Hai sa va povestesc despre rautate

Hai sa vorbim de rautate. Rautate gratuita. Verbala. Rautatea aia ceva mai avansata decat injuratura unui cocalar.
Eram acum cateva saptamani intr-un bar. Cu niste oameni, nu prieteni, abia cunostinte. Eu, cea mai noua din "grup". Si vorbeam noi de diverse, era o atmosfera destul de ok, fara mari contradictii, fara pareri foarte apropiate totusi. Oamenii astia, nu toti, cativa, sunt exact genul de snobi wanna be's. Mi se intampla rar sa ma priveasca cineva de sus. Daca se intampla sa fie un om care sa se comporte ca si cum ar stii mai multe decat mine ori e vreun prof ori un coleg mai in varsta ori tata. De data asta era o putoaica de seama mea, fara nici o realizare extraordinara, fara sa fie ea insasi un om extraordinar. Cum a pornit treaba?
Am spus o gluma, o remarca banala. "Ce bine de mine ca nu ma duc la munca!" Eram singura de la masa care nu avea un job, singura care nu-si facea griji ca n-o sa fie libera de Revelion. Buuun, gata cu asta. Pana aici, toate buna si frumoase. De-acum inainte... iad.
Si e omul asta, o tipa destul de ok (presupun). Cand mi se pune pata nu mai pot fi obiectiva, asa c-am sa ma abtin de la descrierea persoanei. Hai sa presupunem ca e ok si atat (frustrata, egocentrica, limitata, ingusta la minte...etc).
Omul asta a gasit ca e ok sa ma jigneasca (voalat, ce-i drept) fara ca macar sa aibe habar cine sunt. A presupus din start ca un lucru e asa cum il crede ea, fara a se obosi sa verifice, fara sa se intrebe daca exista cea mai mica sansa sa se insele, fara sa-i pese macar daca e bine sa-mi spuna sau nu. Eu spun ca nu e ok. Dincolo de faptul ca eu eram cea implicata, nu-mi pare ok.
Eram un om foarte rautacios cand eram mai mica, am crescut, mi-a venit mintea la cap si am renuntat la asta. Eu nu pot (nu mai pot, sa fiu sincera) sa fiu rea sau rautacioasa. Inainte sa-i spun unui om ceva, ma gandesc de 1000 de ori daca e bine. Poate ca gresesc, poate ca nu e cazul sa-i spum, poate ca nu EU trebuie sa-i spun, poate ca are o scuza, poate n-am inteles eu bine.
Ce-i cu atata rautate? Ce-i cu atatea certuri si atata egoism? Om bun, mai mult pierzi certandu-te.
M-am ciondanit la un moment dat cu o tipa pe care n-o cunosteam. Ne-am "cunoscut" pe net si am pornit razboiul. Dupa cateva zile de "inarmata pana-n dinti", stii ce-am aflat? Mi-a picat fisa deodata, eu chiar n-am nimic cu omul asta. Si nici el cu mine. Si-am ingropat securea razboiului, deodata, fara nicio interventie majora. Am zis "piua!" si asta a fost. Si-mi pare asa bine. Acum chiar imi place omul asta, foarte diferit de mine.
Revin la tipa din bar. Eram toti acolo si tipa incepe cu aruncatul judecatilor: ca eu habar n-am ce-i aia greu, ca mie-mi da tata bani de toate, ca ea munceste de la 18 ani...etc.
Hai sa dezbatem putin problema. Daca mi-ar da tata bani ar fi ok. Chiar foarte. De ce sa nu fie? Am 22-23 de ani, am facultate, am o viata inainte, timp berechet sa vad ce-i ala greu. De ce sa-mi fie rusine daca tata (omul a carui responsabilitate sunt) are grija de mine? Asta n-am inteles eu.
Imi pare rau ( si inteleg) ca e greu sa lucrezi de mica(mic), stiu ca uneori e coplesitor. Dar nu e o rautate sa-i desconsideri pe cei ce nu sufera ca tine? Nu e o chestie de egoism sa vrei raul altora doar ca sa te simti tu mai bine? Si nici macar nu te simti mai bine, e o minciuna.
Nu m-am suparat pe ce mi-a zis, ci m-a deranjat ideea de dincolo de cuvinte. Omul asta e un om destul de destept, nu-i o cocalareasa fara carte, nu e o pitzi intretinuta. Credeam ca oamenii care au trecut prin greu inteleg mai bine "omul". Nu mai cred asta.
Si stii ce-mi pare si mai trist? Ca ea o sa piarda 1000 de oameni asa, serios. Desconsiderand un om inainte sa-l cunosti pierzi. Pierzi un om, adica mult.
Daca mi-ar fi dat ocazia as fi putut sa-i spun ca stiu prin ce trece. As fi putut sa-i spun ca am fost si eu acolo, unde e ea acum, ca am fost chiar mai departe decat ea. Daca mi-ar fi oferit ocazia as fi putut chiar sa-i spun ce si cum, am si stat probabil de vorba la alt nivel. Nu plang omul ci situatia. Imi pare rau ca oamenii au ajus atat de rai. Gratuit. Si tocmai de-asta tin la "oamenii mei". Fiecare e diferit, fiecare are alta viata, dar niciunul nu m-a judecat vreodata. Oamenii mei incearca mai intai sa inteleaga si apoi se intreaba daca sa arunce cu pietre. Si niciodata n-o fac.

Unde ne ascundem cand toate colturile bune s-au luat?

Buuun, unde ne ascundem cand toate colturile bune s-au luat?
Vreau acum sa ma ascund undeva, sa nu ma vada nimeni care ma stie, sa fiu undeva si sa nu ma cunoasca nimeni. Vreau sa pot sa spun deschis ce vreau si sa nu-mi fie teama ca ranesc. Pe nimeni. M-am trezit deodata cu o noua teama, mi-e frica sa nu fac nimic rau nimanui. Clar, nu-mi iese... Cum fac ceva pentru mine, cum ranesc pe careva. Vreau sa pot sa fiu eu si sa nu ma simt vinovata. Ce naspa e constiinta asta, si ce bine e de cei ce n-o au. De ceva timp nu mai pot sa fiu rea, nu mai pot sa nu ma gandesc la altii. As putea spune ca am devenit mai buna. Nu, n-are de-a face cu Sarbatoriile, starea asta a inceput acum cateva luni. Nu mai pot sa ma supar pe oameni, nu mai pot sa-i judec, nu ma mai deranjeaza lucrurile marunte, aproape ca nu mai sunt eu. E omul asta al meu, v-am mai spus de el, e un om bun da' nu-i al meu si parca totusi e. Eh, omul asta a dat-o in bara de multe ori, dar nu pot sa ma supar. Ma supar o zi si-mi trece. Nici macar o zi...o ora, biiine, doua. Atat.
E prietena mea cea creata, o tipa extaordinara, foarte simpatica, draguta foc. Dar asa ma scoate din pepeni uneori. Ma scotea, ma scuzati, v-am spus ca nu ma mai supar. Azi ne-am intalnit si ne-am ciondanit,oarecum. Azi nu m-am suparat deloc, chiar mi-a fost draga, asa cum e ea si nu m-am suparat deloc deloc. Acum 5 luni i-as fi sarit la gat si am fi iesit amandoua cu ochii vineti din bar. Azi nimic, am zambit, am spus ok si asta a fost...
Ce-i cu mine?
Nu mai pot sa ma supar pe oamenii care ma dezamagesc, parca n-are rost si parca nici nu mai am energie pentru asta.
Vreau sa ma cert si n-am cu cine, si nici nu mai simt ca-mi place. Fiindca mi-e frica sa nu ranesc.
As vrea sa stau sa insir 20 de povesti despre 5 oameni, da' nu pot. Mi-e ca n-or sa inteleaga.
Unde ne ascundem cand vrem sa fim sinceri si sa nu doara pe nimeni? Ne luam un nume de scena si vorbim de dupa masti? Stupida exprimarea, dar azi, acum, n-am nici un chef sa fiu marele scriitor. Azi, acum, vreau doar un raspuns sincer, direct.
Unde ne ascundem sa vorbim despre noi cand nu mai avem ascunzatoare?

Învingătorul nu poate fi întotdeauna singur

Nu am citit încă "Învingătorul e Întotdeauna singur" a lui Paulo Coelho, dar plănuiesc, pentru că tocmai a aterizat în biblioteca mea. Am tins însă, de la primul contact vizual cu coperta ei să contrazic titlul. Pe el, și pe toți cei care au renunțat la sintagma "să îmbini utilul cu plăcutul" măcar o dată în viață. Ăsta e unul din miile de lucruri pe care nu pot să le accept.
Da, ce e drept, am întâlnit tot soiul de oameni care au atins culmile succesului în diferite domenii. Am citit despre artiști dedicați care au fost recunoscuți pentru muncă și inovație. Am auzit de genii care au facut o lume mai bună, sau de oameni care au avut ceva de spus. Ce nu am înțeles eu totuși, este de ce nu și-au pastrat familia. De ce persoanele iubite din jur nu se pot integra în lumea celui care vrea sa o extindă. De ce trebuie să ne raportăm la mediocritate ca să putem fi împliniți sentimental? (asta daca nu ne simțim împliniți trecând cineva nou din când în când prin patul nostru)
Am auzit-o de atatea ori: totul are un preț. Eu nu vreau să încetez să cred că totuși poți să negociezi prețul acela și că le poți avea petoate, moderat. Sunt optimistă și îmi asum responsabilitatea pentru consecințe. Pot plăti cu orice mai puțin cu împlinire.





P.S.: Tu ce monedă de schimb folosești pentru a învinge?

A iubi sau a nu fi (I)

Uite o tema pe care o mai actualizez din gand in gand in mintea mea. Si cum in ultimele zile discutiile mele s-au invartit predominant pe subiectul iubirii, m-am gandit sa sondez lumea de pe la mine din lista cu intrebarea "Ce inseamna a iubi o persoana?". Dintre toate raspunsurile unul mi-a captat atentia in mod deosebit. Se intampla sa fie vorba despre una din persoanele dragi mie, care spune asa : " Iubirea e de fapt durere mascata in spatele unei idei abstracte, de unitate..ceea ce pentru unii ar insemna confort sentimental...o legatura intima intre doua parti.. dar e totul in capul nostru.. pentru ca suntem slabi, si avem nevoie de alti oameni."
"oamenii sunt animale in finalitatea lucrurilor..nu suntem zei..cineva trebuie sa le mai aminteasca ca e o fantezie, frumos construita de-a lungul timpului...pentru a ne da un sentiment de pace interioara sau..."liniste sufleteasca"... pentru sanatatea noastra mintala...sau hai sa-i spunem o moralitate a lucrurilor, bine lucrata de evolutia sentimentului de dragoste da apartenenta si protectie care de fapt sunt instinctuale la baza lor."
Bine spus. Dar deja dam in alta poveste.
Dragoste si durere? Am trait de 2 ori dragoste, o data durere. In prezent traiesc dragoste. Atat. Fara durere. Cu mici intepaturi.
Ciudat e ca am inceput sa dezvolt sentimente de genul de mica. Sincer, nu stiu cum a inceput. Imi amintesc de o teorie a culorilor si un numar de telefon pe care si acum il mai are. Era cu 4 ani mai mare decat mine. Defapt inca este. Si desi diferenta era destul de mare, eu avand 12-13 ani el purta sentimente unei amice de aceeasi varsta. Copil naiv, pe atunci il vedeam cel mai cel. Il placeam mult pentru ceea ce era. Il iubeam ca mi-a devenit prieten, ca ma asculta, ca il ascultam, ca incercam sa il ajut. Chiar am avut ce invata de la el (filosofia mea de viata de la el a pornit). Din toata chestia asta 3 lucruri m-au marcat.
Ne-am inteles bine o perioada buna de timp. Apoi intr-o seara nu stiu cum se facuse ca am ramas doar noi doi. Si din discutie in discutie observ ca se distantase. Observasem ceva ciudat la comportmentul lui. Stiam ca e o persoana schimbatoare, dar nu ma asteptam sa imi spuna ca nu ii mai pasa. Ca vechiul el a murit si ca isi propune sa nu ii mai pese, sa fie rece. Copil naiv fiind am inceput sa plang. Ma simteam tradata si parasita. Nu am zis nimic.Nu mai aveam puterea sa zic nimic. Am inchis ochii si am plans (pentru prima data in fata unui baiat. Imi trebuie mult sa plang in fata unui baiat). Am ajuns acasa (nu stiu cum) si am stat. Plangeam si stiu ca ai mei imi faceau observatie, dar eu nu ii auzeam.  Plangeam de ceva timp cand am primit un mesaj. Era de la el. Droaia mea de lacrimi il impresionasera. Mi-a promis ca pentru mine  va fi acolo oricand voi avea nevoie. A fost ca o iesire din inchisoare. Aveam nevoie de el ca de aer.

Asta e doar una...celelalte vin zilele urmatoare...


P.S.: Nu s-a tinut de cuvant. Si-a incalcat promisiunea...