Între ei, mă refer.
Am fost în două training-uri internaţionale, ambele în Turcia, dar cu participanţi din Germania, Finlanda, Estonia, Spania, Italia, Portugalia şi, evident, Turcia. Au fost training-uri tematice, în timpul zilei aveam organizate tot felul de activităţi, dezabteri, dar noaptea ne adunam toţi, fumam narghilea, ţigări din foi şi beam raki (se pronunţă "rakî" în turcă şi are gust de ouzo) şi cocktailuri cu nume dubioase ca "See you tomorrow". Însă înainte de toate acestea trebuia să facem cunoştinţă. Atât în ziua sosirii, cât şi în cea a plecării, fără niciun fel de jenă, fără gânduri zburdalnice şi de prost gust, ne îmbrăţişam şi spuneam "nice to meet you" pentru ca apoi cu zâmbete amare să ne urăm "goodbye", deşi şansele de a ne revedea sunt foarte mici.
Aşadar, adevăratul titlul al acestui post este De ce nu se îmbrăţişează bărbaţii din România între ei? O să spuneţi "dar, cum, că eu am văzut că se îmbrăţişează". Da, morţi de beţi i-am văzut şi cum se pupă, dar nu se aplică. De altfel, rudele nu se iau în calcul. Vă spun sincer că nici eu nu ştiu când mi-am îmbrăţişat ultima oară un prieten, deşi am vreo 2-3 alături de care aş merge până la capătul pământului şi înapoi. Ca să fie clar, eu nu ştiu răspunsul la această întrebare, dar pot să speculez.
Evident, primul motiv pentru care nu îmbrăţişează alte persoane de acelaşi sex care îi vine în minte oricărui băiat/bărbat în minte este: pentru că e gay. Actul în sine. Sincer, îmi stă mintea în loc când mă gândesc şi conştientizez că acesta chiar e un motiv considerat invocat. Am avut doi colegi de servici gay, unul autohton, celălalt străinez şi au fost mai valabili decât 90% din toate persoanele pe care le-am cunoscut, dar în Românica este la modă să-i scuipi pe ăia doi că se ţin de mână, chiar dacă tu nu atingi nivelul (mental ) al corciturii mele de cocker cu pekinez.
Al doilea motiv: cu ce ocazie? Şi este relativ valabil pentru că nu poţi la fiecare întâlnire cu băieţii la o bere să vă luaţi la îmbrăţişat, deşi două prietene care nu s-au văzut de o săptămână se pupă până se albesc. Regnul masculin se rezumă la o strângere fermă de mână. Datorez câteva lucruri importante unui foarte bun prieten pe care nu l-am mai văzut de mai bine de un an, dar atunci când o să-l văd o să las deoparte macho-ul din mine şi o să-l îmbrăţisez până o să-i sară ochii.
Era tipul ăsta finlandez, Topi îl cheamă, care umbla aproape în permanenţă în tălpile goale, dormea pe iarbă sau pe balcon unde îşi trăsese salteaua, avea nişte haine zdrenţuite şi nişte pantaloni rupţi între picioare. Avea plete, blond ca toţi finlandezii, şi o barbă stufoasă rău de tot. Dacă l-ai vedea în România ai zice că e dat de pomană. Am luat împreună trenul înapoi spre România urmând ca vagonul lui să fie decuplat la intrarea în Bulgaria. Bineînţeles, nu aveam vagoane comune şi era noapte, astfel că ne-am îmbrăţişat, ne-am urat drum bun şi fiecare s-a retras în cuşeta lui. Dimineaţa, la Giurgiu, ne-am trezit (eram un grup de români) cu Topi urlând în urechile noastre. Nu ştiam ce s-a întâmplat, bănuiam că urma să ia alt tren din Bucureşti. A venit, a stat un timp cu noi, după care a plecat până la el în compartiment. Ne-au despărţit la Videle. Am aflat printr-un mesaj. Mi-e dor de Topi. Cred că este cel mai liber şi lipsit de prejudecăţi om pe care l-am întâlnit.
Acest post nu este despre îmbrăţăuşi. Este despre poponari, negrotei şi despre gălbejiţii din Europa (bazarul). Este despre o mentalitate alterată. Este despre depravare şi privare de libertate. O să risc s-o dau în clişee, dar cheia carcerei este la noi. Ce o să fac în privinţa asta? Absolut nimic.
