MONA NU MULGE VACA!

Autor: Doina Popescu

Eram la ţară la mamaia Mihaica şi picasem prost rău! Da’ rău de tot!Nimeni nu mă băga în seamă: tot satul vorbea numai de Mona care fugise cu banu’.Ţăranii ăştia nu ştiau nimic: corect gramatical era cu banii, nu cu banu’.
Eu o iubeam tare mult pe Mona. Era născută în aceeaşi zi cu mine dar, era muuult mai mare şi ştiam precis că nu e hoaţă. Era absolut imposibil să fi fugit cu banii. Nu credeam în ruptul capului aşa minciuni! Şi mă bucuram pentru ea că fugise, fiindcă în sat te puteai angaja doar mulgătoare de vaci la CAP.

Se-nghesuiau babele în vizită la mamaia Mihaica joia să mănânce pâine caldă abia scoasă din cuptor dar nu lipseau nici în restul zilelor, bucurându-se la scovergi ori chisăliţă cu mămăligă rece,(un fel de compot făcut din cruzăciuni: zarzărele sau corcoduşe verzi). Mâncau şi şuşoteau ore în şir despre Mona. Toantele o ţineau una şi bună că fugise cu banu’.
Eu le întrerupeam mereu şi le corectam: nu cu banu’, cu banii! Aşa-i corect gramatical!
-Fai Mihaică, fata asta ori îi diochiată fă, cî niechează di când am hinit!- zicea ţa’ Ioana Căcălata şi stuchea spre mine de trei ori, apoi se freca pe călcâiul răpănos scos cu greu din gumarul spart şi încerca să-mi dea pe frunte.
Ţi-ai găsit să mă prindă! Eu eram titirez iar ţa’ Ioana Căcălata umbla cu greu în două beţe numite pompos bastoane. Se mişca sărmana ca vai de ea! Din cauza grăsimii şi a osteoporozei i se curbaseră picioarele aşa de rău, că şi cel mai gras berbec putea să treacă printre ele fără să producă electricitate.
Cât a fost vara de mare, nefiind alt eveniment în sat mai acătării, Mona a ţinut cap de afiş şi la CAP la vaci şi la magazii la vânturat grâul şi la canalul de irigaţii unde spălau femeile lâna, ba şi pe Siret la prins peşte ori în satul vecin la moară ori la stână la cioban. Pe unde-mi făceam veacul, bărbaţi sau femei discutau frenetic despre Mona spre disperarea mea. Cât o iubeam pe Mona!
Într-o zi când se reuniseră babele la şanţ la bunica, eu aranjam nişte cataroaie formând o piramidă. Aveam mare război cu Friptu’, băiatul lu’ Tinca şi a lu’ Dumitru. I se zicea Friptu’ sau Opăritu’ fiindcă-l scăpase toanta de mă-sa în oala clocotită cu ciorbă când era mic şi săracu’ arăta a orice, numai a copil nu. Probabil că situaţia lui îi dădea o stare de ură generalizată fiindcă se ţinea numai de rele.
Eu îmi făceam zilnic în curte la bunica câte o fântână dintr-o cutie de tablă îngropată pe jumătate în pământ şi meşteream o crăcană şi cumpăna cu un briceag, îi puneam fir, găletuşă dintr-un borcan de medicamente şi când eram gata, venea tâlharul şi mi-o călca în picioare. Eu băteam cam pe oricine dar, nu puteam să dau în Friptu’ fiindcă bunica zicea că-i păcat, că l-a bătut Dumnezeu destul.

În plus, Tinca şi Dumitru făceau mămăligă-n curte şi mâncau, iar pe copii, Friptu’ şi Sica, o făptură grozav de slabă, îi dădeau pe uliţă. Amărâţii se lipeau de stinghiile gardului însăilat din şipci rare şi priveau căpiaţi de foame cum se ghiftuiesc nesimţiţii de părinţi. La sfârşit, dacă mai rămânea vreun rest de mămăligă îl înşfăca ghiauru’ de Costel, adică Friptu, iar Sica venea plângând la ţa’ Mihaica care avea mereu ceva pregătit în chiler.
Mamaia o chema din prima, cum se aşezau cretinii la masă dar, Sica era obsedată să le numere dumicaţii şi până nu se tortura după ritualul zilnic şi nu-şi pierdea speranţa în încleştarea cu fra’su, veşnicul câştigător, nu se hotăra să vină. Ai fi zis că abia după ce rămânea mofluză îşi amintea că la ţa’ Mihaica are asigurat un blid de mâncare. Atunci plângând cu disperare, abia linchea, nu mai mult decât o pisică. Ai fi zis că nu poate mesteca decât cu lacrimi şi fiind atât de plăpândă obosea imediat. Friptu’ venea ca un hultan şi rădea tot. Degetele lui erau contopite de la opăreală dar era îndemânatic la mâncare.
Deci, ziceam că adunasem pietre ca să pornesc războiul psihologic cu Friptu’, să-l sperii oleacă, când mă întreabă o babă tolănită pe şanţ:
- Da, ci faci mamaii cu cataroaili celea?
-Am o treabă!
-Zii, fa cî te zic lu’ măta!
-Uite, bre, le-am adunat să arunc în tâmpiţii care zic că Mona a fugit cu banii.
Ţa’ Ioana Căcălata, ţa Ioana a lu’ Paraschiv şi ţaţa Ileana s-au ridicat de pe şanţ şi-au fugit de le-au sfârâit călcâiele prăfuite şi crăpate. De faţă cu mine n-au mai bârfit-o pe Mona niciodată.
Mult mai târziu, aveam deja vreo 16 ani şi stăteam de vorbă cu Mona:
-Ce te mai bârfeau babele-alea clevetitoare!- zic eu aruncând o clătită-n aer.
-Când, atunci când am fugit cu Banu? N-a mers!
Atunci am priceput şi eu în sfârşit cum stătea treaba! Tare m-am mai bucurat că Mona a fugit cu Banu, flăcăul chipeş din satul vecin Mihalea şi nu cu banii!

45.292389 27.969120

---

http://doinapopescu.wordpress.com