"Frate, traieste tu daca vrei."

"Portarul inaripat mai tine intins
un cotor de spada fara de flacari,
nu se lupta cu nimeni,
dar se simte invins."


Prietene, azi nu vreau sa te stiu. Azi, prietene, nu te cunosc.
Am vrut sa te sun, sa-ti spun ca intreaba marea de tine, dar n-am facut-o. Nu-mi pare rau. Uneori e mai bine sa nu spui nimic. Tacerea e a ta. Tristetea e a ta. Azi nu te cunosc pentru tine.
Tot azi ma bucur ca esti bine.

Eu.

Sunt ok. Doar mor. Atata tot.

Venim pe rand..dar,plecam pe sarite..

E cam trist in sufletul meu de-o vreme,am o problema de familie care ma obsedeaza,fratele sotului meu e foarte grav bolnav ,viata lui  va mai dura poate doar zile de acum ,cancer la ficat si stomac in metastaza.....e in Spania si medicii nu mai au ce sa-i faca...
O sa lipsesc o vreme de pe 100ro pentru ca pur si simplu  nu-mi vine sa mai scriu nimic...venim pe rand dar se pare ca plecam pe sarite...asa spunea un preot la ultima inmormantare la care am fost in toamna ,la unchiul sotului meu....natura nu iarta pe nimeni orice ar fi facut in viata lui acel om...se sting sub ochii nostri neputinciosi,caci ce putem spune decat ca doar El stie cat e de scurt sau lung  drumul nostru pe pamant...:(
pentru unii  la cotitura e deja sfarsitul...

sursa foto:ghiocel07.wordpress.com/.../

Gara plouată

Stam în gară,
gri amândoi.
Mici lacrimi de ploaie
se adăposteau de frig
în părul tău şaten
căutând,
ca şi mine,
iubire.
Părul şaten şi
ochii verzi
şi lacrimiile cristaline
cu aură de diamant
erau iubirea,
iar gara,
cu stâlpii mizeri şi gri
plouaţi şi mucegăiţi
erau ura.

Lasă-mă să mă pierd mereu
în şatenul părului tău
şi în verdele gălbui al ochiilor tăi
şi ţine-mă departe de mizerul stâlpilor din gară.

Trenul albastru şters de vreme
intră în gară şi îmi devine inamic.
Ca o moară de vânt masivă
tronează în faţa mea, parcă
vrând să îmi demonstreze
măreţia sa pierdută.
Cu lacrimi în ochi şi-n suflet,
te desparţi de mine lasându-mi
un sărut pe buze drept amintire.

Fiinţă simbiotică

Târăşte-te în sufletul meu
şi rămâi acolo.
Să nu spui o vorbă
sau un cuvânt, ce ar pângări liniştea
sufletului meu.

Rămai acolo, ascunsă,
taină îngropată în sufletul meu
ca o sămânţă în fruct.

În negura sufletului meu,
în colţurile nepătrunse de lumina candelei tale
să te ascunzi ca să nu te mai cunosc, să nu te mai ştiu...

Târăşte-te în sufletul meu
şi lasă-te înghiţită
de negură...

Câmpul Tomnatic...

E toamnă, pe câmp
trupul simte frigul,
pe când sufletul
simte răceala şi ignoranţa.

Ard frunzele moarte
pe câmp, pe pământul pustiu şi rece.
Privesc la ele cum ard,
dar eu,
eu devin de piatră.
Nici focul nu mă-ncălzeşte,
nici soarele ce bătea odinioară
n-ar mai reuşi.
Plouă. Focul se stinge încet.
Arunc repede o plasă pe rămăşiţele fumegânde
să nu se stingă.
Poate mă vor încălzi
după ce nu va mai ploua
pe mine, pe pământ, pe frunzele moarte.

A iubi sau a nu fi (I)

Uite o tema pe care o mai actualizez din gand in gand in mintea mea. Si cum in ultimele zile discutiile mele s-au invartit predominant pe subiectul iubirii, m-am gandit sa sondez lumea de pe la mine din lista cu intrebarea "Ce inseamna a iubi o persoana?". Dintre toate raspunsurile unul mi-a captat atentia in mod deosebit. Se intampla sa fie vorba despre una din persoanele dragi mie, care spune asa : " Iubirea e de fapt durere mascata in spatele unei idei abstracte, de unitate..ceea ce pentru unii ar insemna confort sentimental...o legatura intima intre doua parti.. dar e totul in capul nostru.. pentru ca suntem slabi, si avem nevoie de alti oameni."
"oamenii sunt animale in finalitatea lucrurilor..nu suntem zei..cineva trebuie sa le mai aminteasca ca e o fantezie, frumos construita de-a lungul timpului...pentru a ne da un sentiment de pace interioara sau..."liniste sufleteasca"... pentru sanatatea noastra mintala...sau hai sa-i spunem o moralitate a lucrurilor, bine lucrata de evolutia sentimentului de dragoste da apartenenta si protectie care de fapt sunt instinctuale la baza lor."
Bine spus. Dar deja dam in alta poveste.
Dragoste si durere? Am trait de 2 ori dragoste, o data durere. In prezent traiesc dragoste. Atat. Fara durere. Cu mici intepaturi.
Ciudat e ca am inceput sa dezvolt sentimente de genul de mica. Sincer, nu stiu cum a inceput. Imi amintesc de o teorie a culorilor si un numar de telefon pe care si acum il mai are. Era cu 4 ani mai mare decat mine. Defapt inca este. Si desi diferenta era destul de mare, eu avand 12-13 ani el purta sentimente unei amice de aceeasi varsta. Copil naiv, pe atunci il vedeam cel mai cel. Il placeam mult pentru ceea ce era. Il iubeam ca mi-a devenit prieten, ca ma asculta, ca il ascultam, ca incercam sa il ajut. Chiar am avut ce invata de la el (filosofia mea de viata de la el a pornit). Din toata chestia asta 3 lucruri m-au marcat.
Ne-am inteles bine o perioada buna de timp. Apoi intr-o seara nu stiu cum se facuse ca am ramas doar noi doi. Si din discutie in discutie observ ca se distantase. Observasem ceva ciudat la comportmentul lui. Stiam ca e o persoana schimbatoare, dar nu ma asteptam sa imi spuna ca nu ii mai pasa. Ca vechiul el a murit si ca isi propune sa nu ii mai pese, sa fie rece. Copil naiv fiind am inceput sa plang. Ma simteam tradata si parasita. Nu am zis nimic.Nu mai aveam puterea sa zic nimic. Am inchis ochii si am plans (pentru prima data in fata unui baiat. Imi trebuie mult sa plang in fata unui baiat). Am ajuns acasa (nu stiu cum) si am stat. Plangeam si stiu ca ai mei imi faceau observatie, dar eu nu ii auzeam.  Plangeam de ceva timp cand am primit un mesaj. Era de la el. Droaia mea de lacrimi il impresionasera. Mi-a promis ca pentru mine  va fi acolo oricand voi avea nevoie. A fost ca o iesire din inchisoare. Aveam nevoie de el ca de aer.

Asta e doar una...celelalte vin zilele urmatoare...


P.S.: Nu s-a tinut de cuvant. Si-a incalcat promisiunea...

Viaţa după viaţă

Stăteam azi şi mă gândeam. Noi jelim şi după aceea petrecem morţii la pomană, cinstindu-le memoria şi amintindu-ne de faptele lor. Dar, când noi ne petrecem de ziua noastră? Ei cum or face? Or petrece sau jelesc pentru că se apropie momentul revederii? Vinul lor o fi dulce ca de petrecere sau sărat din cauza lacrimilor?

Voi ce părere aveţi? Cum o fi acolo? Sus? Unde noi putem ajunge numai cu imaginaţia în timpul vieţii pământene. Cum nu s-a întors nimeni, presupunem că nu se plânge nimeni. O fi ca pe pământ? Vom avea iarba verde de acasă acolo? Ne vom revedea rudele plecate dintre noi? Sau prietenii plecaţi? Vom sta iar la un pahar de vin roşu? ...