IN NUMELE CELOR CU SANGE VIOLA…
Pentru prima dată în viața mea de suporter polist nu am pierdut nici un meci în tot campionatul. Nu aș putea să spun cu exactitate în câte deplasări am fost în trecut cu Poli, dar au fost destule. Amintiri incredibile, unice. Sunt conștient că nu fac totuși parte din categoria veteranilor deplasărilor, dar în acest sezon pot spune cu mândrie că nu am pierdut nici măcar un meci. E adevărat, distanțele nu au fost lungi, însă am avut în permanență un sentiment ciudat de satisfacere a datoriei față de un simbol muribund care poate fi salvat doar prin dragoste, devotament și dăruire extremă.
Ceea ce s-a întâmplat la Timișoara în acest an nu s-a mai întâmplat în România, pot s-o spun cu mâna pe inimă. Şi nici nu se va întâmpla. Într-o societate pervertită și ticăloasă, Poli ne-a redat pentru câteva momente mândria de a ne putea numi Timișoreni. Într-un oraș cu aură habsburgică pe care unii se străduiesc să-l transforme într-un bazar oriental, respiră totuși o minoritate băștinașă cât se poate de cutezătoare. Și făloasă, precum se zice în Banat. O comunitate care refuză să-și vândă mândria și care își apără simbolurile cu prețul celor mai mari umilințe. De fapt, noblețea unor caractere, transpusă în faptele și acțiunile lor, se transformă într-un bastion impenetrabil al identității. Aici nu mai e vorba doar de fotbal, ci de lupta pentru păstrarea unui NUME cu care ne identificăm toți. Și sinceri să fim, nu ne-am simțit umiliți pentru că am mers pe coclauri și izlazuri, ci mai degrabă liberi și fericiți. Tot ceea ce s-a întâmplat cu Poli ne-a transformat profund, ca suporteri și ca oameni. Am cunoscut o altă dimensiune a fotbalului și a vieții, învățând să prețuim ceea ce facem cu mâna noastră.
Timișoara are din acest an și o echipă în prima ligă. Nu am fi avut nici o problemă dacă aceasta nu ar încerca să se legitimize ca fiind Poli. Dragoste cu sila nu se poate și e atât de trist că unii oameni nu înțeleg acest lucru. Băieții din peluză, cei mai devotaţi dintre polişti, au preferat să sărbătorească o nepromovare în liga a patra în dauna unei promovări în prima ligă, iar acest lucru ar trebui să le dea multora de gândit. Aici nu e vorba de ură, ci de etică. Ca suporter al unei echipe trebuie să fi exclusiv, subiectiv și pătimaș, pentru că altfel te-ai numi un simplu analist și contemplator. Noi nu mergem doar să ne uităm la fotbal, ci să participăm la crearea unui fenomen. Echipa joacă în numele nostru și de aceea ne permitem să spunem că Poli suntem (și) noi.
Am trăit o experiență incredibilă, iar cine nu a fost cel puțin o dată cu noi nu poate înțelege despre ce vorbim. Nu știu ce ne rezervă viitorul apropiat și îndepărtat, nu știu în ce ligi vom mai evolua, dar pot afirma cu certitudine un singur lucru: sezonul 2012/2013 nu va fi uitat de nici un suporter polist cât timp va exista această echipă! E sezonul în care am murit și am renăscut instantaneu, dovedind că nici măcar moartea nu reprezintă un hotar de netrecut.
Presupun că puțină lume a auzit de fosta trupă iugoslavă Nervozni Poštar (Poștașul Nervos), destul de populară în țara vecină în anii 80. În piesa „Bilo jednom u SFRJ” („A fost odată în SFRJ”) aceasta are un vers în care un unchi le spune nepoţilor: „Ej moja dijeco, budalasta dijeco, nikada vam neće biti kao sad…” (Ei, copiii mei zvăpăiaţi, niciodată nu vă va fi aşa cum e acum”), referindu-se la trecerea inerentă şi imperceptibilă a fericirii copilăriei. Peste ani şi ani ne vom aduce aminte cu nostalgie de aceste vremuri ale haiduciei fotbalistice. Nebunia noastră a făcut înconjurul lumii, dar noi încă mai avem resurse. De fapt, dragostea este singurul perpetuum mobile pe care l-a cunoscut umanitatea. Să ne bucurăm deci pentru fiecare clipă şi pentru fiecare gol!
Poli suntem noi şi aşa va fi mereu! De Goran Mrakic
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu