Revolta de pe Potemkin
27 iunie 1913: marinarii de la bordul navei rusești Potemkin se revoltă împotriva ofiţerilor lor și se pronunţă pentru terminarea războiului împotriva Japoniei și sfârșitul autocraţiei din Imperiul Rus.
În anul revoluționar 1905, Marina rusească încă păstra condițiile dure și pedepsele brutale practicate de zeci de ani. Marinarii erau din ce în ce mai nemulțumiți și era evident că o revoltă putea izbucni în orice moment, mai ales în acele zile tulburate de dezastrul războiului ruso-japonez. La sfârșitul lunii mai, flota din Marea Baltică ajunsese într-un final în mările din Extremul Orient, numai pentru a fi distrusă în bătălia de la Tsushima. De aceea, marinarii din flota din Marea Neagră se temeau că, în curând, și ei vor fi trimiși să lupte împotriva japonezilor.
Potemkin era una din cele mai noi nave de război din flota rusească din Marea Neagră. Iar cu un echipaj numeros de 800 de oameni, atmosfera de la bordul navei nu era una tocmai pozitivă. Dincolo de nemulțumirile cauzate de condițiile proaste, unii membri ai echipajului aveau simpatii revoluționare. Între aceștia, se remarcă tânărul ofițer Matiușenko, care avea să joace un rol important în viitoarea revoltă.
Aflați pe mare în ziua de 14 iunie (27 iunie pe stil vechi), bucătarii de pe navă s-au plâns de calitatea cărnii primite pentru mâncarea echipajului, spunând că este infestată cu viermi. Doctorul navei a spus însă că viermii sunt ouă de muște, carnea putând fi consumată fără probleme. Ulterior, o delegație s-a prezentat la capitan cu o plângere din partea echipajului referitoare la viermii din ciorbă. Purtătorul de cuvânt al marinarilor era un anume Valenciuk, care se pare că ar fi folosit un limbaj necorespunzător care l-ar fi înfuruiat pe comandantul Giliarovski, ofițerul executiv. Acesta ar fi scos pistolul și l-ar fi împușcat pe Valenciuk. Ceilalți marinari l-au capturat însă pe Giliarovski și l-au aruncat peste bord. Potrivit unei alte variante, revolta ar fi început când Giliarovski i-ar fi amenințat pe marinari cu împușcarea dacă refuză să mănânce borșul stricat.
În urma revoltei, căpitanul navei, doctorul și alți ofițeri au fost omorâți, iar restul ofițerilor au fost închiși într-o cabină. Apoi nava a arborat steagul roșu (simbolul revoluționar) și marinarii au ales un „comitet popular” care să ia comanda. Matiușenko a fost ales președinte al comitetului.
Nava s-a îndreptat apoi spre portul din Odessa, unde grevele începuseră deja de mai bine de două săptămâni, cu confruntări violente între demonstranți, cazaci și poliție. Oamenii s-au adunat în port în dimineața în care nava Potemkin a aruncat ancora. Corpul lui Valenciuk a fost adus la mal de o gardă de onoare și pus pe un catafalc din apropierea unor scări care, douăzeci de ani mai târziu, aveau să joace un rol foarte important în secvența-cheie din filmul lui Serghei Eisenstein.
Cetățenii din Odessa le-au dat marinarilor mâncare proaspătă și au adus flori la catafalcul lui Valenciuk. Pe parcursul zilei, din ce în ce mai mulți oameni s-au adunat în port, ascultând discursuri și cântece revoluționare. Depozitele din zonă au fost incendiate, iar în scurtă vreme întergul port era în flăcări.
Între timp, guvernul țarist a instituit legea marțială, iar guvernatorul Ucrainei a primit instrucțiuni să ia măsuri ferme împotriva revoluționarilor. În aceeași seară, soldații au fost trimiși în port și au deschis focul împotriva mulțimii. Numărul victimelor e estimat la circa 2000 de morți și 3000 de răniți.
După ce liniștea a fost restaurată, Valenciuk a fost înmormântat cu acordul autorităților, dar cererea marinarilor de a fi amnistiați a fost respinsă. Pe 18 iunie, nava a părăsit portul. Echipajul spera că revolta lor va inspira revolte la bordul altor nave din flota din Marea Neagră, dar nu au mai avut loc alte tulburări.
Nava s-a îndreptat spre portul Constanța, unde marinarii sperau că vor obține apă și cărbuni. Autoritățile române le-au cerut însă să predea nava. Confruntați cu acest refuz, marinarii au mers în Crimeea. Pentru că nici acolo nu au reușit să facă rost de provizii, în cele din urmă marinarii au decis să se întoarcă la Constanța, unde au predat nava autorităților române.
Membri ai echipajului navei Potemkin (pe fundal) vin la mal în portul Constanţa.
Cei mai mulți marinari au rămas în România; câțiva din cei care s-au întors în Rusia au fost executați, inclusiv Matiușenko. 32 de marinari au plecat în Argentina. Ultimul supraviețuitor al revoltei de pe Potemkin, Ivan Beșoff, a murit în 1987, la Dublin, la vârsta de 102 ani.
Amintirea incidentului s-a stins destul de repede, dar guvernul țarist a fost destul de alarmat de dezvoltarea sentimentelor revoluționare în rândul forțelor armate.
În următoarele luni, demonstrații violente au avut loc în toate marile orașe rusești, culminând cu greva generală din octombrie, care l-a forțat pe țar să accepte libertatea cuvântului și libertatea de asociere. Dar, după cuvintele lui Troțki, țarul acceptase toate cererile, fără să acorde nimic însă. Greva a fost înăbușită rapid, într-o încercare a autorităților de a pune capăt tuturor demonstrațiilor.
Astăzi, revolta navei Potemkin este foarte cunoscută nu neapărat datorită importanței sale în istoria mișcării revoluționare rusești, ci datorită filmului lui Eisenstein din 1925, care a transformat incidentul din 1905 într-o foarte puternică armă propagandistică. De Andreea Lupşor - Historia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu