Poezii de suflet

Declin de Agatha Vasiliu- Bacovia

Într-un interior de seră,
Se stinge un parfum divin
De flori de sânge,
Flori de ceară
Şi violete în declin...

Privind decorul trist şi rece,
Asemena unui covor,
Un gest, o umbră,
O tresărire, un ecou...

Nu e nimic...
Tăcerea-adâncă domină
Tragicul declin,
În care trist şi-ncet se stinge
Parfumul straniu, dar divin...

Se schimbă florile-n fantome
Cu tainice priviri de mort,
Şi nu ştiu:
Florile sunt moarte?

Ori poate sufletul ce port!

Primăvară de Claudia Millian Minulescu

Mi-e sufletul un cuib săpat în stâncă,
Şi-n cuibul meu a poposit pe rând
Şi porumbelul alb, şi vulturul flămând,
Şi soarele, şi vântul, şi tăcerea-adâncă.

Vrea sufletu-mi să-i scutur praful şi tăcerea,
Că-i prăfuit de vânturi şi de griji mărunte...
Pe cine-aşteaptă cuibul meu din munte,
De-mi cere iar să-i curăţ încăperea?

Covor de frunze netede şi moi
Aştern în cuib şi-l primenesc cu cer,
Apoi cobor perdele de mister
Pe farmecul enigmei celei noi.

Şi-aşa, adăpostit de vânt şi soare,
Căminul sufletului meu deschis
Aşteaptă solul ultimului vis,
Cu-ntoarcerea de păsări călătoare.

Toamnă

Te uiţi cum muşcă toamna din verdele pădurii,
Cum fiecare frunză e-o inimă bolnavă -
Cu leziuni de unghii şi picături de sânge?
Şi-n mine bate-o frunză, ciudată şi firavă,
Ce sub capriciul vremei se leagănă şi plânge...

Simt trupul meu cum soarbe miresmele de moarte
Şi cum îşi distilează parfumul diafan,
Pe mobile şi statui, pe stofe şi covoare,
Şi-ntrezăresc pădurea culcată pe divan,
Alăturea de mine, cum tremură şi moare..

Respiră încăperea arome vegetale:
De paltin, de mesteacăn, de brad şi de arţar...
Iau eu, cu mâini pătate de toamna-nsângerată,
Beau sufletul pădurii şi-aud bătând mai rar,
În peisagiul vieţii, o frunză-ntârziată.

Iubire si durere

E trist cand investesti ,creditezi si afli in final ca totul a fost o mare cacialma,ca cineva s-a jucat  cu mintea ta,a incercat sa para ca este cel care te poate face fericita,cel care nu te va lasa niciodata sa cazi prada suferintei...
Ma intreb oare de ce ne amagim cu buna stiinta uneori?dorinta de iubire este atat de puternica incat pur si  simplu transformam chiar si defectele celui drag in calitati,gresim premeditat,si ne mai miram de ce suferim?
Hm...dragostea ar trebui sa genereze armonie,lumina caldura si multa bucurie...dar se pare ca uneori din prea mult se ajunge la durere..
Ne iubim prea putin pe noi insine si acordam partenerului tot ce avem mai bun in nou uitand sa primim la randul nostru dreptul la viata,la liniste sufleteasca,la implinire?
Rareori auzi barbati vaicarinduse ,plangandu-se ca au fost abandonati,tradati,suntem noi femeile mai expuse?mai credule,mai fraiere?credem mai mult in vorbele frumoase,mestesugite?
N-am luat niciodata numele iubirii in desert,am stiut sa pretuiesc sentimentul in sine,nu mi-am batut joc de el,la mine ori a fost ori n-a fost, n-a existat cale de mijloc...dar asta nu inseamna ca eu n-am fost expusa suferintei...hehehe!!! si inca cum!! am platit tributul  increderii acordate  pe nemeritate anumitor persoane  cu varf si indesat,si nu m-am invatat minte niciodata...am recidivat,crezand de fiecare data ca acum sunt pe drumul cel bun...
Din toata experinta mea,am ajuns la o concluzie,trebuie in primul rand sa ne iubim mult pe noi insine,pentru ca din preaplinul nostru sa reusim sa oferim iubire celor din jur,dar sa nu exageram,sa dam totul si sa raminem falimentari...doare al naibii cand ajungi sa ramai sarac pe dinauntru...
Si totusi...drumul singuratatii e trist....iubiti,visati,sperati!!!

A iubi sau a nu fi (I)

Uite o tema pe care o mai actualizez din gand in gand in mintea mea. Si cum in ultimele zile discutiile mele s-au invartit predominant pe subiectul iubirii, m-am gandit sa sondez lumea de pe la mine din lista cu intrebarea "Ce inseamna a iubi o persoana?". Dintre toate raspunsurile unul mi-a captat atentia in mod deosebit. Se intampla sa fie vorba despre una din persoanele dragi mie, care spune asa : " Iubirea e de fapt durere mascata in spatele unei idei abstracte, de unitate..ceea ce pentru unii ar insemna confort sentimental...o legatura intima intre doua parti.. dar e totul in capul nostru.. pentru ca suntem slabi, si avem nevoie de alti oameni."
"oamenii sunt animale in finalitatea lucrurilor..nu suntem zei..cineva trebuie sa le mai aminteasca ca e o fantezie, frumos construita de-a lungul timpului...pentru a ne da un sentiment de pace interioara sau..."liniste sufleteasca"... pentru sanatatea noastra mintala...sau hai sa-i spunem o moralitate a lucrurilor, bine lucrata de evolutia sentimentului de dragoste da apartenenta si protectie care de fapt sunt instinctuale la baza lor."
Bine spus. Dar deja dam in alta poveste.
Dragoste si durere? Am trait de 2 ori dragoste, o data durere. In prezent traiesc dragoste. Atat. Fara durere. Cu mici intepaturi.
Ciudat e ca am inceput sa dezvolt sentimente de genul de mica. Sincer, nu stiu cum a inceput. Imi amintesc de o teorie a culorilor si un numar de telefon pe care si acum il mai are. Era cu 4 ani mai mare decat mine. Defapt inca este. Si desi diferenta era destul de mare, eu avand 12-13 ani el purta sentimente unei amice de aceeasi varsta. Copil naiv, pe atunci il vedeam cel mai cel. Il placeam mult pentru ceea ce era. Il iubeam ca mi-a devenit prieten, ca ma asculta, ca il ascultam, ca incercam sa il ajut. Chiar am avut ce invata de la el (filosofia mea de viata de la el a pornit). Din toata chestia asta 3 lucruri m-au marcat.
Ne-am inteles bine o perioada buna de timp. Apoi intr-o seara nu stiu cum se facuse ca am ramas doar noi doi. Si din discutie in discutie observ ca se distantase. Observasem ceva ciudat la comportmentul lui. Stiam ca e o persoana schimbatoare, dar nu ma asteptam sa imi spuna ca nu ii mai pasa. Ca vechiul el a murit si ca isi propune sa nu ii mai pese, sa fie rece. Copil naiv fiind am inceput sa plang. Ma simteam tradata si parasita. Nu am zis nimic.Nu mai aveam puterea sa zic nimic. Am inchis ochii si am plans (pentru prima data in fata unui baiat. Imi trebuie mult sa plang in fata unui baiat). Am ajuns acasa (nu stiu cum) si am stat. Plangeam si stiu ca ai mei imi faceau observatie, dar eu nu ii auzeam.  Plangeam de ceva timp cand am primit un mesaj. Era de la el. Droaia mea de lacrimi il impresionasera. Mi-a promis ca pentru mine  va fi acolo oricand voi avea nevoie. A fost ca o iesire din inchisoare. Aveam nevoie de el ca de aer.

Asta e doar una...celelalte vin zilele urmatoare...


P.S.: Nu s-a tinut de cuvant. Si-a incalcat promisiunea...

Poveste...muta...

Era odata o fetita prostuta si naiva. Avea varsta la care erai curios sa afli orice, sa atingi orice, credea ca tot ce zboara se mananca....

Apoi intr-o zi frumoasa, s-a intalnit intr-un autobuz cu un baiat. Brunet cu ochi verzi - frumusel foc! Au vorbit multe multe, deoarece drumul era lung. Nimic intamplator, mergeau in acelasi loc - au continuat doua zile in care s-au plimbat mult de tot, au povestit, s-au cunoscut cat de cat...

Apoi, dupa un timp, s-au indragostit...

Povestea pleaca din realitate si se indreapta sprea vid....

Luni intregi la telefon...incredere absoluta si se presupunea iubire. Fetita noastra era un copil. Era prima intalnire cu astfel de sentimente ciudate care o ravaseau. Nu prea stia ce este cu ea. De unde porneste si spre ce merge. Singurul lucru de care se ocupa serios era scoala, in rest toate parca zburau, parca isi schimbau culorile...El un baiat mult mai matur decat ea, cu cativa ani in plus, extrem de atent dar in acelasi timp extrem de gelos!!!!

Fetita noastra nu intelegea atunci ca gelozia e o boala. Ca el este dominator si ca isi pierde din personalitate deoarece il asculta. El avea o putere de nedescris in fata ei, ea se schimba exact asa cum cerea el!
Asa fetita noastra ajunsese sa nu mai stie cine este, ce vrea si de ce este. ....

MA simteam ca un robot teleghidat, un om comandat de o telecomanda. Propria telecomanda pe care o iubeam nespus de mult. A trecut timpul! Momente frumoase, dar toate presarate,strecurate si oglindite de o gelozie obsesiva, o gelozie care ducea uneori spre agresivitate....

Incepeam sa ma intreb cine este omul pe care il iubesc, omul pentru care eram in stare sa fac orice, desi eram in orase diferite si la distante considerabile. Cine era omul care pretindea ca ma iubeste nespus de mult, dar in acelasi timp ma sufoca, imi cerea sa fac lucrui care nu ma reprezentau, si anume de la a purta anumite haine pana la a cu cine vorbi sau nu la telefon...

Lucrurile mergeau prost, dar niciunul nu concepea sa ne despartim. Sufeream amandoi! Ne certam des. Ma purtam urat! Stateam inchisa in casa sau la camin pentru ca nu aveam voie sa ies cu oamenii care considera el ca nu m-ar putea ajuta cu ceva in dezvoltarea mea ca om.

Toata adolescenta mea am stat inchisa, nu aveam voie sa merg la vreun fel de petrecere pentru ca eu cu siguranta l-as fi inselat, asa credea el. Daca mergema undeva trebuia sa stam de vorba la telefon ca nu cumva eu sa ma distrez sau sa fac altceva si el nu. Ma lasa in pace la scoala, atat!

Cresteam, ma maturizam. Incepeam sa simt nevoia acuta sa fiu intr-un grup. Sa am prieteni dar nu indrazneam sa spun asta pentru ca stiam ca nu imi era permis asa ceva!!! Imi era friuca de multe lucruri. Incepeam sa fiu adolescentul depresiv si inchis din punctul de vedere al familiei mele. Mama simtea ca e ceva la mijloc. Stia ca nu sunt asa. Ca din copill vesel si vioi devenisem o adolescenta ingrozitoare, inchisa in casa si dependenta de citit si telefon...Asta era viata mea!!!

Eram dependenta de el...asta simteam. Totul era in jurul lui....

Am ramas un elev model. La scoala nu aveam nicio problema. Am dat bacul.Am intrat la facultate. M-am mutat in Bucuresti...nu a trecut nici macar o luna din studentia mea si nu am mai suportat!!! S-au intamplat anumite lucruri pe care consider ca nu am dreptul sa le spun aici, deoatrece este vorba si despre o alta persoana!

Toate acele lucruri, au dus la despartirea finala si definitiva!

Au urmat luni intregi de suferinta, plans inecat si ganduri negative. Sentimente amestecate dar si o iubire foarte mare pentru el. Depresie majora. Daca inainte eram dolescentul inchis in casa dar socializam minunat, acum nu eram inchisa in casa, stateam in casa de bunavoie si nu mai socializam cu nimeni.

Vine prima sesiune din viata mea. Eram la pamant. Habar nu am cum mi-am luat toate examenele, este adevarat cu note de 7. Imi era greu. Nu aveam pe nimeni in Bucuresti. Nu stiam Bucurest-ul. Si parca toate acestea ma apasau mai mult ca niciodata!!!

Citeam mult. Ma adanceam in citit si nu vroiam sa stiu nimic despre nimeni. Eram inerta in a simti. Eram rece ca un bolovan si uneori ma trezeam plangand , aparent fara motiv pe strada sau la curs. Aveam probeleme de emotivitate. Imi era greu sa vorbesc despre mine la cursuri si seminarii, pentru ca faceam o facultate unde toata lumea te intreba cine esti. Iar eu eram la pamant de luni intregi, si imi era foarte greu sa stiu cine sunt....

Am fost o luptatoare mereu si mi-am luat inima in dinti si am zis ca trebuie sa-l uit definitiv, ca trebuie sa mi revin. Si incet, incet in decursul a altor cateva luni mi-am revenit. A fost greu pentru ca eram singura...

Acum, niciodata nu as mai avea o relatie la distanta. Acum am 21 de ani si nu 16....e o diferenta foarte mare...
Acum nu as mai suporta sa puna stapanaire pe mine!
Acum stiu cine sunt si ce vreau!
Acum as iubi la nebunie un barbat, daca m-ar respecta si m-ar accepta asa cum sunt fara sa ma schimbe!
Acum zambesc si stiu ca pot cadea oricand din nou, dar oricat de greu m-as lovi...m-as ridica!!!!Ca e prea scurta viata si timpul prea neiertator ca sa stau sa-mi mai plang de mila si sa mai sufar pentru un om care...pentru care eram o obsesie si atat!!!!
Acum NU-L MAI IUBESC....

Acum sunt alta....:)

Sunt melancolic...

Ma apropiu incet de geam, sa privesc afara, era ceatza si nu vedeam asa bine, credeam ca sunt acasa, poate din cauza ca m`am prea obisnuit cu locul acesta pe care il numesc..."casa mea" de o vreme. nu e asa. casa mea nu e aici, privesc speriat in jur, si imi dau seama ca nu sunt acasa, totusi, mai fac o incercare, ma duc la geam, sa privesc imprejurimile care le pot cuprinde cu privirea....

Totul e nou aici, nimic familiar, nimic sa imi placa. Lipesc fruntea de geam, si privesc uimit cumva, si speriat intr`un fel....si, foarte, melancolic...departe, de fapt, priveam departe pe ganduri. Imi aduceam aminte fiecare clipa frumoasa, fiecare moment petrecut acasa. De cand eram copil, pana azi.
Si azi, azi unde sunt? Azi, cine sunt? si ce fac? Si ce sunt? Ce lume, ce cruda e...

Imi aduc aminte de prietenii mei, imi aduc aminte de copilaria mea. Si, cum nu pot da timpul inapoi, si asta imi aduc aminte, si incercand din rasputeri sa fiu puternic...totusi, suntem oameni, si avem sentimente. Si baietii plang cateodata...nu`i asa?Si baietii sunt oameni si au sentimente, nu`i asa ?

Noi nu suntem de piatra, si dak vrem sa parem asa...totusi, nu suntem de piatra. suntem sensibili, cand nu ne vede nimeni, plangem, cand nu stie nimeni, si ne manifestam ciudat uneori...si atunci, toata lumea stie. Toata lumea stie cand iubim, pentru ca ne place. Ne place sa iubim, sa fim iubiti.

Si, ce pot sa zic? Sau, de ce sa tac? De ce sa.... Nu e usor. stii....

Credeam ca viata e usoara, si ca plec de aici acolo, si totul e ok. si toti sunt ok. Dar am ajuns aici, in viata asta, intr`o gara, unde ma napadesc amintiri, unde, imi aduc aminte prin zi de gradinita, prima zi de scoaala, si prima zi de liceu. Si chiar si ultima zi din clasa a 11 mi`o aduc aminte, pentru ca nu eram acolo, da imi aduc aminte tot, si nu imi place, imi aduc aminte de colegi, si de prieteni,si mi`e dor, o clipa, un minut, o ora...poate chiar as da timpul inapoi. nu mult, putin, si`apoi putin mai mult, si`apoi mai mult, si nu as mai pleca...Si nu stiu ce sa fac...

Merg inainte. Da! Melancolic, dar merg inainte.

(Articol dedicat scumpei mele foste prietene Andreea Licu, Odihneasca-se in pace!)