proces penal pentru recuperarea prejudiciului cauzat de facturile din insulele Cayman dar, moştenitorii au fost lăsaţi să vândă în voie activele, inclusiv o parte din terenurile PAL-ului către XXL.
Poprire s-a instituit pe bunurile a trei angajaţi de la serviciu export.
Astăzi, fiind la tribunal am aflat întâmplător că acest mare infractor, Dobriţa le-a mai dat angajaţilor pe care i-a terorizat atâţia ani şi o teribilă lovitură după moarte:
Cei trei angajaţi de la serviciul export, acarii Păun care-au avut sau nu acces la facturilor mătrăşite de Dobriţa, lucrând pe salarii meschine şi care n-au avut parte decât de urlete şi injurii din partea patronului şi niciun beneficiu personal au fost condamnaţi la trei ani de închisoare.
Moştenitorii lui Dobriţa îşi papă liniştiţi în Elveţia milioanele devalizate de la Pal şi de la statul român, statul a rămas cu ţeapa, PAL-ul a fost distrus şi puşcărie face ACARUL PĂUN.
Dreptatea umblă încă o dată cu capul spart în România!
De ce e greu sa te mariti...
autor:Doina Popescu http://doinapopescu.blogspot.com
Dacă ne gândim la excedentul feminin de pe planetă, am răspuns deja la întrebare şi discuţia este închisă!Să fie oare atât de simplu ?
Nicio abordare legată de femei nu este simplă dar, dacă întrebi un bărbat, rişti să primeşti răspunsuri încifrate, care să-i mascheze propria dilemă legată de sexul zis frumos sau propriile angoase.
Ce spune trubadurul?
“Femei, femei, e plină lumea de nebune,
De ce v-aţi mai născut pe lume?
Ca să ne-nebuniţi pe noi!”
Mai interesant este să vedem ce motive au găsit femeile pentru a se eschiva să se mărite…
Întâlnind o colegă de liceu trecută bine de 35 de ani şi nemăritată mi-a răspuns scurt că multe femei rămân nemăritate fiindcă au un simţ estetic dezvoltat.
Suspectând-o că trişează, i-am amintit că am văzut-o numai în compania unor masculi remarcabili. Şi-a păstrat calmul şi mi-a replicat că pe undeva am dreptate, dar a avut parte numai de frumoşi dar săraci, bine-situaţi dar însuraţi şi destui frumoşi şi bogaţi cărora le miroseau picioarele!
Părerea Crenguţei, nemăritată până la 29 de ani:
Gelu?Amărâtul n-avea nici cojoc!
Nicu? M-a lăsat în drum şi a intrat să urineze în tufiş.
Traian? S-a scobit în nas în faţa părinţilor mei.
Sotir? M-a plimbat tot oraşul şi nu mi-a dat un suc!
Pavel? Era atât de bogat că nu m-am mai uitat la amănunte! M-am botezat urgent pe vechi în biserica lipovenească şi nu-mi lipsesc icrele negre la micul dejun. Mişto!
Teodora: Căsnicia părinţilor mei, de tot rahatul, m-a speriat atât de tare că am hotărât din start să nu mă mărit niciodată. Dar, pe la 29 de ani, îmi era deja imposibil s- o mai suport pe mama şi dintr-o dată am decis că singura soluţie este măritişul. Am zis, am făcut! M-am măritat imediat! La început mi s-a părut important să fiu măritată! Am făcut doi copii, apoi am divorţat pentru că mi s-a părut esenţial să fiu fericită!
Miky a fost fatală din liceu. Am rămas surprinsă să o întâlnesc nemăritată la 36 de ani. Dar are argumente serioase: Mi-am dorit un bărbat care să dea din coate, să răzbească în viaţă. Am găsit destui bărbaţi frumoşi şi interesanţi dar, am luat viteză de fiecare dată, fiindcă am avut baftă numai de pretendenţi interesaţi numai să dea din pleoape la televizor!
Adesea fetele se plâng de ce nu le-a dat bărbaţii…
Nu mi-a adus mărţişor!
Nu mi-a adus flori!
M-a plimbat tot oraşul şi nu mi-a dat o îngheţată!
Nu mi-a dat telefon de ziua mea!
Dar când ei dau, ele tot nemulţumite! Cum, ce dau?
Bătăi de cap, mâncărimi, palme peste ochi, copii în burţi, papucii…
Şi totuşi, părerea generală e că vinovate sunt femeile! De ce ? De orice!
Probleme? Cherchez la femme!
Nu mai încercaţi să daţi tot răul din lume pe femei! Statistic, procentul de bărbaţi ucişi de soţii sau amante este nesemnificativ. Bărbaţii au fost de-a lungul istoriei decimaţi în războaie - şi, recunoaşte-ţi: nu toate războaiele au fost pornite de femei! Dar, trebuie să admit că atunci când au făcut-o n-a mai rămas piatră de piatră!(Vezi Războiul Troiei!)
Dar, nu vă amăgiţi! Femeia a fost doar pretextul! Adevăratul motiv au fost bogaţiile Troiei! Homer a vrut să dea o notă eroică şi romantică poveşti, praf în ochi pentru a distrage atenţia de la marele jaf!
Traian nici nu s-a deranjat măcar să inventeze pretexte: poate îi lipsea rafinamentul lui Homer sau poate că falimentul imperiului bătea la uşă! Ori, poate, mult mai plauzibil, fiindcă îi plăceau băieţii şi nu i-a dat prin cap să se încurce în poveşti gen Paris şi Elena!
La şcoală, pe vremuri, o profesoară stupidă, nu-i dau numele ca să n-o fac vedetă, ne vorbea despre Traian-eroul civilizator!
Nu! Traian a jefuit aurul şi argintul Daciei, (dar nu tot, a mai rămas şi pentru jaful austro-ungar şi pentru Gabriel Resource- vezi scandalul Roşia Montana).
A distrus piatră de piatră cetăţile dacilor, a ucis şi a luat sute de mii de suflete în robie. La nivelul întregului imperiu, urgia romană poate fi comparabilă cu victimile lui Hitler.
Dar, miopie a istoriei sau neglijenţă a oamenilor, Traian are busturi în toată România! Sigur, ne mai răzbună porumbeii…
Dar, revenind la tema noastră: de ce ne mărităm mai greu ? În fond chiar nu sunt calificată să abordez această temă. M-am măritat în prima lună de facultate! Cum? La o oră după ce mi-am întâlnit ursitul!
De unde am ştiut că este el? Eu n-am fost prea sigură, intenţionam să mai copilăresc dar, el n-a avut niciun dubiu şi m-a cerut imediat!
Soacră-mea a zis aprig: nu, nici peste cadavrul meu! Dar, se vede treaba că atunci când vrea Dumnezeu, nici cadavrul soacrei nu impresionează! Ce-i drept, după ce am cunoscut-o pe soacră-mea, cel mai crâncen exemplar de soacră de pe planetă, mi-am zis: Hitler, Traian? Nişte cotei
Abonați-vă la:
Postări (Atom)