Bunele maniere se găsesc și în manuale

Am descoperit un bun Manual de Atitudine în cartea Mihaelei Nicola, "Cu mănuși", pe care o recomand pentru fiecare dintre voi.
Mihaela Nicola ne învață să ne purtăm cu mănuși chiar și în patul conjugal, la serviciu, la biserică, la cumpărături, la plajă, în mașină, în tren, în avion, la coafor, la sala de sport.
Bunul simț nu se va prăfui niciodată, oricât de mult se încăpățânează cei mai mulți dintre noi să calce în picioare bunele maniere. Oricât de mult oamenii consideră că a fi manierat nu este deloc cool. Și nici trendy.
Manualul de atitudine al Mihaelei Nicola, scris într-un stil apropiat cititorului, viu și pastelat, este un bun ghid, care îți stă drept consilier în maniere în situații variate, unde ți se cere să ai o atitudine...cu stil.




Extras din primul capitol al Manualului, "Nevoia de politețe":
Am auzit păreri neșlefuite care așează politețea lângă ipocrizia de a spune lucruri doar de dragul de a încânta orgoliul celorlalți sau de a face lucruri pe care nu simți nevoia să le faci, numai pentru a respecta convențiile și a împlini așteptări. M-am întâlnit și cu revolta unora de a se arăta manierați doar pentru că asta se așteaptă de la ei. A! Și am auzit pe multe voci aria care cântă "Eu sunt directă, spun lucrurilor pe nume, nu simt nevoia sp le cosmetizez. Eu zic că e mai bine să fii sincer decât să te prefaci, doar pentru că a părea politicos". Toate cele de mai sus îmi par sofisme ale unor oameni pentru care respectul, curtoazia, nuanțele și eleganța nu au semnificații prea adânci.

Foto: www.pravaliacucarti.ro

Mr Perfect rămâne Mr Perfect

M-am trezit dis-de-dimineaţă ca să-l văd în acţiune pe cel care este cel mai bun tenisman al planetei: Roger Federer. Şi n-am regretat nicio clipă, ba mai mult, m-am bucurat de un regal tenisistic, aşa cum doar marele campion elveţian ne poate oferi. Finala de la Australian Open de anul aceasta i l-a adus în cale lui Federer pe eternul "puşti" scoţian şi speranţa tuturor birtanicilor, Andy Murray. Sunt fan declarat al elveţianului, iar Murray nu numai că nu-mi e simaptic, ba îmi e şi antipatic prin jocul pe care îl face pe teren şi prin atitudine deopotrivă. Cam indolent şi arogant... Amândoi avuseseră un parcurs foarte bun până în finală. Lui Roger au reuşit să-i ia câte un set doar Igor Andreev în primul tur şi Nikolay Davydenko, cel care il învinsese recent pe elveţian la Doha, în sferturi de finală. De partea cealaltă, doar tânărul croat Marin Cilic reuşise să câştige un set în faţa lui Murray, în semifinale. În rest, parcurs constant bun pentru scoţian. Aşadar, măcar la nivel de statistică, meciul din finală se anunţa unul echilibrat, cu doi tenismeni în mare formă, capabili să învingă pe oricine. Pentru Federer era a 22-a finală de Grand Slam a carierei, în timp ce pentru scoţian era doar a doua. Practic, Andy Murray încerca o luptă corp la corp cu istoria tenisului din ultimii ani. Spun asta pentru că istoria sporului alb se confundă de ani buni cu elveţianul-minune, care, în opinia mea, este cel mai bun jucător de tenis al tuturor timpurilor. Deci, grea misiune pentru un tânăr de 22 ani, abia la început de drum, oricum cun un tenis mai "matur" decât în urmă cu un an sau doi, dar poate tot la fel de fragil.

Primele game-uri ale partidei au fost, aşa cum mă aşteptam, de tatonare. Mi s-a părut că Federer nu a forţat, ba chiar s-a autoconservat la început. A vrut să vadă care este tactica lui Murray că doar e un jucător experimentat şi este tenisman-ul care se poate adapta cel mai uşor şi mai rapid la jocul adversarului. Şi bine a făcut. Scoţianul a pistonat mult pe reverul elveţianului, fapt care l-a determinat pe Federer să lovească decisiv cu backhand-ul şi să ne arate de ce e numărul 1 mondial, dacă mai era nevoie. Serviciul lui Mr Perfect a funcţionat la acel înalt nivel cu care ne obişnuieşte de ani buni, astfel că adjudecarea primului set nu a fost decât o simplă formalitate. Nici în setul al doilea lucrurile nu au stat mult diferit. Murray a acuzat nişte dureri la piciorul drept şi la spate, Federer şi-a făcut jocul agresiv, scoţianul s-a apărat, dar nu cu mari sorţi de izbândă. După două seturi, tabela de scor arăta un implacabil 6-3, 6-4. Cel de-al treilea set a fost unul mai tensionat, dar doar pentru Andy Murray. Federer a jucat cu aceeaşi lejeritate carecteristică, a jucat din talent şi plăcere. Adversarul său a luptat mult şi de data aceasta cu folos pentru că a obţinut un break preţios. La 5-3 în favoarea britanicului, Federer a apăsat pe acceleraţie, a făcut la rându-i break şi a trimis setul în prelungiri. În întâlnirile directe, elveţianul avea un avantaj evident la capitolul tie-break-uri câştigate. Şi nu s-a dezis nici anul acesta, la Antipozi. După o luptă crâncenă, cu greşeli copilăreşti şi lovituri extraordinare, Federer a ieşit învingător, o dată în plus. Tie-break câştigat, game, set, meci şi titlu de Mare Şlem! Campionul elveţian a devenit câştigător al Open-ului Australian pentru a patra oară! Acesta este pentru Roger Federer al 16-lea titlu de Grand Slam câştigat! Ce performanţă colosală! Domnul Perfecţiune, ceasul elveţian fără cusur, face istorie, iată, pentru a nu ştiu câta oară. La fel de senin, modest şi fericit s-a bucurat de victoria sa, cu un fair-play caracteristic şi-a felicitat adversarul în final, i-a vorbit uitându-se în ochi şi a promis unui mapamond întreg că se va întoarce anul viitor! Abia te aştept, maestre! Până atunci, mă înclin cu admiraţie!

MĂ MAI GĂSIŢI PE BLOG-UL MEU PERSONAL: EXERCIŢIU DE ATITUDINE

ANTIDROG

 

AM HOTARAT SA MA ALATUR CAMPANIEI ANTIDROG!

Daca vreti sa fiti un sustinatoral acestei iei uitati-va cateva clipe pe http://spunenudrogurilor.com/ 

Printre prietenii mei exista o victima. Eu am pus bannerul lor pe toate cele cinci bloguri ale mele. Sustin si promovez campania antidrog si va invit si pe voi sa faceti la fel. Organizatorii campaniei antidrog spun:

Sprijină şi tu campania Spune NU drogurilor ! , afişază pe blogul, site-ul tău un banner de mai jos. Este un simplu gest prin care arăţi lumii opţiunea ta.

Spune Nu drogurilor este o echipă recent formată, nonprofit, care şi-a propus să facă ceva, atât cât se poate printr-un website şi o campanie, pentru conştientizarea opiniei publice, îndeosebi a tinerilor, cea mai vulnerabilă categorie în faţa tentaţiilor “moderne, cool” a societăţii în care trăim, despre tot ceea ce înseamnă consum de droguri într-un fel sau altul.

HASHTEMELEUL BANNERULUI CAMPANIEI ANTIDROG IL GASIT PE SITE-UL LOR

Campanie antidrog
Vezi mai multe video din Film
Post Scriptum necesar:
Voi face o precizare care ar putea lamuri pozitia mea pentru toata lumea care a citit acest articol dar si pentru cei care il citesc acum. In anul toamna anului 1992, am vazut in Suedia o actiune a oamenilor din orasul Stockholm. Eram un grup de vizitatori destul de cosmopolit invitati de Organizatia Rädda Barnen (Save the Children Sweden) si ziaristul suedez care ne era gazda si ghid ne-a aratat intr-o seara cativa oameni pe strada, care mai tineri, care mai in varsta, cu sacose mergand in aceeasi directie.
"-Hai sa vedeti unde se duc, ne-a zis. Sa ne luam dupa ei. Sa stiti ca fiecare duce in sacosa paine si un termos cu cafea."
Am ajuns cu totii in piata publica centrala unde erau adunata o multime de oameni. Mancau, beau cafea si stateau la taclale.
"-Actiunea aceasta pe care o desfasoara societatea civila in intreaga Suedie, de mai multi ani se numeste "Guerilla Bread" si este adresata drogatilor, alcoolicilor si homeless-ilor. Printre oamenii de aici sunt si cativa politist.", ne-a mai zis. "Oamenii politiei se amesteca intre ei imbracati in civil, si-i invata ca nu e bine ce fac si incearca sa le dea sfaturi si solutii. "

Dragi cititori,
Diferenta dintre noi si suedezi este ca ei sustin si se si implica iar noua abia daca ne pasa. Noi am ramas deocamdata la stadiul de "eu sustin". E un inceput bun si firav care nu trebuie inabusit, ci dimpotriva incurajat. Reafirm: eu sustin!
Nota: Daca Administratorul considera ca este binevenita aceasta atitudine umanitara o poate prelua sub forma de banner in corpul blogului 100Ro pe coloana din dreapta. O perioada.

Pentru unii visele mor ca niste embrioni nedoriti, ininte sa li se ofere o sansa sa arate de ce sunt in stare

Eram in Kiseleff, intr-un parc de exercitii, pentru copii. O fetita de 11-12 ani, de etnie rroma, nu ca asta ar conta din punct de vedere psihologic sau etic sau mai stiu eu ce, dar conteaza cand e vorba de cultura si educatie...eh, fetita asta se juca pe-acolo. M-a intrebat la un moment dat "Ce faci aici?"
Cu mintea mea de bibilica, gandindu-ma ca e genul ala de copil nesuferit care pune prea multe intrebari si nu cunoaste limita dintre bagacios si vorbaret, i-am raspuns "Tu ce crezi ca fac?" Incercam sa fac pe ironica sperand sa se care repede, ultima tigara a zilei se fumeaza in liniste. Ce mi-a raspuns ea m-a facut sa ma simt total nelalocul meu "A aa... ce se face aici?'' Era cocotata pe un pod de echilibru, de antrenament, fie ...important e ca ea mi-a pus o intrebare serioasa iar eu, om ipocrit care se lauda ca nu discrimineaza in nici un fel am interpretat total aiurea.
M-a intrebat apoi ce se face pe un bustean lasat stingher intr-o parte. I-am spus ca nu stiu si spre surprinderea mea s-a dus la panou mi-a aratat instructiunile. "Uite!" Si m-a mai intrebat odata. Am crezut ca glumeste si i-am zis "Pai... citeste!" Ce mi-a raspuns? "Eu nu stiu carte."
Felul in care a spus-o, simplu, fara nici un substrat, fara complicatii ca si cum ar fi fost cel mai banal lucru... Ce viitor poate avea copilul asta? Ce vise are? N-a citit niciodata o poveste si banuiesc ca n-a stat nimeni sa-i citeasca o poveste asa cum trebuie citita o poveste, din moment ce nimeni nu s-a obosit sa o invete macar sa citeasca.
Imi pare aproape inuman sa nu stii sa citesti in secolul in care a stii engleza e o chestie "So what?!", cand la gradinita inveti ce e ala computer. Ea ce face? Se joaca intr-o casa mizera (sunt sigura de asta), are grija de un frate mai mic, vesnic racit si murdar, sta la strada pe scaune de plastic cu ma-sa si tanti Rumegatoarea-de-seminte-alias-fumatoarea-de-Carpati. In cativa ani o sa o ia unu' , un cocalar mai mult ca sigur, care o s-o faca femeie, o sa invete sa spele si sa arunce laturi la canal, sa faca mancare cu ceapa muuuhuhuulta si o sa-si piarda ultima urma de farmec la 25, dupa al 5-lea plod. Dar parca nu e corect. Nu e vina ei ca n-are viitor, nu e vina ei ca nimeni nu i-a dat nici o sansa. N-a apucat sa viseze la cariera, sa planga la moartea caprioarei, sa-si doreasca rochia Cenusaresei. Lucrurile astea sunt un "must have", asa trebuie sa fie , e ceva dat, astia sunt pasii. Trebuie sa mergi la scoala, sa ai emotii la lucrari, sa astepti ca un tamp vacanta mare, sa-ti alegi liceul, sa faci marea schimbare de look, sa ai un crush pe un coleg, sa ai un prof preferat si unul care nu te suporta. Ziua aia perfecta cand termini liceul... Sa-ti storci creierii gandindu-te la ce vrei sa faci, asta, ba asta, ba asta iar, ba nu...dar sa existe sansa de a spune "nu sau da". Ea nu o are. Din vina cui? In mod sigur nu a ei si parca aud miii de raspunsuri "Ma-sa ce pazeste?" Pai daca nici ea n-a avut pasii astia, a cui e vina? De invatat se poate invata si mai tarziu, unii invata singuri, dar e greu sa inveti sa fii om daca nimeni nu te ajuta...

Plangerea telefonului pierdut

Am zis ca nu ma mai joc si-mi fac curat in cuburi. Ma mint pe mine ca la 6 ani, cica-mi strang jucariile, fac curat in urma si ma car. Prostii. Mi-am strans din jucarii, am facut curat si parca-as pleca, parca nu. Stiu ca n-am ce face mai mult, e exact momentul in care, in filmele hollywoodiene, e rasturnarea de situatie. Dar asta nu e un film, e the real shit, si partea cu OMG nu tine, chiar n-am ce face mai mult. Singura chestie buna? Spre deosebire de filme, eu am avut mai mult de 2 ore. Asa ca m-am gandit sa keep it low, poate cine stie, pana la urma o sa-mi iasa si mie ploile. Daca nu ies, asta e. Cat pot sa bocesc? Pana la uma toate trec, nu? Dar daca ies, hmm...daca ies ploile astea asa cum vreau eu o sa fie ceva. Nu am plecat niciodata de la ideea ca am sa ajung unde vreau, m-am gandit de fiecare data ca trebuie sa ajung undeva. Daca e bine e bine, daca nu nu, dar cumva tot am sa fac sa fie ok. M-am gandit intotdeauna ca am sa-mi dau seama pe parcurs, niciodata nu mi-au placut planurile... atatea chestii care pot sa iasa gresit.
Am citit un status azi, foarte simpatic, cam prea uzat, dar totusi cu acel ceva ... Fii optimist! Daca viata iti ofera lamai, cere si Martini!
Am vorbit de curand cu doi prieteni despre relatii. Unul zicea ca e important acel ceva, si starea de iubire cu devotamentul ei aproape absurd si partea aceea care doare putin dar parca iti place, celalalt spunea ca e mai important sa gasesti un om ok, care sa fie acolo, caruia sa-i pese, dar pe care nu trebuie neaparat sa-l iubesti. Pana la urma, oricine iubeste pe celalalt, si cam toate relatiile ajung tot acolo. Dupa un an doi sau 3 sau 10 tot acolo se ajunge. Nu vorbesc despre iubirea din filme, despre ea un fotomodel celebru si el expert in TIR cu bicepsi cat casa si dinti perfect albi, chestiile astea sunt adevarate ca Mos Craciun si Oaia Verde. Nu lanterna, oaia. Oamenii se muleaza dupa cei din jur, se ataseaza de ce e cunoscut. Si asta e o forma de iubire, dar parca as vrea mai mult partea in care nu e atat de sigur, nu e intotdeauna bine, partea aia in care fiecare zi de 17 o victorie mica mica. Inca putin... inca putin...
Am asa o stare aiurea fiindca-mi lipseste ceva ce am pierdut si parca as vrea inapoi ce e al meu, pe de-o parte. Pe de alta parte, stiu ca nu e ok, asta e, trecem peste, fiecare sut in fund e un pas inainte. Si ma uimeste intr-un fel ca nu vreau sa ma intorc de unde-am plecat. Asta am facut intotdeauna. Mai stiu si ca ma atasez prosteste de orice, ma bosumflu cand imi pierd un creion, e sfarsitul lumii cand trebuie sa schimb un telefon pe care tot eu l-am izbit de bordura. But that's just me. Ma atasez de lucruri si imi e al naibii de greu sa le pierd. De exemplu, acum am atatea lucruri noi in jur si parca tot la amaratul ala de telefon imi sta gandul. Nu mergea bine, se inchidea cand avea chef dar era al meu si asta imi dadea o stare de bine. Al meu. Parca apucase sa se muleze pe mana mea dreapta, stia cand am chef sa ma joc, cand sa nu sune si cand sa dea un semn mic, prea mic ca sa ma deranjeze, suficient cat sa stiu ca e acolo.
Imi e aiurea sa-i dau cuiva din lucrurile mele, sunt mult prea posesiva. E ok sa imprumut, sa dau si sa primesc inapoi, sa stiu ca e inca al meu dar nu chiar acum. E faza aia cu "bye bye". Cand eram mica ma duceau ai mei la tara, si ma lasau acolo cu lunile. Nu stateau niciodata mult, nu mai mult de 2 zile. Si cand ii vedeam ca-si fac bagajele ma ascundam in gradina, sa nu le spun "pa pa". Stiam ca or sa plece oricum dar aveam eu impresia ca n-or sa plece de tot daca nu le spun "pa pa".
Pana la urma tot la asta ajung, imi e aiurea sa-mi dau din lucruri. Bai telefonule, imi lipsesti. Rau de tot. Dar nu-i nimic, you have your bro mansion now, it's ok. Doar sa nu uiti de alarma de la 17:00. Mai ales marti, marti astept un semn sau patru. Pentru fiecare film in parte.

Toate-s vechi si noua-s toate

Nu-mi făceam mari speranțe cu privire la situația economica și politica a României dacă Geoana iesea castigator la alegerile din 6 Decembrie, dar acum, mai ales după aflarea rezoluției Curții Constituționale cu privire la validarea președintelui Băsescu in functia suprema in stat și după ce Boc a fost renumit în funcția de prim-ministru mai ca nu mai am deloc speranțe . Situația e aceeași ca și înainte de alegeri : Băsescu -președinte , PDL cu Boc - la guvernare ,țara asta în continuu haos , FMI-ul vine și pleacă fără sa dea nici un răspuns în privința banilor promiși , economia României e pe butuci , etc. Am votat, ne-am jucat de-a alegerile, ne-am zbătut ,ne-am mințit reciproc și pe noi înșine deopotriva, ca în final sa ajungem tot acolo de unde am plecat! Si ? Ca într-o ciclicitate continua urmează sa avem din nou minciuna, șantaj cu dosare, refuzări mai mult sau mai puțin politice, moguli si îmbogățiți peste noapte , nepotism în politică și afaceri, hoție la nivel guvernamental, poze și înregistrări din partea serviciilor secrete, ziare si comentarii pro și contra , dar mai presus de toate îl vom avea încă 5 ani pe acest minunat si vajnic conducător suprem al națiunii, pe d-l Băsescu . Că pentru mine nu este președinte am mai spus si-o voi spune permanent. Nu cred și nimic nu va reuși sa ma convingă ca el , președintele României , la aceste alegeri prezidențiale, a fost adevăratul câștigător . Mereu , asupra lui și a mandatului pe care-l mai are de dus , vor exista suspiciunile de frauda si minciuna . Mereu cei din jurul sau vor fi pe drept cuvânt etichetați ca pupincuristi si lingăi. Mereu va avea în preajma pe cei care i-au cumpărat in aceste alegeri voturile cu bani grei și câți bani ( estimat numai in turul 2 al prezidențialelor cheltuirea a circa 126 milioane euro și mulți din acești bani au fost "împrumutați" de la bugetul de stat ) și care-și vor cere contribuția înapoi.
Toate-s vechi și toate-s ramase la fel . Nu-s noi , da's bune, că le avem de un an și jumate și poate unii dintre noi s'or fi obișnuit.Să le fie de bine ! Dar mai sunt cei 5 milioane care nu au vrut sa se obișnuiască cu Băsescu președinte . Si au votat împotrivă pentru ca s-au săturat ! Eu sunt unul dintre ei . La noi se gândește cineva? Sau noi nu contăm ? Oare ?


Spitalul De Urgenta - Lasa-ne

Nu vrem sau nu ştim să acceptăm criticile

Am avut parte de curând de un nou episod care mi-a lăsat un gust amar şi mi-a mai întărit încă o dată concepţia că omul prin natura sa tinde să fie mereu defensiv. Chiar nu reuşesc să îmi dau seama de unde atâta scepticism şi de ce există mereu impresia că orice observaţie sau sfat, orice mică încercare de a corecta ceva anume la un om este de fapt o jignire, sau un atac la persoana respectivă. Nu orice critică este o răutate.

Nu mai înţeleg nici de ce ne ferim atât de mult de părerile celor care nu fac parte din cercul nostru de cunoscuţi. Un străin este cel care îţi oferă un feedback valoros pentru că este complet obiectiv. Cunoscuţii încearcă cel mai adesea să fie diplomaţi, să menajeze, la ei apare subiectivismul şi probabil de la ei auzi cam numai ceea ce vrei să auzi şi nimic mai mult. Rezultatul- chiar dacă greşeşti nu ai să îţi dai niciodată seama de adevărata dimensiune a erorii tale.

Să luăm exemplul unui blog. Postezi un articol oarecare şi le ceri mai mult sau mai puţin explicit şi altora altora opinia. Tinzi apoi să le răspunzi doar celor pe care îi cunoşti şi au avut curajul să vină cu un comentariu pe marginea celor spuse de tine. Pe restul celor care au criticat,dacă nu prea îţi convine ce au spus, îi etichetezi ca oameni care ar avea ceva cu o persoană, o firmă sau un proiect. Important de observat e că toată situaţia asta e caracteristică numai pentru blogosfera românească, pe scurt pentru .ro. E suficient să arunci o privire pe domenii din afară ca să vezi că oamenii aceia chiar ştiu că discutiile trebuie purtate obiectiv, cu patimă şi implicare dar fără a denigra persoanele care critică.

Pare tipic pentru bloggerul român şi pentru român în general ca atunci când cere în public feedback să se aştepte să sa fie pupat in fund sau ridicat în slăvi şi orice critică ce i se aduce devine deodată remarcă negativă. Iar acest lucru se întâmplă mai ales atunci când micile reproşuri sau păreri contrare vin de la persoane care nu fac parte din cercul de cunoscuţi. Astfel toate argumentele aduse devin păreri subiective, tot ceea ce spune “intrusul” pare negativ şi tendenţios, menit expres să jignească. În aşa situaţii răspunsul la critica tocmai primită devine motiv de manifestare a orgoliului, de invidie, de evaluare josnică a celui care critică, iar cei mai extremişti nu se sfiesc să ajungă la duşmănie.

Situaţia nu este caracteristică doar mediului online, căci şi în real life te întâlneşti des cu astfel de persoane hipersensibile atunci când vine vorba să fie criticate sau contrazise.

Nu neg că şi eu sunt dezamăgită, ba chiar demoralizată în momentul în care mi se spune că am greşit undeva sau atunci când sunt contrazisă. E normal să mă simt astfel dacă ştiu că într-adevăr am făcut tot ce a stat în puterea mea pentru a duce la capăt sarcina respectiva, când într-adevăr am crezut în cele ce le-am făcut sau le-am spus. Dacă însă am conştiinţa că am pornit de la baze şubrede îmi pierd orice drept de a mă supăra pe cel care îmi arată unde a intervenit eroarea. În primul caz continuarea constă în analizarea amănunţită a situaţiei pentru a vedea ce anume nu a mers conform planului, în timp ce în cazul al doilea, după ce îi mulţumesc celui care mi-a tras semnalul de alarmă, urmează corectarea erorii de care mă fac vinovată. Nu e pură teorie, eu chiar mă ghidez după principiul că orice critică este constructivă şi trebuie acceptată. Bineînţeles mă refer la acele critici fundamentate, nu la copilăriile aruncate de mulţi din răutate.

Să accepţi un reproş, să conştientizezi şi să recunoşti că eşti „certat” sau că ţi se face o observaţie pe bună dreptate nu este o umilire. Nu înseamnă că ţi-ai ştirbit orgoliul. Nu te face să cazi mai prejos decât cel care ţi-a arătat unde ai procedat nu tocmai bine. Omul nu se naşte atotştiutor, învaţă pe parcurs şi învaţă mai ales din greşeli. Dacă înţelegi asta atunci dai dovadă de maturitate şi de înţelepciune.

Nu ştim să acceptăm o critică dar nu ne dăm în lături de a-i critica pe alţii.

Cu această postare îmi închei şi scurta şi insignifianta activitate pe 100ro. Se vede că am încercat să intru într-un proiect care nu are nimic în comun cu opiniile, principiile şi planurile mele. Baftă multă tuturor şi să reuşiţi tot ceea ce vă propuneţi.
Şi ca ultimă precizare: Îmi cer scuze dacă am jignit sau supărat pe cineva.