autor Doina Popescu
Prin ’83, după divorţul părinţilor, casa s-a vândut şi a trebuit să ne mutăm cu chirie într-o casă naţionalizată.
Deşi s-a vândut semimobilată, tot s-a încărcat un camion de mobilă şi bulendre.
Hopul îl reprezentau lemnele şi cărbunii pe care le-am urcat într-o căruţă tocmită.
Sora mea mai mare era domnişoară şi avea întâlnire, sora cea mică avea 5 anişori, mama era la serviciu, aşa că greul a căzut, ca de fiecare dată, pe mine.
Am încărcat căruţa dar când să mă urc pe capră, moşul zice:
-Mătăluţă merji pă lângă cal, că-i bătrân şi cam sperios.
-Păi, mergi mata, că tot te cunoaşte calul!
-A, io-s rujinit şi mă dor şelele.
-Bre, dacă nu mă laşi să urc în căruţă ori plec cu autobuzul şi ne întâlnim la adresă, ori te tai la bani!
-Tot nu poţi să urci că-i calu’ bătrân şi nu poa’ să tragă.
Moşul se vede că-şi cunoştea bine calul, fiindcă după vreo 300 de metri s-a oprit. N-am mai pomenit cal cu comportament de catâr! Moşul a sărit din căruţă şi dă-i bătaie calului. Jumătate din drum am stat ori să ne rugăm de cal ori să mă cert cu moşul să nu mai bată calul.
Ajunşi pe strada Şcolilor, imediat după ce am trecut de bd. Cuza, calul a înţepenit de copite.
-Moşule, calul ăsta a mâncat astăzi?
-Da, ce, ăsta stă de vorbă cu mine, de un’ să ştiu?
-Bre, mata i-ai dat?
-Da ce, io am mâncat? De unde vine asta că stăpânu’ flămânzeşte şi vita huzureşte?
-Bre, mata eşti beat?
-Întotdeauna!
Mă uit bine la el, şi unde mi se părea că-i moleşeala bătrâneţii, văzui bine prunele din ochii moşului.
Îl las în plata Domnului, că tot nu se urnea calul nicăieri şi trec strada la o sifonărie.
-Bună ziua! Trei pahare de sifon, vă rog!
-Nu servim sifon la pahar! Doar sirop, 2 lei halba.
-Uite, îţi plătesc trei halbe de sirop dar, îmi pui două de sirop şi un sifon.
-Nu se poate decât sirop de lămîie ori de trandafiri!
-Bine! Atunci două siropuri de lămâie pentru mine şi moş şi unul de trandafir pentru cal!
Spre norocul meu, siropul se servea la halbe ca de bere, ceea ce a uşurat mult însiroparea calului. După 4 halbe de sirop, calul nu era chiar ca nou nouţ, dar s-a urnit totuşi! Până la primul colţ…
Ceea ce era destul de primejdios, fiindcă un client îi zisese vânzătorului că am dat sirop la cal din halbele lui şi mă cam alergase. Acum era riscul să ne repereze şi să vină după noi.
Din acel moment calul nu s-a mai urnit decât împins. Moşul a coborât de pe capră şi a bătut calul de-a scos spume din el.
Aveam doar 14 ani, dar n-am mai suportat şi am smuls biciul moşului. Am pus băţul biciului pe genunchi şi l-am rupt ţărăneşte. Moşul s-a ambiţionat şi a început să lovească calul cu fâşiile de piei înodate, ceva mai neîndemânatec dar albind calul de spume. Atunci am sărit iar asupra moşului şi i-am smuls restul de bici şi l-am aruncat peste gard într-o curte. Moşul s-a pus pe plâns.
Mi-am pus mâinile-n cap, dar mai era puţin şi ne prindea noaptea. Am proptit umărul pe fusta căruţei şi calul s-a pornit cu paşi mici. La intersecţia străzii Goleşti cu calea Galaţi am oprit iar. Eu şi calul am băut Brifcor şi moşul şi-a luat din banii lui un cognac.
Am ajuns acasă, am descărcat singură căruţa, am cărat lemnele şi cărbunii în magazie până s-a înoptat. Câte-un lemn, câte-un lemn, a mai cărat şi puştoaica cea mică.
Seara a venit şi sor-mea de la întâlnire.
A doua zi o vizitez pe sora mea la serviciu. Un moş îi povestea că o nebună împingea cu o zi înainte la o căruţă cu lemne prin oraş.
Sora mea a râs amuzată, cu râsul ei frumos. Doar era printre cele mai frumoase fete din oraş…
Se afișează postările cu eticheta umor negru. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta umor negru. Afișați toate postările
VACANŢĂ CU VACI
Autor Doina Popescu
În copilărie îmi era drag să merg la bunica mea din partea mamei, într-un sătuc pe malul Siretului dar, într-o psihologie greu de înţeles, când îmi doream ceva important sau cât de neînsemnat şi care nu costa nici bani nici efort, papaşa mă refuza sistematic.
Aşa se face că, împotriva voinţei mele mă ducea la bunicii din partea tatălui, la Stăncuţa, pe malul Dunării. În mod enervant, Dunării îi ziceau Gârlă.
Bătrânii, baba Dobriţa şi moş Constantin erau nişte sadici care se întreceau în ticăloşii cu care să-mi mănânce sufletul.
Şi ca să fie circul complet, mai venea şi câte-o otravă de mătuşă care-l mulgea pe papaşa de bani zicând parşiv: mă sacrific ca să am grijă de copil !
Ca să ies la joacă, aveam de trecut printr-o grădiniţă dar, ca şi când aş fi vătămat parfumul florilor, nu aveam voie, fiind obligată să o iau prin curtea orătăniilor.
Psihopaţii stăteau ascunşi după perdeaua croşetată cu igliţa şi se distrau cum mă luptam cu curcanii şi gâscanii.
Din drum îmi făceam întotdeauna rost de un băţ pe care mi-l puneam de cu seară lângă pat dar aveau grijă să mi-l arunce în grădină şi numai dragele de picioruşe mă scăpau. Să fi avut vreo patru ani…
Văzându-mă scăpată, mă jucam în colb cu copii cât era ziulica de mare, cu un coltuc de pâine în buzunar, rezervă strategică de mare importanţă, fiindcă nimeni nu se deranja să mă cheme la masă iar poarta era închisă cu cheia toată ziua.
Mama lui Aurel, un băiat de vârsta mea îşi chema băieţii la masă şi văzând că eu rămân în drum, imi aducea o felie de pâine neagră cu zahăr. Ori era prea mare bucata de pâine ori eu n-aveam randament, fiindcă se-ntorcea Aurel la joacă după ce mânca şi eu încă mă luptam cu felioiul.
Dacă urmau jocuri mai săltăreţe, mergeam la canal şi stropeam zahărul cu apă să nu-mi cadă după pâine. Ce nu puteam mânca mergea în buzunar la stoc.
Seara se-ncheia dramatic.
Cirezile se-ntorceau de la islaz şi din capul uliţei se auzea un vuiet combinat din ropod de copite şi mugete furioase, apoi vacile cu coarnele lor ameninţătoare umpleau strada. Din spate le mâna nervos văcarul satului lovindu-le cu-o bâtă, iar bietele dobitoace alergau, se împingeau unele în altele, ba se şi încălecau unele pe altele, mai târziu am aflat de ce.
Mă spânzuram de câte-un gard şi aşteptam cu ochii închişi să treacă urgia. Mare lucru că nu mi-a plesnit inima!
Într-o zi la poartă la baba Dobriţa s-a întâmplat o minune. Un tractor cu remorcă a basculat două rădăcini uriaşe aduse din baltă.
Sigur că dacă vacile şi-ar fi pus în gând mă puteau lua în coarne şi de pe buturugi dar eu mă simţeam mai în siguranţă cocoţată de ele decât spânzurată de gard.
Pe urmă venea momentul cel mai plăcut: venea acasă unchiu Titi cu Mobra( nu ştiu ce marcă era, la motorete-motociclete le ziceam Mobra şi la automobile Pobeda, că nu apăruse Dacia încă!) şi tot satul mă invidia că intram în curte şi aveam voie să şterg minunea tehnică de praf.
În stradă, în văzul tuturor, unchiu Titi striga:
-Hai, lasă joaca, că ţi-am adus de 2 lei bomboane!
Toţi copii erau leşinaţi de admiraţie pentru aşa un unchi culant, dar unchiul Titi aducea dropsuri verzi-mentolate care nu-mi plăceau şi pe catre le mânca singur de fiecare dată.
Şi începea nenorocirea!
Unchiul Titi şi moş Constantin povesteu din 1917 când veniseră bulgarii, aliaţii nemţilor şi spintecaseră femei şi copii şi mergeau cu ororile până în al doilea război mondial cu execuţii şi bombardamente.
Făceau ca avioanele, îşi schimonoseau feţele urâte şi cu pumnii mimau bombele, fără să mă lovească ce-i drept, numai mă înghionteau puţin, iar eu fugeam ca un căţeluş şi mă ascundeam între picioarele metalice ale maşinii de cusut, ţinându-mă strategic de roată.
Relatările erau atât de vii şi ei se comportau de parcă războiul era în toi.
Apoi, moşul asculta grav, se uita la ceas şi zicea:
- Ora opt! Ăsta-i avionul de Cehoslovacia!
Apoi începeau să discute de Gheorghiţă, băiatul dispărut pe front în munţii Tatra, pare-se urcat de ruşi în vagoane şi dus în Siberia.
Acum, Gheorghiţă era făcut de babă cam de fată mare dar moşul îl crescuse totuşi pe lângă ceilalţi 11, existând o mică probabilitate să fie a lui.
Până pe la unsprezece noaptea se auzeau periodic avioane iar moşul zicea: ăştia sunt ungurii, ăştia sunt sârbii, ăstia sunt ruşii, ăştia sunt nemţii…
După toate poveştile lor, eram încredinţată că toate acele avioane aruncă bombe şi în orice moment ne vor nimeri şi pe noi.
Trăiam intens poveştile de război, atmosfera încordată şi teama oribilă.
Până într-o zi când a trecut un avion în miezul zilei: eu m-am ascuns după buturugi, copii au ieşit în mijlocul uliţii să strige:
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Mă uitam la curajul nebunesc al copiilor şi îi rugam să vină să se ascundă sub rădăcini dar ei râdeau şi strigau mai tare.
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Apoi au venit îngrozitoarele vaci, unchiul Titi cu Mobra şi bomboanele de mentă, avioanele, bombele.
Ziua următoare a plouat.
Lenuţa, o fată de clasa a şaptea a venit cu nişte porumb, s-o ajut să-l cureţe de pe ştiuleţi şi drept premiu că am fost îndemânatică mi-a făcut o păpuşă de cârpe.
Rămase singure i-am explicat de “nebunia” copiilor care nu s-au ascuns când au venit avioanele, ba mai mult, au strigat ce-au strigat, despre război şi despre avioanele care vin noaptea şi de norocul pe care-l am cu maşina de cusut.
Lenuţa, fată simplă de la ţară l-a luat la rost pe moş Constantin.
Moşul, care era cârpa babei, a luat o faţă plângăcioasă şi a zis că asta este singura lor distracţie.
Atunci Lenuţa a adus nişte cărţi de istorie şi mi-a citit că războiul s-a terminat, că s-a semnat pacea. Eu nu ştiam să scriu şi să citesc dar fata mi-a inspirat încredere şi am ascultat cu mare interes.
Ce-i drept, seara, moşul nu i-a mai ţinut isonul lui Titi dar nici nu l-a oprit în vreun fel.
Mie tot îmi sărea inima când treceau avioane, dar reţinusem cuvânt cu cuvânt ce-mi spusese Lenuţa şi aveam mai multă încredere în cartea tipărită decât în cei doi ticăloşi.
Şi ziua următoare, minune!
Au trecut avioane, copii au început să strice şi eu mai tare decât toţi:
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Nu ştiu dacă pentru ceilalţi a fost o vorbă în vânt dar, eu am început să-mi doresc aprig să pilotez avioane.
Şi nu ştiu dacă ceilalţi au ajuns piloţi dar eu mi-am respectat toate visele copilăriei şi când am pilotat prima dată un avion am avut cu mine în carlingă şi copilul de 4 anişori.
De la papaşa de la intreprindere a venit un camion să aducă nişte cuie, lanţuri sau nu ştiu ce în sat.
L-am recunoscut pe şofer, fusese pe la noi pe acasă şi l-am rugat să mă ducă în oraş.
Mi-a zis că nu are vorbă cu taică-meu şi nu poate. Atunci am întors buzunarele pe dos şi i-am arătat pâinea uscată din buzunare.
Omul n-a mai stat pe gânduri. A lăsat vorbă la magazinul sătesc că mă duce acasă şi-am plecat spre Brăila.
Ajunşi acasă n-am găsit pe nimeni dar toată strada era a mea!
Gardul îl săream din două mişcări iar în pod aveam un adevărat regat.
Nu ştiu ce-a vorbit şoferul de camion cu papaşa, că am scăpat de vacanţe oribile cu vaci şi psihopaţi şi am făcut restul vacanţelor la mamaia Mihaica cu poveştile ei fermecătoare şi meşterul cuptor de pâine care-i aducea tot satul în bătătură în fiecare joi.
Nu zic că Friptu’ şi Beleaua nu erau de groază dar, du-mă Doamne-n Rai, c-oi avea eu ac şi de cojocul dracilor!
În copilărie îmi era drag să merg la bunica mea din partea mamei, într-un sătuc pe malul Siretului dar, într-o psihologie greu de înţeles, când îmi doream ceva important sau cât de neînsemnat şi care nu costa nici bani nici efort, papaşa mă refuza sistematic.
Aşa se face că, împotriva voinţei mele mă ducea la bunicii din partea tatălui, la Stăncuţa, pe malul Dunării. În mod enervant, Dunării îi ziceau Gârlă.
Bătrânii, baba Dobriţa şi moş Constantin erau nişte sadici care se întreceau în ticăloşii cu care să-mi mănânce sufletul.
Şi ca să fie circul complet, mai venea şi câte-o otravă de mătuşă care-l mulgea pe papaşa de bani zicând parşiv: mă sacrific ca să am grijă de copil !
Ca să ies la joacă, aveam de trecut printr-o grădiniţă dar, ca şi când aş fi vătămat parfumul florilor, nu aveam voie, fiind obligată să o iau prin curtea orătăniilor.
Psihopaţii stăteau ascunşi după perdeaua croşetată cu igliţa şi se distrau cum mă luptam cu curcanii şi gâscanii.
Din drum îmi făceam întotdeauna rost de un băţ pe care mi-l puneam de cu seară lângă pat dar aveau grijă să mi-l arunce în grădină şi numai dragele de picioruşe mă scăpau. Să fi avut vreo patru ani…
Văzându-mă scăpată, mă jucam în colb cu copii cât era ziulica de mare, cu un coltuc de pâine în buzunar, rezervă strategică de mare importanţă, fiindcă nimeni nu se deranja să mă cheme la masă iar poarta era închisă cu cheia toată ziua.
Mama lui Aurel, un băiat de vârsta mea îşi chema băieţii la masă şi văzând că eu rămân în drum, imi aducea o felie de pâine neagră cu zahăr. Ori era prea mare bucata de pâine ori eu n-aveam randament, fiindcă se-ntorcea Aurel la joacă după ce mânca şi eu încă mă luptam cu felioiul.
Dacă urmau jocuri mai săltăreţe, mergeam la canal şi stropeam zahărul cu apă să nu-mi cadă după pâine. Ce nu puteam mânca mergea în buzunar la stoc.
Seara se-ncheia dramatic.
Cirezile se-ntorceau de la islaz şi din capul uliţei se auzea un vuiet combinat din ropod de copite şi mugete furioase, apoi vacile cu coarnele lor ameninţătoare umpleau strada. Din spate le mâna nervos văcarul satului lovindu-le cu-o bâtă, iar bietele dobitoace alergau, se împingeau unele în altele, ba se şi încălecau unele pe altele, mai târziu am aflat de ce.
Mă spânzuram de câte-un gard şi aşteptam cu ochii închişi să treacă urgia. Mare lucru că nu mi-a plesnit inima!
Într-o zi la poartă la baba Dobriţa s-a întâmplat o minune. Un tractor cu remorcă a basculat două rădăcini uriaşe aduse din baltă.
Sigur că dacă vacile şi-ar fi pus în gând mă puteau lua în coarne şi de pe buturugi dar eu mă simţeam mai în siguranţă cocoţată de ele decât spânzurată de gard.
Pe urmă venea momentul cel mai plăcut: venea acasă unchiu Titi cu Mobra( nu ştiu ce marcă era, la motorete-motociclete le ziceam Mobra şi la automobile Pobeda, că nu apăruse Dacia încă!) şi tot satul mă invidia că intram în curte şi aveam voie să şterg minunea tehnică de praf.
În stradă, în văzul tuturor, unchiu Titi striga:
-Hai, lasă joaca, că ţi-am adus de 2 lei bomboane!
Toţi copii erau leşinaţi de admiraţie pentru aşa un unchi culant, dar unchiul Titi aducea dropsuri verzi-mentolate care nu-mi plăceau şi pe catre le mânca singur de fiecare dată.
Şi începea nenorocirea!
Unchiul Titi şi moş Constantin povesteu din 1917 când veniseră bulgarii, aliaţii nemţilor şi spintecaseră femei şi copii şi mergeau cu ororile până în al doilea război mondial cu execuţii şi bombardamente.
Făceau ca avioanele, îşi schimonoseau feţele urâte şi cu pumnii mimau bombele, fără să mă lovească ce-i drept, numai mă înghionteau puţin, iar eu fugeam ca un căţeluş şi mă ascundeam între picioarele metalice ale maşinii de cusut, ţinându-mă strategic de roată.
Relatările erau atât de vii şi ei se comportau de parcă războiul era în toi.
Apoi, moşul asculta grav, se uita la ceas şi zicea:
- Ora opt! Ăsta-i avionul de Cehoslovacia!
Apoi începeau să discute de Gheorghiţă, băiatul dispărut pe front în munţii Tatra, pare-se urcat de ruşi în vagoane şi dus în Siberia.
Acum, Gheorghiţă era făcut de babă cam de fată mare dar moşul îl crescuse totuşi pe lângă ceilalţi 11, existând o mică probabilitate să fie a lui.
Până pe la unsprezece noaptea se auzeau periodic avioane iar moşul zicea: ăştia sunt ungurii, ăştia sunt sârbii, ăstia sunt ruşii, ăştia sunt nemţii…
După toate poveştile lor, eram încredinţată că toate acele avioane aruncă bombe şi în orice moment ne vor nimeri şi pe noi.
Trăiam intens poveştile de război, atmosfera încordată şi teama oribilă.
Până într-o zi când a trecut un avion în miezul zilei: eu m-am ascuns după buturugi, copii au ieşit în mijlocul uliţii să strige:
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Mă uitam la curajul nebunesc al copiilor şi îi rugam să vină să se ascundă sub rădăcini dar ei râdeau şi strigau mai tare.
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Apoi au venit îngrozitoarele vaci, unchiul Titi cu Mobra şi bomboanele de mentă, avioanele, bombele.
Ziua următoare a plouat.
Lenuţa, o fată de clasa a şaptea a venit cu nişte porumb, s-o ajut să-l cureţe de pe ştiuleţi şi drept premiu că am fost îndemânatică mi-a făcut o păpuşă de cârpe.
Rămase singure i-am explicat de “nebunia” copiilor care nu s-au ascuns când au venit avioanele, ba mai mult, au strigat ce-au strigat, despre război şi despre avioanele care vin noaptea şi de norocul pe care-l am cu maşina de cusut.
Lenuţa, fată simplă de la ţară l-a luat la rost pe moş Constantin.
Moşul, care era cârpa babei, a luat o faţă plângăcioasă şi a zis că asta este singura lor distracţie.
Atunci Lenuţa a adus nişte cărţi de istorie şi mi-a citit că războiul s-a terminat, că s-a semnat pacea. Eu nu ştiam să scriu şi să citesc dar fata mi-a inspirat încredere şi am ascultat cu mare interes.
Ce-i drept, seara, moşul nu i-a mai ţinut isonul lui Titi dar nici nu l-a oprit în vreun fel.
Mie tot îmi sărea inima când treceau avioane, dar reţinusem cuvânt cu cuvânt ce-mi spusese Lenuţa şi aveam mai multă încredere în cartea tipărită decât în cei doi ticăloşi.
Şi ziua următoare, minune!
Au trecut avioane, copii au început să strice şi eu mai tare decât toţi:
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Nu ştiu dacă pentru ceilalţi a fost o vorbă în vânt dar, eu am început să-mi doresc aprig să pilotez avioane.
Şi nu ştiu dacă ceilalţi au ajuns piloţi dar eu mi-am respectat toate visele copilăriei şi când am pilotat prima dată un avion am avut cu mine în carlingă şi copilul de 4 anişori.
De la papaşa de la intreprindere a venit un camion să aducă nişte cuie, lanţuri sau nu ştiu ce în sat.
L-am recunoscut pe şofer, fusese pe la noi pe acasă şi l-am rugat să mă ducă în oraş.
Mi-a zis că nu are vorbă cu taică-meu şi nu poate. Atunci am întors buzunarele pe dos şi i-am arătat pâinea uscată din buzunare.
Omul n-a mai stat pe gânduri. A lăsat vorbă la magazinul sătesc că mă duce acasă şi-am plecat spre Brăila.
Ajunşi acasă n-am găsit pe nimeni dar toată strada era a mea!
Gardul îl săream din două mişcări iar în pod aveam un adevărat regat.
Nu ştiu ce-a vorbit şoferul de camion cu papaşa, că am scăpat de vacanţe oribile cu vaci şi psihopaţi şi am făcut restul vacanţelor la mamaia Mihaica cu poveştile ei fermecătoare şi meşterul cuptor de pâine care-i aducea tot satul în bătătură în fiecare joi.
Nu zic că Friptu’ şi Beleaua nu erau de groază dar, du-mă Doamne-n Rai, c-oi avea eu ac şi de cojocul dracilor!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)