Nationalismul lui Mihai Eminescu
Multă
lume şi-a creat impresia falsă că Mihai Eminescu ar fi un naţionalist
disperat, care detesta existenţa celorlalte popoare, dar ceea ce apără
el în fapt sunt tradiţia neamului, limba curată, românească şi credinţa
creştină: “naţionalismul este un semn rău la un popor. Nimeni nu ţine la
esistenţa sa decât acela ce are să o piardă în curând şi aceasta se
simte instinctiv. Nicăieri nu se manifestă voinţă de viaţă mai tare
decât acolo unde viaţa este periclitată sau prin boală internă sau prin
pericol estern” (Fragmentarium, p. 129). Cosmopolitismului, la modă spre
sfârşitul secolului al XIX-lea, veacul constituirii naţiunilor moderne,
cosmopolitism pe care Mihai Eminescu îl învinuia că ar fi introdus în
estul Europei “formele costisitoare de cultură ale Apusului”, îi opunea
cultura naţională în adevăratul înţeles al cuvântului.
Într-un articol, publicat în ziarul
“Timpul” la 22 ianuarie anul 1880, autorul mărturisea cu nedisimulată
amărăciune: “În loc de-a merge la biserică, mergem la Caffé-chantant,
unde ne-ntâlnim cu omenirea din toate unghiurile pământului, scursă la
noi ca prin minune. Ba pentru că limba noastră cam veche, cu sintaxa ei
frumoasă, dar grea, cu multele ei locuţiuni, îi cam jena pe prietenii
noştri, am dat-o de o parte şi am primit o ciripitură de limbă
păsărească cu sintaxa cosmopolită pe care cineva, dacă ştie niţică
franţuzească, o învaţă într-o săptămână de zile. Bietul Varlaam,
mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, care în înţelegere cu Domnii de
atunci şi c-un sinod general al bisericei noastre au întemeiat acea
admirabilă unitate care-a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi în
palat, în colibă şi-n toată românimea, şi-ar face cruce creştinul auzind
o păsărească pe care poporul, vorbitorul de căpetenie şi păstrul
limbei, n-o mai înţelege”.
Legătura dintre Biserica Ortodoxă şi neamul românesc Mihai
Eminescu o considera a fi fundamentală pentru dăinuirea în istorie a
poporului din care şi el făcea parte. Rolul pe care Biserica l-a avut în
dezvoltarea culturii şi identităţii naţionale este incontestabil şi
aceasta pentru că “Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani
păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi
unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem
singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de înghiţirea
prin poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă
de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc
dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate
fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o
veni în minte, dar numai român nu e” (M. Eminescu, Opere, vol. X,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, p.
187).
“Moralitatea este pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup!”
Pasiunea naţională şi socială a
scriitorului venea din dorinţa de a vedea pe români ieşiţi din starea
nenorocită în care se aflau: “Populaţia rurală în marea ei majoritate,
mai ales cea depărtată de târguri, n-are drept hrană zilnică decât
mămăligă cu oţet şi cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu
apă, trăind sub un regim alimentar aşa de mizerabil, ţăranul a ajuns la
un grad de anemie şi slăbiciune morală destul de întristătoare. Chipul
unui ţăran român, om de ţară, trăit în aer liber, seamănă cu al
uvrierului stors de puteri din umbra fabricilor. Cine a umblat prin
satele noastre, mai ales prin cele de câmp şi de baltă, a putut constata
că de-abia din trei în trei case se găseşte câte o familie care să aibă
un copil, mult doi, şi aceia slabi, galbeni, lihniţi şi chinuiţi de
friguri permanente”.
Educaţia poporului constituia în
gândirea eminesciană un pilon de sprijin pentru societatea românească.
Instrucţia publică are în vedere şi integritatea morală a cetăţenilor
pentru că “moralitatea e pentru suflete identică cu sănătatea pentru
trup. Un popor imoral este fizic nesănătos sau degenerat”. Faţă de
calamităţile fizice cu care se confruntă adeseori ţara întreagă, dar
care se răsfrâng mai cu seamă asupra celor săraci, pericolele pe care le
reprezintă oamenii corupţi, vicleni, superficiali sunt mult mai mari şi
descurajatoare pentru contribuabilul român: “Între caracter şi
inteligenţă n-ar trebui să existe alegere. Inteligenţe se găsesc foarte
adesea, caractere, foarte arare. Ceea ce trebuie încurajat într-o
societate omenească sunt oamenii de caracter. Energia centrului lor de
gravitate şi dreapta ascensiune a liniei lor de mişcare trebuie
descărcată de greutăţi prea mari. Precum Arhimede cerea un punct fix,
pentru a ridica cu pârghia lumea din ţâţâni, astfel caracterele tari şi
determinate sunt (ilizibil) împrejurul căreia se-nvârt lucrurile lumii.
Este drept că ele adeseori sunt rezultatul mişcării sociale”.
Schimbând acum, registrul discuţiei
noastre, mă întreb şi vă întreb: Cum mai este receptat, tratat şi
abordat astăzi Mihai Eminescu? Aşa cum spunea într-un interviu criticul
literar Felix Nicolau, Mihai Eminescu este respectat şi amintit doar de
zilele naşterii şi morţii sale, dar mai rău decât atât este faptul că în
ultimii ani s-a pus accentul pe omul Mihai Eminescu mai mult decât pe
opera sa. Ce mai ştie generaţia de azi despre cel numit şablonard
“poetul nepereche al literaturii române” şi “poetul naţional al
românilor”? Citeam recent nişte păreri ale unor tineri prin unele spaţii
virtuale de dezbatere – deloc de neluat în seamă – potrivit cărora
Mihai Eminescu ar fi mult mai preţuit ca scriitor dacă nu li s-ar băga
“pe gâtul elevilor” prin programa şcolară.
Dacă ar fi să luăm de bun faptul că tot
ceea ce este obligatoriu este automat şi rău, probabil ar trebui să
trecem tot ce este de învăţat în şcoală la capitolul “facultative”, că
doar la ce bun atâta efort! Nu părerile acestea sunt motiv de
îngrijorare, ci rolul dascălilor. Cât de fără vocaţie trebuie să fie
nişte profesori de limba şi literatura română pentru ca Mihai Eminescu
să le devină indezirabil şi nesuferit elevilor? Când astfel de profesori
nu au ştiinţa de a provoca dragostea de lectură la cei tineri, chiar în
condiţiile ispitind la a nu citi din lumea de azi, ar fi de preferat ca
din mâinile lor să iasă nişte elevi care să vorbească şi să scrie
corect în limba română. Dar ştim că nu e chiar aşa. De aceea, trecând
peste orice vină de o parte ori de alta a catedrei, este important ca
Eminescu să fie citit, pentru că are meritul mai presus de orice de a fi
turnat în cele mai frumoase forme limba noastră.
Prin urmare, altfel, s-ar cădea să ne
amintim de Mihai Eminescu, nu doar într-un mod şi într-un cadru
festivist, de ziua lui, ci recitindu-i o poezie pentru a ne da seama de
ce este un geniu. Iar dacă, de bine, de rău, opera sa poetică încă este
cunoscută, în schimb, articolele de ziar îi sunt ştiute mai mult de
specialişti, de criticii literari şi de o mână de oameni pasionaţi.
Interesant ar fi să mai facem un salt: de la cunoaşterea doar a
“Luceafărului” şi a “Scrisorii III” la articolele lui de presă. Poate ne
va fi mai greu să facem acest lucru, publicistica sa fiind strânsă în
volume uriaşe pe care nu le are oricine în casă, dar cu siguranţă le-am
găsi în orice bibliotecă, iar efortul ne-ar fi răsplătit de însăşi
lectura textului.
Prezentându-şi ideile polemic, ca
expresie a unui spirit dinamic, Mihai Eminescu arată o cuprinzătoare
privire de ansamblu asupra lumii, fiind mereu preocupat de evoluţia
societăţii moderne româneşti. Printre tezele fundamentale ale gândirii
eminesciene cu privire la naţiunea română, exprimate în articole de
ziar, se află chestiunea unirii, situaţia păturilor sociale în procesul
de trecere la o societate modernă, dar şi evoluţia noastră istorică
privită în raport cu aşezarea străinilor în teritoriile româneşti. Mihai
Eminescu a iubit România şi, ca orice romantic, totdeauna trecutul i-a
părut mai frumos, mai plin de oameni mari, de figuri aureolate de
vitejie şi eroism. De aceea, vorbind despre poporul român se vede în
textele lui totdeauna o undă de durere când se raportează la prezent şi o
înflăcărare când îşi aminteşte de marii bărbaţi ai istoriei noastre:
Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul.
Uimit de vastitatea unei minţi atât de
sclipitoare, Nicolae Iorga scria în anul 1934: “Mihai Eminescu stăpânea
cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în
istoria universală, nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad
instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni până la el nu s-a
prefăcut într-un element permanent şi determinant al întregii lui
judecăţi”.
Trecând acum, într-un alt registru al
dezbaterii noastre, vom susţine şi remarca că „în cultura lumii, locuim
eminescian”, spunea profesorul de limba română Costel Zăgan, iar poetul
Mihai Robea ne atenţionează că “vom exista atâta timp cât îl vom apăra
pe Mihai Eminescu”, subliniind esenţial necesitatea raportării noastre
identitare şi la dimensiunea Eminescu. În această dimensiune este
cuprinsă şi relaţia marelui poet cu Ortodoxia, cu Biserica,
contestându-i-se nejust sau, dimpotrivă, exagerându-i-se deseori
legătura, preocuparea pentru religie, pentru credinţa ortodoxă. Dincolo
de toate aceste opinii, până la urmă fireşti când discutăm de un geniu,
străluceşte imperial adevărul: Mihai Eminescu şi familia lui au trăit
credinţa ortodoxă.
Numai zelul sincer şi iscoditor al unor
cercetători responsabili au scos la lumină, după lungi şi multe decenii
de ignorare sau interesate omiteri, adevăruri nespuse despre poetul
nepereche, scos programatic din conştiinţa multor generaţii de români.
Lor trebuie să le mulţumim pentru faptul că astăzi putem afirma, cu
probe, că familia Eminescu a avut dintotdeauna o profundă credinţă
ortodoxă şi o strânsă legătură cu Biserica neamului, poetul însuşi
reflectându-le cu scânteierea geniului în multe din creaţiile sale.
Despre unchii şi mătuşile din mănăstire ale lui Mihai Eminescu
Aflăm aşadar din studiile unor
eminescologi, precum profesorii Nae Georgescu sau Theodor Codreanu, ca
să-i pomenim acum doar pe cei din ale căror cercetări am extras
informaţiile ce urmează, că, de pildă, din familia poetului Eminescu au
ales drumul slujirii lui Dumnezeu mai mulţi membri. Astfel, doi fraţi şi
trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat în
călugărie. Este vorba despre Calinic şi Jachift, ultimul fiind chiar
stareţ, şi de Fevronia, Olimpiada şi Sofia, toate călugăriţe la
Mănăstirea Agafton, iar o altă soră a mamei lui Mihai Eminescu, Safta,
avea o fiică, Xenia, care s-a călugărit şi ea tot la Agafton. De altfel,
Mihai Eminescu, în copilărie, cum arată profesorul Nae Georgescu,
mergea foarte des la Mănăstirea Agafton, unde rămânea cu săptămânile,
participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece şi întâmplări
povestite de călugăriţe, iar mătuşa Fevronia l-a ajutat chiar să
descifreze alfabetul chirilic şi i-a înlesnit accesul la cărţile şi
manuscrisele din mănăstire. La rându-i, maica Olimpiada Juraşcu, stareţa
de mai târziu a mănăstirii, l-a urmărit aproape toată viaţa pe poet,
interesându-se la un moment dat de cumpărarea unei case în Botoşani
pentru Mihai şi sora sa Harietta, care îi îngrijea sănătatea.
Despre spovedirea şi împărtăşirea de la Mănăstirea Neamţ
Tot cercetătorul Nae Georgescu vorbeşte
într-unul din studiile sale despre un episod mai puţin cunoscut de lume
din viaţa lui Eminescu, care la rândul lui atestă trăirea în comuniune
creştină a poetului şi primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul
1886, când Eminescu se afla la Mănăstirea Neamţ de Sfinţii Mihail şi
Gavriil, unde a cerut să fie spovedit şi împărtăşit de preot.
Consemnarea preotului referitoare la acest moment a fost făcută
cunoscută de către profesorul Paul Miron şi citată de Nae Georgescu.
Iată ce scria la vremea respectivă preotul: “Pe ziua de Sfinţii Voievozi
în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit
şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion
Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar Mihai Eminescu era
limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi
mi-au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o
mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum
cântă Lumină lină. Iar a doua zi…” Aici textul se întrerupe pentru că
pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care îşi făcuse însemnarea
preotul s-a pierdut. Au rămas vii în schimb ecourile vibrante ale
trăirilor din mănăstire ale poetului în sonetul “Răsai asupra mea”, de
pe la anul 1879, din zona manuscris a cunoscutei “Rugăciuni”, cum spune
Nae Georgescu: “Răsai asupra mea, lumină lină,/ Caân visul meu ceresc
dâodinioară…”
Poetul a gândit serios şi sincer să se călugărească
Un alt aspect mai puţin cunoscut de
către publicul larg se referă la faptul că la un moment dat Eminescu
pare a fi dorit sincer să se călugărească. Despre acest lucru a vorbit
cercetătorul Theodor Codreanu în volumul “Eminescu şi mistica nebuniei”.
Această alternativă a mărturisit-o poetul în perioada epuizantă de la
“Timpul”, în luna iunie anul 1883, când era “stricat cu toată lumea”,
iar Titu Maiorescu şi Simion cloceau o viitoare internare “salvatoare” a
lui Mihai Eminescu. Iată ce nota criticul referitor la intenţia
poetului: “Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat (să
înveţe albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână la Bucureşti”.
De ce dorea el o călugărire la Bucureşti? Ne explică profesorul
Codreanu: pentru că dorea avantajul “păstrării contactului cu marele
centru cultural al ţării”.
De altfel, gândul călugăririi l-a
mărturisit şi lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la “Românul”, în anul
1882, când Titu Maiorescu nu-i descoperise încă semne de “alienat”.
“Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la “Românul”, eu de la
“Timpul”, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între
lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari
să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie
cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ”, îi spunea
poetul. În anul 1884, repetă gândul salvării prin călugărire, ecoul lui
răzbătând într-o scrisoare a lui Petre Missir către Titu Maiorescu, pus
însă pe seama nebuniei şi luat drept glumă. Că nu putea fi vorba doar de
o simplă glumă sau de un semn al alienării, o dovedesc eroii săi din
“Sărmanul Dionis”, “Cezara”, “Povestea magului călător în stele”, aflaţi
în ipostaza cea mai grăitoare, aceea a călugărului, cum susţine
profesorul Codreanu. Tatăl poetului, fiu de dascăl, cu biserică lângă
casă
Încheiem această succintă prezentare şi
abordare, citându-l şi pe Corneliu Botez, cel care a avut iniţiativa
omagierii lui Mihai Eminescu, pentru prima dată de la moartea sa, la
Galaţi. Iată ce scria acesta despre tatăl lui Eminescu, Gheorghe
Eminovici, în lucrarea sa, “Omagiu lui Eminescu”, scrisă la 20 de ani de
la moartea gânditorului, în anul 1909: “…obijnuia să-şi invite rudele
şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la
sărbători mari, cum este la Paşti ori la Sfântul Gheorghe, când îşi
sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu
multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu
lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau
obiceiurilor religioase în mod strict”. Iar Nae Georgescu aminteşte şi
el că “tatăl poetului avea bisericuţă lângă casă” şi chiar “că era fiu
de dascăl de biserică. Iar tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern
al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la
Călineşti, prin anul 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o
biserică din lemn la care a slujit. În Bucureşti, Gheorghe Eminovici
trăgea la o adresă din Strada Biserica Enei nr. 1, unde şi Mihai
Eminescu a locuit un timp”. Iată aşadar adevărul despre modul în care
familia Eminescu, poetul însuşi, a trăit relaţia cu Ortodoxia, sincer şi
evlavios, cu speranţă şi respect, întocmai unor buni creştini. Şi ca să
nu mai fie nici un dubiu, acest lucru îl mărturiseşte însuşi Mihai
Eminescu, atunci când spune: “Istoria omenirii este desfăşurarea
cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără
ştirea lui Dumnezeu”… De Stelian Gomboș – Ortodoxia Tinerilor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu