Locuiam în centrul oraşului într-o casă naţionalizată şi aveam o vecină cu mult lipici la sexul foarte puternic. Medici, actori, activişti de partid, căzuseră pe rând în aşternutul scrobit al frumoasei alogene. Îi voi spune Dora.
Dar cum unii bărbaţii îţi lasă amintiri pentru toată viaţa, un medic i-a făcut un copil din flori, şi-a luat pălăria şi şi-a văzut de drum. Nimeni n-a crezut-o că tatăl copilului este chiar importantul doctor B până când n-am ajuns cu o consultaţie în cabinetul vestitului doctor. Atunci, cunoscând bine copilul, am recunoscut fără dubiu tatăl.
Deşi un copil din flori prin ’74-’75 era un stigmat greu de dus, Dora a născut. Copilul fiind blond i-a adus o mare bucuriei vecinei, cam prea bruneţică din naştere şi copilul a fost crescut ca un bulgăraş de aur. Vecina bunică, mare gospodină a gătit şi-a copt cu mare drag pentru blondul nepot. Dar, odată cu trecerea timpului, copilul nici nu vorbea, nici nu mergea. Au alergat cele două vecine cu băieţelul în toate părţile, la Brăila şi Bucureşti, dar diagnosticul de encefalopatie le-a spulberat toate speranţele. Copilul era frumos foc dar…
Mulţi au fost cei care le-au sfătuit să dea copilul la un cămin de handicapaţi, dar mama şi bunica au făcut toate sacrificiile pentru băiatul bălai. Bunica a mers la serviciu, mama a stat acasă să-l crească pe Auraş. Autorităţile comuniste nu recunoşteau că în România s-ar naşte handicapaţi, aşa că Dora n-a primit ajutoare pentru creşterea copilului, neavând niciun venit în afară de modestul salariu de muncitoare al bunicii. S-au culcat câţiva activişti cu ea, i-au promis marea cu sarea, apoi s-au spălat pe mâini.
Tânăra vecină, încă frumoasă foc, a fost căutată asiduu de masculi cu hormoni zglobi şi fără chef de obligaţii. Iubăreaţa Dora mai primea un pachet de ţigări ori de cafea sau o ciocolată dar nu avea tarif.
La venirea Cenaclului la Brăila, mulţi se duceau la hotelul Traian să-i ceară lui Păunescu butelie, serviciu, apartament sau dreptate în relaţiile cu autorităţile comuniste. Cineva i-a sugerat Dorei să-ncerce şi ea la hotel.
-Am auzit că lui Păunescu îi plac femeile- zice persoana: tânără eşti, frumoasă eşti, te-ai culcat cu toată Brăila. Culcă-te şi cu Păunescu să-ţi facă pensie pentru băiat!
S-a elegănţit vecina şi s-a dus la hotelul Traian. Era de-a casei în barul hotelului şi l-a rugat pe barman s-o ajute. Barmanul a luat actele medicale ale copilului şi a intrat în biroul directorului hotelului. A venit rapid cu răspunsul: “la 11 noaptea vii în apartamentul prezidenţial la etajul 12″.
Dora fusese cu un iubit important într-o cameră a hotelului dar ideea de-al întâlni pe Păunescu în apartamentul prezidenţial o intimidă. Deşi era permanent dichisită şi parfumată, se toaletă cu grijă şi, emoţionată foc, plecă la hotel cu vreo oră mai devreme, deşi locuia la trei minute de centru oraşului unde se afla hotelul.
Urcă cu liftul hotărâtă să-i lase poetului o amintire ca de la Tanti Elvira. Ciocăni la uşa apartamentului şi intră scoţându-şi eşarfa cu un gest teatral. Poetul o invită amabil să se aşeze dar Dora rămase înţepenită în mijlocul camerei: în jur erau vreo 20 de persoane. S-a aşezat în sfârşit la insistenţele poetului. Le-a rezolvat problemele unora, dar în cameră intrau mereu alţii. I-a venit şi ei rândul, poetul a luat nişte acte de pe o măsuţă şi i le-a înmânat: ”Ţine decizia pentru o pensie de 700 de lei pentru copil şi nu dispera! Ştiinţa avansează! Poate în viitor medicii vor putea să reprogrameze creierul copilului tău. Felicitări pentru sentimentul intact de mamă!”
Dora s-a întors acasă cu lacrimi în ochi şi mi-a ciocănit la uşă:
-Trebuie să-ţi spun! Am fost la el în apartament! A fost pentru prima dată când un bărbat m-a tratat ca pe o mamă şi nu ca pe o curvă. Uite pensia: 700 de lei!
-Şi nu te-ai culcat cu el?
-Aş fi vrut eu, dar cum era să-i dau afară pe ăia 20-30 de inşi care voiau casă sau butelie?
-Păi nu puteai să rămâi la urmă? Care urmă dragă, că ieşea unul şi intrau doi! Cred că nu termină până la Revelion! Lasă că-i pun mâine o lumânare la Biserica Greacă!
Se afișează postările cu eticheta proză afurisită. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta proză afurisită. Afișați toate postările
Micul Partizan
Autor Doina Popescu
Niţă nu-şi găsea locul în mulţimea de soldaţi ce ocupaseră de câteva săptămâni satul şi avea un singur gând: să facă pipi în varza nemţilor ce fierbea în ceaunul uriaş pe pirostrii.
Dar oricât dădea târcoale, nu se ivea niciun prilej, bucătarul şi ajutoarele fiind pe fază. Atâta doar că-i jucau ochii în cap de bucurie că tâmpiţii îşi găteau mâncarea taman în cazanul lor cel mare în care fierbea mă-sa leşia cu grăsimile râncezite adunate peste an ca să facă săpunul. Scâr-booos!
Într-o zi văzu patru nemţi lăsându-şi hainele nepăzite pe malul Dunării.
Se apropie tiptil şi făcu pipi în cele trei perechi de cizme mărime normală. De cele ale uriaşului, făcute fiecare din câte-o vacă belită nu se atinse, fiindcă statura acestuia îl înspăimânta.
Noaptea dormi în insulă dar spre mirarea lui nemţii nu făcură percheziţii şi păreau să nu facă niciun caz de ghiduşia lui.
Peste câteva zile nemţii intrară iar la scăldat şi el iar feri cu grijă cizmele căpcăunului.
Dormi totuşi câteva zile la Gherasim-Porcarul, peste Dunăre, ca să-şi pună fundul şi chica la adăpost.
Cum nu se făcu zarvă-n sat nici de data asta, Gerasim îşi zise că piciul se lăuda cu isprăvi închipuite ca să-şi dea importanţă şi-l trimise mă-sii s-o mai ajute la trebi în bătătură.
Niţă trecu Dunărea furiş, se piti prin grădini şi intră prin chiler. O găsi pe mă-sa în odaia bună:
-Ce ciorili de prăpăstii ai mai făcut, nepricopsitule? În fiece seară te cată matahală ăla de neamţ. Or să-l împuşte pe tac-tu din cauza ta, drac împieliţat!
-Ei, ce-am făcut?-zise Niţă râzând ştrengăreşte. M-am pişat în cizmele lor, dar de-ale lu’ Grasu, zău că nu m-am atins!
Până să-şi termine vorba, cârpa din uşă se dădu într-o parte şi matahală le luă tot aerul şi toată lumina.
Niţă o zbughi dar, matahală îl apucă aprig de ceafă cu căngile lui imense. Bietul Niţă nu mai avea nicio scăpare!
Cu o mână îl ţinea pe copil, cu cealaltă se descălţa de ciubote. Cum nu reuşi, o puse pe Dobriţa să tragă.
Desculţ fiind, îi puse cizmele-n faţă lui Niţă.
-Sich verpissen!
Copilul îşi pierduse curajul şi se uita înspăimântat la mă-sa.
Dintr-o mişcare, neamţul îi trase pantalonii jos. Mă-sa, Dobriţa se rugă la Maica Precistă să nu-i taie turbatul cocoşelul copilului.
Neamţul strigă iar:
-Sich verpissen!
Dobriţa, care prinsese ocupaţia şi cu celălalt război, mai rupea pe nemţeşte dar acum nu era sigură deloc.
-Mamică, domnul ofiţer zice să faci pipi!
Neamţul aştepta încruntat.
Disperat, Niţă se execută. Grasul îi dădu şi cealaltă cizmă, apoi îl scărpină în cap, îi dădu un baton de ciocolată şi plecă.
Niţă îşi băgă ciocolata în sân să nu i-o fure surorile mai mari şi plecă ameţit în curtea din faţă.
Cazanul era nepăzit. Aşa ocazie poate nu mai prindea niciodată. Lângă casă era un bolovan de sare pe care-l lingeau oile iarna. Îl puse cu grijă în cazanul cu varză şi plecă pe drum fluierând. În capul străzii deja îi părea rău că n-a pus şi doi pumni de cenuşă. Se întoarse dar bucătarul stătea de vorbă cu matahală. Îi făcură semn prietenoşi şi bucătarul se descălţă şi el dar de data asta nu reuşi să mai facă niciun strop.
Bucătarul îi dădu o halbă de bere. Niţă o bău bucuros. Grasu’ ceru o porţie de varză şi bucătarul le puse la amândoi varză în două gamele de tinichea.
Niţă acum era bucuros că nu pusese şi cenuşă, totuşi se cam codea să mănânce.
Spre norocul lui, varza era cam sărată dar se vede treaba că bolovanul nu apucase să se topească de tot fiindcă încă se putea mânca, nefiind chiar potroacă. Mâncă cu noduri, zâmbind mânzeşte, ca să nu dea de bănuit.
Grasul mâncă cu mulţi ardei iuţi şi nu băgă de seamă nimic. După încă o bere, Niţă făcu pipi în ciubotele bucătarului, mai primi un baton de ciocolată şi o zbughi.
Trecu Dunărea, convins că de data asta nemţii-i vor tăbăci fundul.
Unul din porcarii lui Gherasim le aduse vestea că ieşise halima mare în tabăra vărzarilor dar se pare că bucătarul şi ajutoarele s-au acuzat reciproc de pocinogul cu sarea.
Nemţii au ajuns de râsul sătenilor când s-au tăbârcit cu ditamai cazanul pe uliţe, ca să-l răstoarne la grămada de gunoi de la marginea satului. Drept pedeapsă, ofiţerul le interzisese s-o care cu maşina ori căruţa.
Singurul care a priceput motivul prezenţei lui Niţă printre porcari a fost Gherasim.
Deci împieliţatul ăsta bălai, făcut de mă-sa mai la bătrâneţe, cam din economie şi cam cu părere de rău, avea războiul lui personal cu nemţii! Brava lui!
Niţă nu-şi găsea locul în mulţimea de soldaţi ce ocupaseră de câteva săptămâni satul şi avea un singur gând: să facă pipi în varza nemţilor ce fierbea în ceaunul uriaş pe pirostrii.
Dar oricât dădea târcoale, nu se ivea niciun prilej, bucătarul şi ajutoarele fiind pe fază. Atâta doar că-i jucau ochii în cap de bucurie că tâmpiţii îşi găteau mâncarea taman în cazanul lor cel mare în care fierbea mă-sa leşia cu grăsimile râncezite adunate peste an ca să facă săpunul. Scâr-booos!
Într-o zi văzu patru nemţi lăsându-şi hainele nepăzite pe malul Dunării.
Se apropie tiptil şi făcu pipi în cele trei perechi de cizme mărime normală. De cele ale uriaşului, făcute fiecare din câte-o vacă belită nu se atinse, fiindcă statura acestuia îl înspăimânta.
Noaptea dormi în insulă dar spre mirarea lui nemţii nu făcură percheziţii şi păreau să nu facă niciun caz de ghiduşia lui.
Peste câteva zile nemţii intrară iar la scăldat şi el iar feri cu grijă cizmele căpcăunului.
Dormi totuşi câteva zile la Gherasim-Porcarul, peste Dunăre, ca să-şi pună fundul şi chica la adăpost.
Cum nu se făcu zarvă-n sat nici de data asta, Gerasim îşi zise că piciul se lăuda cu isprăvi închipuite ca să-şi dea importanţă şi-l trimise mă-sii s-o mai ajute la trebi în bătătură.
Niţă trecu Dunărea furiş, se piti prin grădini şi intră prin chiler. O găsi pe mă-sa în odaia bună:
-Ce ciorili de prăpăstii ai mai făcut, nepricopsitule? În fiece seară te cată matahală ăla de neamţ. Or să-l împuşte pe tac-tu din cauza ta, drac împieliţat!
-Ei, ce-am făcut?-zise Niţă râzând ştrengăreşte. M-am pişat în cizmele lor, dar de-ale lu’ Grasu, zău că nu m-am atins!
Până să-şi termine vorba, cârpa din uşă se dădu într-o parte şi matahală le luă tot aerul şi toată lumina.
Niţă o zbughi dar, matahală îl apucă aprig de ceafă cu căngile lui imense. Bietul Niţă nu mai avea nicio scăpare!
Cu o mână îl ţinea pe copil, cu cealaltă se descălţa de ciubote. Cum nu reuşi, o puse pe Dobriţa să tragă.
Desculţ fiind, îi puse cizmele-n faţă lui Niţă.
-Sich verpissen!
Copilul îşi pierduse curajul şi se uita înspăimântat la mă-sa.
Dintr-o mişcare, neamţul îi trase pantalonii jos. Mă-sa, Dobriţa se rugă la Maica Precistă să nu-i taie turbatul cocoşelul copilului.
Neamţul strigă iar:
-Sich verpissen!
Dobriţa, care prinsese ocupaţia şi cu celălalt război, mai rupea pe nemţeşte dar acum nu era sigură deloc.
-Mamică, domnul ofiţer zice să faci pipi!
Neamţul aştepta încruntat.
Disperat, Niţă se execută. Grasul îi dădu şi cealaltă cizmă, apoi îl scărpină în cap, îi dădu un baton de ciocolată şi plecă.
Niţă îşi băgă ciocolata în sân să nu i-o fure surorile mai mari şi plecă ameţit în curtea din faţă.
Cazanul era nepăzit. Aşa ocazie poate nu mai prindea niciodată. Lângă casă era un bolovan de sare pe care-l lingeau oile iarna. Îl puse cu grijă în cazanul cu varză şi plecă pe drum fluierând. În capul străzii deja îi părea rău că n-a pus şi doi pumni de cenuşă. Se întoarse dar bucătarul stătea de vorbă cu matahală. Îi făcură semn prietenoşi şi bucătarul se descălţă şi el dar de data asta nu reuşi să mai facă niciun strop.
Bucătarul îi dădu o halbă de bere. Niţă o bău bucuros. Grasu’ ceru o porţie de varză şi bucătarul le puse la amândoi varză în două gamele de tinichea.
Niţă acum era bucuros că nu pusese şi cenuşă, totuşi se cam codea să mănânce.
Spre norocul lui, varza era cam sărată dar se vede treaba că bolovanul nu apucase să se topească de tot fiindcă încă se putea mânca, nefiind chiar potroacă. Mâncă cu noduri, zâmbind mânzeşte, ca să nu dea de bănuit.
Grasul mâncă cu mulţi ardei iuţi şi nu băgă de seamă nimic. După încă o bere, Niţă făcu pipi în ciubotele bucătarului, mai primi un baton de ciocolată şi o zbughi.
Trecu Dunărea, convins că de data asta nemţii-i vor tăbăci fundul.
Unul din porcarii lui Gherasim le aduse vestea că ieşise halima mare în tabăra vărzarilor dar se pare că bucătarul şi ajutoarele s-au acuzat reciproc de pocinogul cu sarea.
Nemţii au ajuns de râsul sătenilor când s-au tăbârcit cu ditamai cazanul pe uliţe, ca să-l răstoarne la grămada de gunoi de la marginea satului. Drept pedeapsă, ofiţerul le interzisese s-o care cu maşina ori căruţa.
Singurul care a priceput motivul prezenţei lui Niţă printre porcari a fost Gherasim.
Deci împieliţatul ăsta bălai, făcut de mă-sa mai la bătrâneţe, cam din economie şi cam cu părere de rău, avea războiul lui personal cu nemţii! Brava lui!
VACANŢĂ CU VACI
Autor Doina Popescu
În copilărie îmi era drag să merg la bunica mea din partea mamei, într-un sătuc pe malul Siretului dar, într-o psihologie greu de înţeles, când îmi doream ceva important sau cât de neînsemnat şi care nu costa nici bani nici efort, papaşa mă refuza sistematic.
Aşa se face că, împotriva voinţei mele mă ducea la bunicii din partea tatălui, la Stăncuţa, pe malul Dunării. În mod enervant, Dunării îi ziceau Gârlă.
Bătrânii, baba Dobriţa şi moş Constantin erau nişte sadici care se întreceau în ticăloşii cu care să-mi mănânce sufletul.
Şi ca să fie circul complet, mai venea şi câte-o otravă de mătuşă care-l mulgea pe papaşa de bani zicând parşiv: mă sacrific ca să am grijă de copil !
Ca să ies la joacă, aveam de trecut printr-o grădiniţă dar, ca şi când aş fi vătămat parfumul florilor, nu aveam voie, fiind obligată să o iau prin curtea orătăniilor.
Psihopaţii stăteau ascunşi după perdeaua croşetată cu igliţa şi se distrau cum mă luptam cu curcanii şi gâscanii.
Din drum îmi făceam întotdeauna rost de un băţ pe care mi-l puneam de cu seară lângă pat dar aveau grijă să mi-l arunce în grădină şi numai dragele de picioruşe mă scăpau. Să fi avut vreo patru ani…
Văzându-mă scăpată, mă jucam în colb cu copii cât era ziulica de mare, cu un coltuc de pâine în buzunar, rezervă strategică de mare importanţă, fiindcă nimeni nu se deranja să mă cheme la masă iar poarta era închisă cu cheia toată ziua.
Mama lui Aurel, un băiat de vârsta mea îşi chema băieţii la masă şi văzând că eu rămân în drum, imi aducea o felie de pâine neagră cu zahăr. Ori era prea mare bucata de pâine ori eu n-aveam randament, fiindcă se-ntorcea Aurel la joacă după ce mânca şi eu încă mă luptam cu felioiul.
Dacă urmau jocuri mai săltăreţe, mergeam la canal şi stropeam zahărul cu apă să nu-mi cadă după pâine. Ce nu puteam mânca mergea în buzunar la stoc.
Seara se-ncheia dramatic.
Cirezile se-ntorceau de la islaz şi din capul uliţei se auzea un vuiet combinat din ropod de copite şi mugete furioase, apoi vacile cu coarnele lor ameninţătoare umpleau strada. Din spate le mâna nervos văcarul satului lovindu-le cu-o bâtă, iar bietele dobitoace alergau, se împingeau unele în altele, ba se şi încălecau unele pe altele, mai târziu am aflat de ce.
Mă spânzuram de câte-un gard şi aşteptam cu ochii închişi să treacă urgia. Mare lucru că nu mi-a plesnit inima!
Într-o zi la poartă la baba Dobriţa s-a întâmplat o minune. Un tractor cu remorcă a basculat două rădăcini uriaşe aduse din baltă.
Sigur că dacă vacile şi-ar fi pus în gând mă puteau lua în coarne şi de pe buturugi dar eu mă simţeam mai în siguranţă cocoţată de ele decât spânzurată de gard.
Pe urmă venea momentul cel mai plăcut: venea acasă unchiu Titi cu Mobra( nu ştiu ce marcă era, la motorete-motociclete le ziceam Mobra şi la automobile Pobeda, că nu apăruse Dacia încă!) şi tot satul mă invidia că intram în curte şi aveam voie să şterg minunea tehnică de praf.
În stradă, în văzul tuturor, unchiu Titi striga:
-Hai, lasă joaca, că ţi-am adus de 2 lei bomboane!
Toţi copii erau leşinaţi de admiraţie pentru aşa un unchi culant, dar unchiul Titi aducea dropsuri verzi-mentolate care nu-mi plăceau şi pe catre le mânca singur de fiecare dată.
Şi începea nenorocirea!
Unchiul Titi şi moş Constantin povesteu din 1917 când veniseră bulgarii, aliaţii nemţilor şi spintecaseră femei şi copii şi mergeau cu ororile până în al doilea război mondial cu execuţii şi bombardamente.
Făceau ca avioanele, îşi schimonoseau feţele urâte şi cu pumnii mimau bombele, fără să mă lovească ce-i drept, numai mă înghionteau puţin, iar eu fugeam ca un căţeluş şi mă ascundeam între picioarele metalice ale maşinii de cusut, ţinându-mă strategic de roată.
Relatările erau atât de vii şi ei se comportau de parcă războiul era în toi.
Apoi, moşul asculta grav, se uita la ceas şi zicea:
- Ora opt! Ăsta-i avionul de Cehoslovacia!
Apoi începeau să discute de Gheorghiţă, băiatul dispărut pe front în munţii Tatra, pare-se urcat de ruşi în vagoane şi dus în Siberia.
Acum, Gheorghiţă era făcut de babă cam de fată mare dar moşul îl crescuse totuşi pe lângă ceilalţi 11, existând o mică probabilitate să fie a lui.
Până pe la unsprezece noaptea se auzeau periodic avioane iar moşul zicea: ăştia sunt ungurii, ăştia sunt sârbii, ăstia sunt ruşii, ăştia sunt nemţii…
După toate poveştile lor, eram încredinţată că toate acele avioane aruncă bombe şi în orice moment ne vor nimeri şi pe noi.
Trăiam intens poveştile de război, atmosfera încordată şi teama oribilă.
Până într-o zi când a trecut un avion în miezul zilei: eu m-am ascuns după buturugi, copii au ieşit în mijlocul uliţii să strige:
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Mă uitam la curajul nebunesc al copiilor şi îi rugam să vină să se ascundă sub rădăcini dar ei râdeau şi strigau mai tare.
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Apoi au venit îngrozitoarele vaci, unchiul Titi cu Mobra şi bomboanele de mentă, avioanele, bombele.
Ziua următoare a plouat.
Lenuţa, o fată de clasa a şaptea a venit cu nişte porumb, s-o ajut să-l cureţe de pe ştiuleţi şi drept premiu că am fost îndemânatică mi-a făcut o păpuşă de cârpe.
Rămase singure i-am explicat de “nebunia” copiilor care nu s-au ascuns când au venit avioanele, ba mai mult, au strigat ce-au strigat, despre război şi despre avioanele care vin noaptea şi de norocul pe care-l am cu maşina de cusut.
Lenuţa, fată simplă de la ţară l-a luat la rost pe moş Constantin.
Moşul, care era cârpa babei, a luat o faţă plângăcioasă şi a zis că asta este singura lor distracţie.
Atunci Lenuţa a adus nişte cărţi de istorie şi mi-a citit că războiul s-a terminat, că s-a semnat pacea. Eu nu ştiam să scriu şi să citesc dar fata mi-a inspirat încredere şi am ascultat cu mare interes.
Ce-i drept, seara, moşul nu i-a mai ţinut isonul lui Titi dar nici nu l-a oprit în vreun fel.
Mie tot îmi sărea inima când treceau avioane, dar reţinusem cuvânt cu cuvânt ce-mi spusese Lenuţa şi aveam mai multă încredere în cartea tipărită decât în cei doi ticăloşi.
Şi ziua următoare, minune!
Au trecut avioane, copii au început să strice şi eu mai tare decât toţi:
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Nu ştiu dacă pentru ceilalţi a fost o vorbă în vânt dar, eu am început să-mi doresc aprig să pilotez avioane.
Şi nu ştiu dacă ceilalţi au ajuns piloţi dar eu mi-am respectat toate visele copilăriei şi când am pilotat prima dată un avion am avut cu mine în carlingă şi copilul de 4 anişori.
De la papaşa de la intreprindere a venit un camion să aducă nişte cuie, lanţuri sau nu ştiu ce în sat.
L-am recunoscut pe şofer, fusese pe la noi pe acasă şi l-am rugat să mă ducă în oraş.
Mi-a zis că nu are vorbă cu taică-meu şi nu poate. Atunci am întors buzunarele pe dos şi i-am arătat pâinea uscată din buzunare.
Omul n-a mai stat pe gânduri. A lăsat vorbă la magazinul sătesc că mă duce acasă şi-am plecat spre Brăila.
Ajunşi acasă n-am găsit pe nimeni dar toată strada era a mea!
Gardul îl săream din două mişcări iar în pod aveam un adevărat regat.
Nu ştiu ce-a vorbit şoferul de camion cu papaşa, că am scăpat de vacanţe oribile cu vaci şi psihopaţi şi am făcut restul vacanţelor la mamaia Mihaica cu poveştile ei fermecătoare şi meşterul cuptor de pâine care-i aducea tot satul în bătătură în fiecare joi.
Nu zic că Friptu’ şi Beleaua nu erau de groază dar, du-mă Doamne-n Rai, c-oi avea eu ac şi de cojocul dracilor!
În copilărie îmi era drag să merg la bunica mea din partea mamei, într-un sătuc pe malul Siretului dar, într-o psihologie greu de înţeles, când îmi doream ceva important sau cât de neînsemnat şi care nu costa nici bani nici efort, papaşa mă refuza sistematic.
Aşa se face că, împotriva voinţei mele mă ducea la bunicii din partea tatălui, la Stăncuţa, pe malul Dunării. În mod enervant, Dunării îi ziceau Gârlă.
Bătrânii, baba Dobriţa şi moş Constantin erau nişte sadici care se întreceau în ticăloşii cu care să-mi mănânce sufletul.
Şi ca să fie circul complet, mai venea şi câte-o otravă de mătuşă care-l mulgea pe papaşa de bani zicând parşiv: mă sacrific ca să am grijă de copil !
Ca să ies la joacă, aveam de trecut printr-o grădiniţă dar, ca şi când aş fi vătămat parfumul florilor, nu aveam voie, fiind obligată să o iau prin curtea orătăniilor.
Psihopaţii stăteau ascunşi după perdeaua croşetată cu igliţa şi se distrau cum mă luptam cu curcanii şi gâscanii.
Din drum îmi făceam întotdeauna rost de un băţ pe care mi-l puneam de cu seară lângă pat dar aveau grijă să mi-l arunce în grădină şi numai dragele de picioruşe mă scăpau. Să fi avut vreo patru ani…
Văzându-mă scăpată, mă jucam în colb cu copii cât era ziulica de mare, cu un coltuc de pâine în buzunar, rezervă strategică de mare importanţă, fiindcă nimeni nu se deranja să mă cheme la masă iar poarta era închisă cu cheia toată ziua.
Mama lui Aurel, un băiat de vârsta mea îşi chema băieţii la masă şi văzând că eu rămân în drum, imi aducea o felie de pâine neagră cu zahăr. Ori era prea mare bucata de pâine ori eu n-aveam randament, fiindcă se-ntorcea Aurel la joacă după ce mânca şi eu încă mă luptam cu felioiul.
Dacă urmau jocuri mai săltăreţe, mergeam la canal şi stropeam zahărul cu apă să nu-mi cadă după pâine. Ce nu puteam mânca mergea în buzunar la stoc.
Seara se-ncheia dramatic.
Cirezile se-ntorceau de la islaz şi din capul uliţei se auzea un vuiet combinat din ropod de copite şi mugete furioase, apoi vacile cu coarnele lor ameninţătoare umpleau strada. Din spate le mâna nervos văcarul satului lovindu-le cu-o bâtă, iar bietele dobitoace alergau, se împingeau unele în altele, ba se şi încălecau unele pe altele, mai târziu am aflat de ce.
Mă spânzuram de câte-un gard şi aşteptam cu ochii închişi să treacă urgia. Mare lucru că nu mi-a plesnit inima!
Într-o zi la poartă la baba Dobriţa s-a întâmplat o minune. Un tractor cu remorcă a basculat două rădăcini uriaşe aduse din baltă.
Sigur că dacă vacile şi-ar fi pus în gând mă puteau lua în coarne şi de pe buturugi dar eu mă simţeam mai în siguranţă cocoţată de ele decât spânzurată de gard.
Pe urmă venea momentul cel mai plăcut: venea acasă unchiu Titi cu Mobra( nu ştiu ce marcă era, la motorete-motociclete le ziceam Mobra şi la automobile Pobeda, că nu apăruse Dacia încă!) şi tot satul mă invidia că intram în curte şi aveam voie să şterg minunea tehnică de praf.
În stradă, în văzul tuturor, unchiu Titi striga:
-Hai, lasă joaca, că ţi-am adus de 2 lei bomboane!
Toţi copii erau leşinaţi de admiraţie pentru aşa un unchi culant, dar unchiul Titi aducea dropsuri verzi-mentolate care nu-mi plăceau şi pe catre le mânca singur de fiecare dată.
Şi începea nenorocirea!
Unchiul Titi şi moş Constantin povesteu din 1917 când veniseră bulgarii, aliaţii nemţilor şi spintecaseră femei şi copii şi mergeau cu ororile până în al doilea război mondial cu execuţii şi bombardamente.
Făceau ca avioanele, îşi schimonoseau feţele urâte şi cu pumnii mimau bombele, fără să mă lovească ce-i drept, numai mă înghionteau puţin, iar eu fugeam ca un căţeluş şi mă ascundeam între picioarele metalice ale maşinii de cusut, ţinându-mă strategic de roată.
Relatările erau atât de vii şi ei se comportau de parcă războiul era în toi.
Apoi, moşul asculta grav, se uita la ceas şi zicea:
- Ora opt! Ăsta-i avionul de Cehoslovacia!
Apoi începeau să discute de Gheorghiţă, băiatul dispărut pe front în munţii Tatra, pare-se urcat de ruşi în vagoane şi dus în Siberia.
Acum, Gheorghiţă era făcut de babă cam de fată mare dar moşul îl crescuse totuşi pe lângă ceilalţi 11, existând o mică probabilitate să fie a lui.
Până pe la unsprezece noaptea se auzeau periodic avioane iar moşul zicea: ăştia sunt ungurii, ăştia sunt sârbii, ăstia sunt ruşii, ăştia sunt nemţii…
După toate poveştile lor, eram încredinţată că toate acele avioane aruncă bombe şi în orice moment ne vor nimeri şi pe noi.
Trăiam intens poveştile de război, atmosfera încordată şi teama oribilă.
Până într-o zi când a trecut un avion în miezul zilei: eu m-am ascuns după buturugi, copii au ieşit în mijlocul uliţii să strige:
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Mă uitam la curajul nebunesc al copiilor şi îi rugam să vină să se ascundă sub rădăcini dar ei râdeau şi strigau mai tare.
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Apoi au venit îngrozitoarele vaci, unchiul Titi cu Mobra şi bomboanele de mentă, avioanele, bombele.
Ziua următoare a plouat.
Lenuţa, o fată de clasa a şaptea a venit cu nişte porumb, s-o ajut să-l cureţe de pe ştiuleţi şi drept premiu că am fost îndemânatică mi-a făcut o păpuşă de cârpe.
Rămase singure i-am explicat de “nebunia” copiilor care nu s-au ascuns când au venit avioanele, ba mai mult, au strigat ce-au strigat, despre război şi despre avioanele care vin noaptea şi de norocul pe care-l am cu maşina de cusut.
Lenuţa, fată simplă de la ţară l-a luat la rost pe moş Constantin.
Moşul, care era cârpa babei, a luat o faţă plângăcioasă şi a zis că asta este singura lor distracţie.
Atunci Lenuţa a adus nişte cărţi de istorie şi mi-a citit că războiul s-a terminat, că s-a semnat pacea. Eu nu ştiam să scriu şi să citesc dar fata mi-a inspirat încredere şi am ascultat cu mare interes.
Ce-i drept, seara, moşul nu i-a mai ţinut isonul lui Titi dar nici nu l-a oprit în vreun fel.
Mie tot îmi sărea inima când treceau avioane, dar reţinusem cuvânt cu cuvânt ce-mi spusese Lenuţa şi aveam mai multă încredere în cartea tipărită decât în cei doi ticăloşi.
Şi ziua următoare, minune!
Au trecut avioane, copii au început să strice şi eu mai tare decât toţi:
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Nu ştiu dacă pentru ceilalţi a fost o vorbă în vânt dar, eu am început să-mi doresc aprig să pilotez avioane.
Şi nu ştiu dacă ceilalţi au ajuns piloţi dar eu mi-am respectat toate visele copilăriei şi când am pilotat prima dată un avion am avut cu mine în carlingă şi copilul de 4 anişori.
De la papaşa de la intreprindere a venit un camion să aducă nişte cuie, lanţuri sau nu ştiu ce în sat.
L-am recunoscut pe şofer, fusese pe la noi pe acasă şi l-am rugat să mă ducă în oraş.
Mi-a zis că nu are vorbă cu taică-meu şi nu poate. Atunci am întors buzunarele pe dos şi i-am arătat pâinea uscată din buzunare.
Omul n-a mai stat pe gânduri. A lăsat vorbă la magazinul sătesc că mă duce acasă şi-am plecat spre Brăila.
Ajunşi acasă n-am găsit pe nimeni dar toată strada era a mea!
Gardul îl săream din două mişcări iar în pod aveam un adevărat regat.
Nu ştiu ce-a vorbit şoferul de camion cu papaşa, că am scăpat de vacanţe oribile cu vaci şi psihopaţi şi am făcut restul vacanţelor la mamaia Mihaica cu poveştile ei fermecătoare şi meşterul cuptor de pâine care-i aducea tot satul în bătătură în fiecare joi.
Nu zic că Friptu’ şi Beleaua nu erau de groază dar, du-mă Doamne-n Rai, c-oi avea eu ac şi de cojocul dracilor!
FASOLEA CU CEAPĂ ŞI ÎMPĂRATUL
Autor DOINA POPESCU
Mama era elevă la liceul de fete şi într-o zi a fost anunţată că părinţii au fost trecuţi la chiaburi şi este exmatriculată.
Tatăl ei, moş Ilie, disperat că-i fuseseră luate pământurile, caii, vitele şi uneltele la CAP, îşi lăsase o barbă de patriarh punându-şi toată nădejdea în Dumnezeu.
Dar la aşa faptă strâmbă, împreună cu alt fruntaş din sat, moş Andrei, luară calea Bucureştiului ca să-şi vadă fetele iar la şcoală.
Deci, s-au dus oamenii în audienţă la Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Din zori au stat la uşa conducătorului dar, acesta nu şi-a găsit timp de ei. Erau rupţi de foame şi deşi aveau pâine, brânză, ouă fierte şi ceapă la ei, n-au îndrăznit să mânânce şi nici să plece şi să rişte să nu mai fie primiţi.
Pe seară, Gheorghiu-Dej a ieşit să plece şi a dat cu ochii de cei doi ţărani.
-Drăcie! Am uitat de voi! Moşule, semeni cu Engels dar, mata eşti mai frumos. Îmi pare rău de voi dar, trebuie să mă mai aşteptaţi să mă întorc de la masă. N-am mâncat nimic toată ziua!
-Aicea ne găseşti, măria ta!- zice moş Ilie, bucuros că totuşi avea să se întoarcă.
Conducătorul făcu câţiva paşi şi apoi se răzgândi:
-Ia, mai bine veniţi cu mine, că precis nici voi n-aţi mâncat nimic. Cât mâncăm îmi spuneţi of-ul şi mai câştigăm timp, că eu mă întorc.
Moş Ilie, îndoit de foame, pe de o parte se bucură de bucatele alese ce avea să le mănânce la masa împăratului, pe alta era cam sfios fiindcă nu ştia dacă se cade la un ţăran atâta cinste.
S-au aşezat la o masă mare şi au fost serviţi imediat. Spre uimirea ţăranilor, mâncarea le-a fost tare cunoscută: fasole cu pâine neagră.
-Bună mai era o ceapă la fasolea asta!- zice Gheorghiu-Dej cu lingura-n fasole.
-Am eu în desagă!-zice moş Ilie. Acum o scot.
A spart ceapa cu pumnul, a împărţit-o în trei şi au mâncat în tăcere: ciorbă de fasole, fasole scăzută şi fasole făcăluită.
Uimirea ţăranilor era deplină. Să mănânci fasole cu ceapă şi cu pâine neagră ditamai împăratul? Mare minune! Fără tingirii de aur, fără pocale de argint!
Gheorghiu-Dej povesti cât de greu se conduce o ţară, cât de multe vrea să facă şi cât de puţin îi stă în putere, câtă trădare e-n jurul lui şi că-şi trăieşte fiecare zi ca şi când ar fi ultima.
Câtă deznădejde îl cuprinde că ruşii ne-au încălecat ţara şi vor să ne mănânce fripţi. Ruşii, ruşii, ruşii!
La sfârşit, ţăranii povestiră motivul urnirii lor pe drumul Bucureştiului şi Gheorghiu-Dej promise că va repara abuzul imediat.
Săptămâna următoare o comisie de la partid veni în anchetă şi mama fu reprimită la şcoală.
Dar, ghinion! Cum învăţa foarte bine, stârni invidia fetei unui ştab de la partid.
Răzgâiata se dădu cu curu’ de pământ că fiica de chiabur a luat notă mai mare decât ea, fată de activist onorabil cu origine sănătoasă.
Pentru a nu-şi mai produce duduia vânătăi şi cu altă ocazie, direcţiunea hotărî pentru a doua oară exmatricularea elementului antisocial.
La moartea lui Gheorghiu-Dej, moş Ilie s-a aşezat pe prispă cu gazeta pe ghenunchi şi a plâns de i s-a zguduit pieptul. Vecinii s-au mirat, ştiind că un comunist mort e mai bun decât un comunist viu. S-au mirat şi fiindcă moş Ilie suferise îngrozitor din cauza colectivizării, blestemându-i pe comunişti de câte ori cumpăra lână şi grâu ca să-şi plătească cotele criminale.
Dar moş Ilie avea propriul lui adevăr: ştia că împăratul a fost omorât de ruşi şi temea că Moscova îşi va pune slugă supusă care v-a vitregi ţara şi mai rău. Plângea de mila ţării!
Cinci ani mai târziu, moş Ilie a murit pe prispă aşteptând americanii.
Moscova a reuşit abia peste alţi 20 de ani să-şi pună oamenii în fruntea bucatelor la Bucureşti dar, americanii n-au mai venit niciodată.
Mama era elevă la liceul de fete şi într-o zi a fost anunţată că părinţii au fost trecuţi la chiaburi şi este exmatriculată.
Tatăl ei, moş Ilie, disperat că-i fuseseră luate pământurile, caii, vitele şi uneltele la CAP, îşi lăsase o barbă de patriarh punându-şi toată nădejdea în Dumnezeu.
Dar la aşa faptă strâmbă, împreună cu alt fruntaş din sat, moş Andrei, luară calea Bucureştiului ca să-şi vadă fetele iar la şcoală.
Deci, s-au dus oamenii în audienţă la Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Din zori au stat la uşa conducătorului dar, acesta nu şi-a găsit timp de ei. Erau rupţi de foame şi deşi aveau pâine, brânză, ouă fierte şi ceapă la ei, n-au îndrăznit să mânânce şi nici să plece şi să rişte să nu mai fie primiţi.
Pe seară, Gheorghiu-Dej a ieşit să plece şi a dat cu ochii de cei doi ţărani.
-Drăcie! Am uitat de voi! Moşule, semeni cu Engels dar, mata eşti mai frumos. Îmi pare rău de voi dar, trebuie să mă mai aşteptaţi să mă întorc de la masă. N-am mâncat nimic toată ziua!
-Aicea ne găseşti, măria ta!- zice moş Ilie, bucuros că totuşi avea să se întoarcă.
Conducătorul făcu câţiva paşi şi apoi se răzgândi:
-Ia, mai bine veniţi cu mine, că precis nici voi n-aţi mâncat nimic. Cât mâncăm îmi spuneţi of-ul şi mai câştigăm timp, că eu mă întorc.
Moş Ilie, îndoit de foame, pe de o parte se bucură de bucatele alese ce avea să le mănânce la masa împăratului, pe alta era cam sfios fiindcă nu ştia dacă se cade la un ţăran atâta cinste.
S-au aşezat la o masă mare şi au fost serviţi imediat. Spre uimirea ţăranilor, mâncarea le-a fost tare cunoscută: fasole cu pâine neagră.
-Bună mai era o ceapă la fasolea asta!- zice Gheorghiu-Dej cu lingura-n fasole.
-Am eu în desagă!-zice moş Ilie. Acum o scot.
A spart ceapa cu pumnul, a împărţit-o în trei şi au mâncat în tăcere: ciorbă de fasole, fasole scăzută şi fasole făcăluită.
Uimirea ţăranilor era deplină. Să mănânci fasole cu ceapă şi cu pâine neagră ditamai împăratul? Mare minune! Fără tingirii de aur, fără pocale de argint!
Gheorghiu-Dej povesti cât de greu se conduce o ţară, cât de multe vrea să facă şi cât de puţin îi stă în putere, câtă trădare e-n jurul lui şi că-şi trăieşte fiecare zi ca şi când ar fi ultima.
Câtă deznădejde îl cuprinde că ruşii ne-au încălecat ţara şi vor să ne mănânce fripţi. Ruşii, ruşii, ruşii!
La sfârşit, ţăranii povestiră motivul urnirii lor pe drumul Bucureştiului şi Gheorghiu-Dej promise că va repara abuzul imediat.
Săptămâna următoare o comisie de la partid veni în anchetă şi mama fu reprimită la şcoală.
Dar, ghinion! Cum învăţa foarte bine, stârni invidia fetei unui ştab de la partid.
Răzgâiata se dădu cu curu’ de pământ că fiica de chiabur a luat notă mai mare decât ea, fată de activist onorabil cu origine sănătoasă.
Pentru a nu-şi mai produce duduia vânătăi şi cu altă ocazie, direcţiunea hotărî pentru a doua oară exmatricularea elementului antisocial.
La moartea lui Gheorghiu-Dej, moş Ilie s-a aşezat pe prispă cu gazeta pe ghenunchi şi a plâns de i s-a zguduit pieptul. Vecinii s-au mirat, ştiind că un comunist mort e mai bun decât un comunist viu. S-au mirat şi fiindcă moş Ilie suferise îngrozitor din cauza colectivizării, blestemându-i pe comunişti de câte ori cumpăra lână şi grâu ca să-şi plătească cotele criminale.
Dar moş Ilie avea propriul lui adevăr: ştia că împăratul a fost omorât de ruşi şi temea că Moscova îşi va pune slugă supusă care v-a vitregi ţara şi mai rău. Plângea de mila ţării!
Cinci ani mai târziu, moş Ilie a murit pe prispă aşteptând americanii.
Moscova a reuşit abia peste alţi 20 de ani să-şi pună oamenii în fruntea bucatelor la Bucureşti dar, americanii n-au mai venit niciodată.
VIAŢA BATE FABULA
Autor: Doina Popescu http://doinapopescu.wordpress.com/
El, liric dar în pană de inspiraţie:
-Draga mea, văcuţa mea…
Văzând expresia ei înţelese că a dat-o de gard: hai, nu te bosumfla, doar şi eu sunt boul tău!
Ea, privindu-l cam dintr-o parte:
-Fără supărare: prefer un taur!
Citeşte replici afurisite şi pe http://doinapopescu.blogspot.com/
El, liric dar în pană de inspiraţie:
-Draga mea, văcuţa mea…
Văzând expresia ei înţelese că a dat-o de gard: hai, nu te bosumfla, doar şi eu sunt boul tău!
Ea, privindu-l cam dintr-o parte:
-Fără supărare: prefer un taur!
Citeşte replici afurisite şi pe http://doinapopescu.blogspot.com/
DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ
Sabrina mi-a făcut o felicitare superbă pe care n-am avut vreme s-o scanez ca să mă laud cu ea dar şi grafica coperţii pentru romanul DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ care mâine ar trebui să fie gata. Voila!
Sabrina are 9 ani şi aşteaptă notele voastre iar eu aştept comenzi pentru acest roman nou nouţ dar şi pentru romanul Comisia ZÜRICH dacă încă nu l-aţi citit!
http://doinapopescu.wordpress.com/cartea-prin-posta/
OPERA ŞI APROZARUL
fragment din romanul ARDEI IUŢI
Autor Doina Popescu
ISBN 978-606-92308-2-4
Să pleci din România într-o excursie peste hotare era aproape o himeră. Cu şpagă şi pile grele, abia dacă te lipeai de o excursie prin O.N.T. în vreo ţară socialistă prietenă. Eu fiind marinar, văzusem lumea de la un capăt la altul şi în concedii voiam să simt pământul patriei sub picioare. Dar, te pui cu dracul de nevastă? Ajung în port la Constanţa şi mă întâmpină nevasta cu un vecin cu maşina, că de, eram persoană importantă, venisem cu buful. Aşa era ritualul! Când veneam din voiaj eram întâmpinat în port şi luat cu maşina mică, când plecam în voiaj luam trenul singurel. Până să despachetez în bătătură, nevastă-mea îmi ia ligheanul de apă în care-mi băgasem picioarele şi zice:
- Bărbate, lasă mărunţişurile că mâine la trei dimineaţa tre’ să fim în Bucureşti, că avem bilete în excursie la PRAGA. Până să mă dezmeticesc, vecinul, săritor şi speculant ne ia în Dacie şi ne repede în Bucureşti. Ajungem la timp şi nevastă-mea este îmbarcată într-un autocar care pleacă imediat. Mi se spune cu nonşalanţă că s-a produs o încurcătură şi că eu sunt planificat la un alt autocar care pleacă peste trei ore. Ghidul îmi face pişicher cu ochiul şi zice:
- Marinare, să dai un whisky că te-am scăpat de matracucă. Uite, de consolare o să stai cu doamna doctor inginer Armăşescu, o doamnă fină, intelectuală de mare clasă, nevasta savantului Armăşescu. Nici dacă ai călători cu Stela Popescu, Tamara Buciuceanu şi Draga Olteanu Matei la un loc nu te-ai distra atât de bine!
Nu trec două ore şi simpatica mea vecină de scaun îmi explică franc: a dat şpagă pentru mine şi vrea un companion vesel şi care să se descurce lejer în limbi străine. Fiind marinar eram singurul corespunzător din listele O.N.T.-ului şi aveam şi poză mişto, color.
Uit repede de pierduta mea nevastă şi mă distrez copios în compania acestei doamne. Strajnică muiere! Dacă eram oleacă mai şcolit şi nu un pârlit de marinar îmi încercam norocul şi o ceream de nevastă. Timpul trece în veselie şi ajungem la Praga. Ghidul îmi explică vesel că nu e cazul să-mi caut nevasta, că a îmbarcat-o în autocarul de Karlovy-Vary şi ne vom reîntâlni în România. Pagubă-n ciuperci!
Bat oraşul voios cărând sacoşile cu suveniruri ale Armăşeascăi, îmi tocesc pingelele prin palate şi prin toate muzeele. În restaurante şi cafenele, doamna plăteşte şi îi umple de bacşişuri pe ospătari. Se opreşte în faţa unui afiş şi zice: Amigo, sper că ai frac la tine, că deseară mergem la operă! Şi închide gura că-ţi strălucesc piuliţele ca la bulibaşă şi ne jefuiesc ăştia pe aici.
- Sărut mâinile, madam, da’ io n-am decât blugi, slip şi trening la mine şi n-am fost în viaţa mea la operă îi zic.
- Atunci trebuie să mergem negreşit. Închiriem imediat un smoking. Eu mi-am cumpărat o rochie splendidă şi la Bucureşti o fac geloasă pe Ceauşeasca dacă o îmbrac. Acum am ocazia şi vreau să profit din plin. O să vezi- o s-o concurez pe CARMEN!
La hotel madam m-a vizitat oleacă prin cameră, că de: cine era să-mi puie papionul şi na, că am întârziat la operă!
Opera începută… O cucuană înfoiată ca un curcan îşi prinsese pesemne mâna la uşă, că ţipa de te umplea mila. Sala plină ochi. Plasatoarea ne spune să stăm în picioare lângă pereţi până la pauză, dar doamna Armăşescu vede în mijloc o lojă mare absolut goală şi zice: Hai că avem noroc! Eu care n-am mai fost la operă eram mai sfios, dar ea zice: Dragă, doar
n-am dat o mie de dolari pe rochia asta ca să rezem pereţii cu ea! Hai la lojă că asta-i de nasul nostru!
Loja… lucru boieresc! Covoare moi, fotolii împărăteşti, pluşuri, un tablou uriaş cu un încruntat într-o poză color, steaguri crucişe, ciucuri, fireturi, tot ce vrei. Cât căscam eu ochii uimit de atâta frumuseţe, artista cu mâna prinsă la uşă se opreşte din cântat, zice ceva în ceaha-păsărească şi toată sala se ridică în picioare şi începe să aplaude întoarsă spre noi. Uşa la lojă se deschide şi o duduie aduce un coş mare de flori. Eu muream de ruşine, dar madam Armăşescu era dea dreptul fericită. Făcea bezele şi reverenţe de parcă era de la curtea lui Napoleon. Mie mi se cam zbătea un ochi şi nu-mi mirosea a bine, că prea era ca într-un basm cu zâne. Dă domnul şi iau ăştia reflectorul de pe noi şi spectacolul merge mai departe. La pauză acelaşi circ, tot poporul cu geana pe noi, că nici la budă nu ne-am putut duce de atâtea aplauze. Madam Armăşescu se cam săturase de zâmbit şi zice:
Marinarule, când sting ăştia lumina o virăm la toaletă, că altfel le fac un pocinog şi fac pipi aici în lojă în vasul cu flori. Dă Domnul şi începe actul următor şi plecăm la budă. Sala iar în picioare ne aplaudă un sfert de oră. Ne vedem cu chiu cu vai la toalete, dar ca un drac, nu le găsim decât pe cele de bărbaţi. Doamna Armăşescu zice că nu importă şi intrăm amândoi la bărbaţi. La ieşire suntem înconjuraţi de un grup de urâţi în costume ponosite, conduşi de un ciudat cu ochii albaştri, negricios şi pirpiriu care venise cu noi în autocar. Din două vorbe pricepem că este securistul grupului şi mârâind periculos ne bagă într-o maşină. Doamna protestează că vrea să vadă finalul operei, dar negriciosul e de bronz. Ajungem la ambasada României şi ambasadorul împreună cu securiştii ne încolţesc.
- Ce-aţi căutat în loja prezidenţială, bă, caraghioşilor? V-aţi ras pe bot! Nu mai vedeţi paşaport în veci! Tu marinarule o să mai navighezi în cadă! Iar tu madam, care eşti capul răutăţilor ai terminat-o cu shopping la Paris! I-ai tăiat macaroana şi lu’ bărbac-tu! Nu mai pleacă la nici un congres! Kaput!
- Ia ascultă, obrăznicătură, în fond ce acuze mi se aduc? Am plătit bilet în mod corect şi mi-am pus fundul pe un scaun! Unde-i crima?
- Ce-ai căutat madam în loja oficială?
- Da de unde să ştiu eu suflete că aia-i loja oficială?
- Păi n-ai văzut tabloul preşedintelui?
- Ei, aş! La noi, tabloul lui tovarăşul este pus şi la aprozar!
Înţepenesc toţi. Pe mine mă trec toate năduşelile. Adio voiaje! Adio libertate! Ambasadorul scoate o batistă mare cât o faţă de pernă, îşi şterge chelia transpirată şi ne dă roată ca la nişte animale de circ.
Sună telefonul.
- Să trăiţi tovarăşe secretar general. Da! Exact cum aţi auzit! A făcut bezele din loja oficială!
- ….
- Da? N-a scăpat nici un ambasador de întâlniri în miez de noapte cu tovarăşa Armăşescu? Nu, n-am făcut încă infarct, dar nici mult nu mai am!
- ….
- Da! A căzut şi pe capul meu tâmpita asta!
- ….
- Cum? Nu-i tâmpită, e doar simpatică? Am înţeles, să trăiţi!
- Tovarăşă Armăşescu! Tovarăşul secretar general Nicolae Ceauşescu aştepta cu mare interes să vadă ce boroboaţă faci în Praga, fiindcă i s-a raportat că ai exasperat toţi ambasadorii pe unde ai fost! Mi-a spus să vă transmit urări de bine şi un sejur plăcut. Nu pot totuşi să mă abţin să-ţi sugerez ca pe viitor să foloseşti toaleta pentru femei. Nu ştiu ce înseamnă asta pentru tine, dar eu îţi urez totuşi o seară liniştită!
alte fragmente de proză afurisită la http://doinapopescu.blogspot.com
TENACITATE DE MILIŢIAN
Prin anii ‘80, sora mea lucra la un Institut de cercetare pentru seminţe şi în fiecare marţi ducea nişte probe valoroase la Bucureşti, pe lângă Piaţa Amzei pentru o verificare, omologare sau cam aşa ceva.
Într-o zi îmi cere ceva din poşetă şi rămân stupefiată. Avea un compartiment al poşetei plin cu amenzi de circulaţie de 50 de lei, toate din Piaţa Amzei, toate scrise de aceeaşi mână harnică.
Îmi explică râzând: Mi-e lene să trec pe trecerea de pietoni şi poliţaiul este cel mai mişto bărbat din România. Ne privim în ochi, ne zâmbim, ne salutăm şi apoi eu traversez şi el mă amendează. Dacă este ocupat îl aştept…
Proză afurisită mai găseşti la http://doinapopescu.blogspot.com
PROFESORUL TRĂZNIT
Titlu: Profesorul trasnit
Autor:: Doina Popescu
Articol: Domnul Ghimpe, profesorul de filozofie era un bărbat înalt, bine făcut şi chiar dacă avea în jur de 50 de ani, elevele de la liceul de fete adormeau cu el în gând şi era masculul cel mai pomenit în jurnalele şi oracolele la mare modă.
Nu ştia nimeni exact de unde-i venise porecla de GHIMPE, totuşi, ceva nu era tocmai în regulă cu el. Umbla o vorbă c-ar fi somnambul.
Fetele, chiar dacă niciuna nu văzuseră ceva anume mai alăturea cu drumul la distinsul profesor, totuşi, fiecare cunoştea la a doua sau a treia mână câte o sumă de poveşti care mai de care mai colorate legate de domnia sa.
Într-o zi, lipsind domnul Ghimpe la primele ore, domnişoara directoare intră la idei şi trimise acasă la profesor un stol de fete să afle cauza întârzierii. Se zice că mai lipsise astfel de la şcoală şi fusese găsit cocoţat pe acoperiş, făcând declaraţii de amor nebun la mâţe. Directoarea bănui o cauză asemănătoare şi se baza pe isteţimea fetelor să-l aducă în siguranţă la şcoală.
Ciripind vioaie, fetele ajung repejor la vila profesorului, o căsoaie de armator cu gard frumos lucrat în fier forjat. Ajunse în faţa uşii stolul amuţi:
Pe un şezlong, profesorul dormea gol-goluţ, etalându-şi erecţia la soare.
-Co-lo-sal!- exclamă o elevă.
-Ba eu zic: co-lo-sa-lă!- o corectă alta pistruiată.
-Hai, vitezelor! Care are curaj să-l trezească?
-Aţi înnebunit? De ce să-l trezim? Uite ce frumuseţe! Ar fi păcat, zău aşa! Eu zic să-l privim pe săturate şi să mergem să-i povestim domnişoarei!
-Ai curaj să-i povesteşti tu?
-De ce i-o fi zicând Ghimpe? Era mai potrivit Măciucă!- zise iarăşi pistruiata.
-Nu vă mai certaţi, am eu o idee! Trebuie să fim isteţe ca s-o convingem pe domnişoara să vină să vadă cu ochii ei! Dacă v-aţi săturat de privit haideţi!
Ajunse la liceu, fetele, îmbujorate îi spuseră Domnişoarei că Ghimpele pare mort.
Domnişoară lăsă ora baltă şi însoţită de fete alergă la casa profesorului.
Fiind probabil prima erecţie din viaţa domnişoarei, aceasta leşină din primul moment. Când îşi reveni, trimise fetele la liceu:
-Dacă se află despre isprava asta-n târg, nu mai fac anchetă să aflu cine-a găvărit: vă exmatriculez pe toate! Am înmormântat subiectul definitiv!
Fetele plecară cam fără chef, iar Domnişoara rămase cu Ghimpele.
Două săptămâni mai târziu, zarvă mare în oraş: Domnişoara şi Ghimpele îşi anunţau logodna.Alte fragmente de proză afurisită pe http://doinapopescu.blogspot.com
--
Autor:: Doina Popescu
Articol: Domnul Ghimpe, profesorul de filozofie era un bărbat înalt, bine făcut şi chiar dacă avea în jur de 50 de ani, elevele de la liceul de fete adormeau cu el în gând şi era masculul cel mai pomenit în jurnalele şi oracolele la mare modă.
Nu ştia nimeni exact de unde-i venise porecla de GHIMPE, totuşi, ceva nu era tocmai în regulă cu el. Umbla o vorbă c-ar fi somnambul.
Fetele, chiar dacă niciuna nu văzuseră ceva anume mai alăturea cu drumul la distinsul profesor, totuşi, fiecare cunoştea la a doua sau a treia mână câte o sumă de poveşti care mai de care mai colorate legate de domnia sa.
Într-o zi, lipsind domnul Ghimpe la primele ore, domnişoara directoare intră la idei şi trimise acasă la profesor un stol de fete să afle cauza întârzierii. Se zice că mai lipsise astfel de la şcoală şi fusese găsit cocoţat pe acoperiş, făcând declaraţii de amor nebun la mâţe. Directoarea bănui o cauză asemănătoare şi se baza pe isteţimea fetelor să-l aducă în siguranţă la şcoală.
Ciripind vioaie, fetele ajung repejor la vila profesorului, o căsoaie de armator cu gard frumos lucrat în fier forjat. Ajunse în faţa uşii stolul amuţi:
Pe un şezlong, profesorul dormea gol-goluţ, etalându-şi erecţia la soare.
-Co-lo-sal!- exclamă o elevă.
-Ba eu zic: co-lo-sa-lă!- o corectă alta pistruiată.
-Hai, vitezelor! Care are curaj să-l trezească?
-Aţi înnebunit? De ce să-l trezim? Uite ce frumuseţe! Ar fi păcat, zău aşa! Eu zic să-l privim pe săturate şi să mergem să-i povestim domnişoarei!
-Ai curaj să-i povesteşti tu?
-De ce i-o fi zicând Ghimpe? Era mai potrivit Măciucă!- zise iarăşi pistruiata.
-Nu vă mai certaţi, am eu o idee! Trebuie să fim isteţe ca s-o convingem pe domnişoara să vină să vadă cu ochii ei! Dacă v-aţi săturat de privit haideţi!
Ajunse la liceu, fetele, îmbujorate îi spuseră Domnişoarei că Ghimpele pare mort.
Domnişoară lăsă ora baltă şi însoţită de fete alergă la casa profesorului.
Fiind probabil prima erecţie din viaţa domnişoarei, aceasta leşină din primul moment. Când îşi reveni, trimise fetele la liceu:
-Dacă se află despre isprava asta-n târg, nu mai fac anchetă să aflu cine-a găvărit: vă exmatriculez pe toate! Am înmormântat subiectul definitiv!
Fetele plecară cam fără chef, iar Domnişoara rămase cu Ghimpele.
Două săptămâni mai târziu, zarvă mare în oraş: Domnişoara şi Ghimpele îşi anunţau logodna.Alte fragmente de proză afurisită pe http://doinapopescu.blogspot.com
--
CONTABILA ŞI MARINARUL
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/02/14/sexul-sport-periculos/
fragment din romanul ARDEI IUŢI
autor Doina Popescu
Am doi buni amici: el marinar, ea economistă. Stăteau la televizor şi urmăreau un ansamblu de dans din Chişinău.
El, proaspăt întors din voiaj:
– Ce ţâţe poa’ să aibă moldovencele-astea, dom’le!
Ea mirată:
– Tu la astea te uiţi? Eu am numărat picioarele, le-am împărţit la doi şi am calculat numărul dansatorilor, am adăugat impresarul, coregraful , regizorul de scenă, regizorul de sunet şi toţi auxiliarii, închirierea camionului pentru recuzită şi am calculat cât i-a costat pe ăştia turneul în România şi cât ar fi un cost cinstit al biletelor!
Le zic: mă, ori sunteţi ţicniţi, ori faceţi bancuri cu noi!
Alte poveşti scrise de Doina Popescu găsiţi pe
http://doinapopescu.blogspot.com
Abonați-vă la:
Postări (Atom)