IUBIREA CA UN ZUMZET

NEBUN DE ALB
de
ADRIAN PĂUNESCU
Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De când ma simt tot mai bogat, de tine,
Si-mi stau pe tâmple soarele si luna,
Acum mi-e cel mai rau si cel mai bine.

M-as jelui în fel de fel de jalbe
În care nici n-as spune cum te cheama,
Patrate negre si patrate albe
Îmi covârsesc gradina si mi-e teama.

Si, uite, n-are cine sa ne-ajute,
Abia-si mai tine lumea ale sale
Si-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negri cauta o cale.

Prin gari descreierate - accidente,
Marfare triste vin, în miezul verii,
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,
Ca sa te-apropii si ca sa te sperii.

Jur-împrejur, privelisti aberante,
Copii fragili ducând parintii-n spate,
Batrâni cu sanii gri de os pe pante
Si albatrosi venind spre zari uscate.

Mi-e dor de tine si îti caut chipul
În fiecare margine a firii,
În podul palmei, daca iau nisipul,
Simt un inel jucându-se de-a mirii.

Te-aud în batalii din vreme-n vreme,
Ostasii garzii tale ti se-nchina,
Iubita mea cu foarte mari probleme,
Cu chip slavon si nume de regina.

Fiorul rece prin spinare-mi trece,
Când mi-amintesc cu gene-nlacrimate
Ca tu, de la etajul treisprezece,
Voiai sa te arunci, sa scapi de toate.

Dar tu-ntelegi, de fapt, ca nu se cade
Sa-ti pui în cumpana întreaga viata,
Ca nu-s în joc abstractele rocade,
Ci sângele ce fierbe sau îngheata.

Neputincioasa, trista si frigida,
Asa ai fost si apareai senina,
Dar cel care-a stiut sa te deschida
Nu-i fericit, ci îmbatat de vina.

De te lucram sârguincios cu dalta,
De te faceam din carnea mea, iubito,
Nu deveneai, cum astazi esti, o alta,
Pe care la caldura am trezit-o.

Lasând ambitiile de o parte,
Ne aruncam în marea nemiloasa
Si-mpreunati, ca filele-ntr-o carte,
Ne facem, din sudoare, sfânta casa.

Pe urma, vin ceilalti sa ne-o distruga
Si ochii tai ma cauta întruna
Si eu înalt nefericita ruga,
Purtând pe tâmple soarele si luna.

Si te iubesc cu mila si cu groaza,
Tot ce-i al tau mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce captureaza
Regina neagra, pentru vesnicie.




IUBIREA CA UN ZUMZET
Căutam un cuvânt potrivit gândului meu...
Acesta este: "zumzet"! Aduce aminte de sârgul albinelor printre flori, de mierea gălbui-aurie...
Iubirea, "zumzăie" prin toată fiinţa care iubeşte, se răspândeşte printre oamenii îndrăgostiţi.
"Iubirea ca un zumzet", nu se risipeşte!
EA, dă naştere altor pasiuni, multiplicând-o prin cei care o trăiesc!
Am să fac "un scurt circuit" de iubire nerisipită dar ridicată la rang de artă.
EL Adrian Păunescu, a iubit şi a scris...
EL, Emeric Imre, a simţit sentimentul şi l-a cântat!
Eu am îndrăznit să-l pictez...
Unii au admirat pictura mea şi au spus...
PS:
vedeţi postarea "NEBUN DE ALB"!

GÂND DEZMĂRGINIT

COPACI FĂRĂ PĂDURE
de ADRIAN PĂUNESCU


În povestea copacilor goi
Scârţâind într-o singură usă
Este vorba de noi amândoi
Este vorba de foc şi cenuşă.
Doi copaci fără frunze pe drum
Dupa cum îi priveşte înaltul
Doi copaci prin sărutul de scrum
Aplecându-se unul spre altul.

Spune-mi, pădure, cu frunza rară,
Unde-i iubirea de asta vară
Nu ştie iarna să se îndure
De noi, copacii fără pădure

Toată vara a fost numai foc
Şi-au fost stele în nopţi fără stele
Şi prin toamna şederii pe loc
Cade ultima frunză spre ele
În zadar către tine întind
Nişte crengi ce-mi fuseseră braţe
Alte uşi se aud scârţâind
De tomnatecul vânt sa se agaţe.

Nu mai suntem decât doi copaci
Vor veni tăietori să ne tundă
Vor lua crengi toţi copiii săraci
Pentru flacăra lor muribundă
Şi chiar dacă mă vei mai iubi
Peste crivăţul iernii ce vine
Fara braţe, cu ochii pustii
N-am să am ce întinde spre tine.
http://www.minte9.com/kb/copaci-fara-padure-cu-versuri-si-acorduri-muzica-folk-tatiana-stepa-i529

Acest tablou alb-negru, l-am pictat cu mult timp în urmă,
când artiştii erau în viaţă!
Acum îl privesc şi îl iubesc.
E gând, e poezie, melodie...?
Şi mult suflet...



Îl creionez în grabă...
Nemulţumită îl colorez pe o pânză.
Nu seamănă cu ce aveam în minte...
Descriu tabloul în cuvinte, resping risipa şi neantul
Gândul zboară!
Priviri străine îmi privesc gândul, nu mai este cel tainic al meu...
Răscoleşte alte gânduri, le scotoceşte fin sau dureros...
Gândul sare din tablou pe monitor apoi analizat, judecat şi pus „la zid”!
Nu îl deplâng . Îl iubesc fiind deja al lumii.
Trec prin sufletul meu urmele lăsate de „fulgerul iniţial”, înţeleg oamenii.
Se face din nimic un „ceva dezmărginit”.
Nu mă opresc: pictez gânduri !

Cu Adrian Păunescu într-o cameră de hotel

Locuiam în centrul oraşului într-o casă naţionalizată şi aveam o vecină cu mult lipici la sexul foarte puternic. Medici, actori, activişti de partid, căzuseră pe rând în aşternutul scrobit al frumoasei alogene. Îi voi spune Dora.

Dar cum unii bărbaţii îţi lasă amintiri pentru toată viaţa, un medic i-a făcut un copil din flori, şi-a luat pălăria şi şi-a văzut de drum. Nimeni n-a crezut-o că tatăl copilului este chiar importantul doctor B până când n-am ajuns cu o consultaţie în cabinetul vestitului doctor. Atunci, cunoscând bine copilul, am recunoscut fără dubiu tatăl.
Deşi un copil din flori prin ’74-’75 era un stigmat greu de dus, Dora a născut. Copilul fiind blond i-a adus o mare bucuriei vecinei, cam prea bruneţică din naştere şi copilul a fost crescut ca un bulgăraş de aur. Vecina bunică, mare gospodină a gătit şi-a copt cu mare drag pentru blondul nepot. Dar, odată cu trecerea timpului, copilul nici nu vorbea, nici nu mergea. Au alergat cele două vecine cu băieţelul în toate părţile, la Brăila şi Bucureşti, dar diagnosticul de encefalopatie le-a spulberat toate speranţele. Copilul era frumos foc dar…
Mulţi au fost cei care le-au sfătuit să dea copilul la un cămin de handicapaţi, dar mama şi bunica au făcut toate sacrificiile pentru băiatul bălai. Bunica a mers la serviciu, mama a stat acasă să-l crească pe Auraş. Autorităţile comuniste nu recunoşteau că în România s-ar naşte handicapaţi, aşa că Dora n-a primit ajutoare pentru creşterea copilului, neavând niciun venit în afară de modestul salariu de muncitoare al bunicii. S-au culcat câţiva activişti cu ea, i-au promis marea cu sarea, apoi s-au spălat pe mâini.
Tânăra vecină, încă frumoasă foc, a fost căutată asiduu de masculi cu hormoni zglobi şi fără chef de obligaţii. Iubăreaţa Dora mai primea un pachet de ţigări ori de cafea sau o ciocolată dar nu avea tarif.
La venirea Cenaclului la Brăila, mulţi se duceau la hotelul Traian să-i ceară lui Păunescu butelie, serviciu, apartament sau dreptate în relaţiile cu autorităţile comuniste. Cineva i-a sugerat Dorei să-ncerce şi ea la hotel.
-Am auzit că lui Păunescu îi plac femeile- zice persoana: tânără eşti, frumoasă eşti, te-ai culcat cu toată Brăila. Culcă-te şi cu Păunescu să-ţi facă pensie pentru băiat!
S-a elegănţit vecina şi s-a dus la hotelul Traian. Era de-a casei în barul hotelului şi l-a rugat pe barman s-o ajute. Barmanul a luat actele medicale ale copilului şi a intrat în biroul directorului hotelului. A venit rapid cu răspunsul: “la 11 noaptea vii în apartamentul prezidenţial la etajul 12″.
Dora fusese cu un iubit important într-o cameră a hotelului dar ideea de-al întâlni pe Păunescu în apartamentul prezidenţial o intimidă. Deşi era permanent dichisită şi parfumată, se toaletă cu grijă şi, emoţionată foc, plecă la hotel cu vreo oră mai devreme, deşi locuia la trei minute de centru oraşului unde se afla hotelul.
Urcă cu liftul hotărâtă să-i lase poetului o amintire ca de la Tanti Elvira. Ciocăni la uşa apartamentului şi intră scoţându-şi eşarfa cu un gest teatral. Poetul o invită amabil să se aşeze dar Dora rămase înţepenită în mijlocul camerei: în jur erau vreo 20 de persoane. S-a aşezat în sfârşit la insistenţele poetului. Le-a rezolvat problemele unora, dar în cameră intrau mereu alţii. I-a venit şi ei rândul, poetul a luat nişte acte de pe o măsuţă şi i le-a înmânat: ”Ţine decizia pentru o pensie de 700 de lei pentru copil şi nu dispera! Ştiinţa avansează! Poate în viitor medicii vor putea să reprogrameze creierul copilului tău. Felicitări pentru sentimentul intact de mamă!”
Dora s-a întors acasă cu lacrimi în ochi şi mi-a ciocănit la uşă:
-Trebuie să-ţi spun! Am fost la el în apartament! A fost pentru prima dată când un bărbat m-a tratat ca pe o mamă şi nu ca pe o curvă. Uite pensia: 700 de lei!
-Şi nu te-ai culcat cu el?
-Aş fi vrut eu, dar cum era să-i dau afară pe ăia 20-30 de inşi care voiau casă sau butelie?
-Păi nu puteai să rămâi la urmă? Care urmă dragă, că ieşea unul şi intrau doi! Cred că nu termină până la Revelion! Lasă că-i pun mâine o lumânare la Biserica Greacă!