VIOLET pentru BICICLETE (FOTO+VIEO)
Dacă
mi-ar fi spun cineva în trecut că voi merge cu bicicleta într-o
deplasare de-a lui Poli, aș fi zâmbit cu indulgență sau i-aș mai fi
comandat un “genocid” (un cocktail savurat de avangarda drojdierimii
periferice, o licoare magică obținută dintr-o rețetă originală de
băutură intermediară cu aromă de vodcă, luhău și pufoaică; cu alte
cuvinte – un delicates underground). Dar ce poate fi mai motivant decât
energia de a da la pedală cu entuziasm pionieresc, mânat de pasiunea
violetă, inspirând din mers aerul proaspăt al libertății, așa cum ți-o
croiești din perspectiva de suporter?
Nu am mai mânat de ani de zile o bițiglă
la drum lung. În copilărie eram specialist, puteam să merg kilometri în
șir și să iau curbe fără să pun niciuna dintre mâini pe ghidon. Dar
există cineva acolo sus care dă la pedala anilor, dezumflând treptat
cauciucurile, uzând osiile, zgâriind cadranul, stricând frânele,
neungând lanțul…Oare cum va fi acum? Risc să se uite lumea la mine ca la
Fram – ursul polar? Mă liniștește însă ideea că mă vor însoți în
coloană niște bicicliști care nu seamănă deloc cu Marco Pantani, Miguel
Indurain sau Lance Armstrong, ci mai degrabă cu personajele burlești din
filmele lui Kusturica. Oameni fericiți într-o lume nefericită.
Locul
de întâlnire – platoul fostei fabrici “6 Martie” de pe
Circumvalațiunii. Unii îl confundă cu terasa “Orlovi”, în jurul căreia
se strâng mai multe biciclete decât în fața braseriilor comuniste.
Ajunge la noi o veste îmbucurătoare: firma de închiriat biciclete le-a
dat pe toate. Prognoza mea oarecum sceptică legată de participarea a
60-70 de bicicliști este combătută total – peste 200 de poliști s-au
adunat la linia de start. Coloana pornește într-o aventură nemaivăzută
în lumea fotbalului timișorean. Ne dăm repede seama că mersul pe
bicicletă nu prea mai seamănă cu acela din copilărie, dar strângem din
dinți și pedalăm. Unii simt nevoia să facă niște escale de aprovizionare
și odihnă, iar trecătorii se uită mirați la bicicliștii amatori care au
împânzit orașul.
Diferența între această deplasare și
altele este aceea că mersul pe bicicletă a făcut din ea o experiență
personală. Fiecare suporter a avut ocazia să trăiască propria deplasare,
propria călătorie inițiatică. Există peste 200 de povești separate
legate de deplasarea de la Giarmata Vii, înglobate totodată în una
singură, numită atașamentul față de Poli și față de valorile autentice
ale Timișoarei. Acesta este un lucru fascinant.
În
sfârșit, ajungem și la stadion, acolo unde urmează să înfruntăm echipa
Lorena Giarmata Vii, fostă Luceafărul și Aeroportul. Numele vine
probabil de la sponsorul clubului sau de la vreo rudă a finanțatorului,
fiind puțin probabil ca germanii colonizați în Überland (demunirea
șvăbească a satului) în secolul al 18-lea să fi fost originari din
Lothringen, numele nemțesc al Lorenei. Sau cine știe…”Ima neka tajna
veza” (”Există o legătură nevăzută”), ar spune cei de la Bijelo Dugme pe
versurile lui Dusko Trifunovic.
Jucătorii Giarmatei par motivați. Nu
știu câți dintre ei știu că doi fii ai satului, Johann Neumann și
Constantin Spătar, au jucat în trecut la Poli. Evident, în sport doar
prezentul contează, așa că mingea este așezată la centru. Ai noștri
încep în forță și doar după câteva minute conducem cu 2:0. Entuziasmul
este la el acasă. Din păcate, o greșeală de portar îi readuce pe
adversari în joc la finalul primei reprize, aceștia reușind să reducă
din handicap. Al doilea mitan este mai echilibrat, dar jucătorii în
alb-violet reușesc să perforeze încă o dată poarta gazdelor pentru un
final fără emoții. Scorul este de 1:3 și fiesta poate să înceapă.
Suporterii timișoreni nu au uitat că pe data de 27 septembrie Iosif
Rotariu, acest Stanley Matthews al Banatului, a împlinit 50 de ani, așa
că au făcut un bener prin care au ținut să-l felicite. Pe un alt bener
drojdierii au precizat că “Poli bace, Poli pierge, noi nis tăt cu sticla
verge”. Pentru liniștea sufletească a celor care filează peluza pentru
un mic, o bere și un gram de atenție (cu abilitatea unor autentici
geimsbonzi mioritici din filmele lui Lucian Pintilie) – nu e nici un
mesaj subliminal, ci doar etalarea unei stări de spirit. Orice ar face
Poli, cea pe care o iubim, vom fi tot acolo.
Un
jurnalist m-a întrebat dacă e mai bine cu avionul în Champions League
sau cu bicicleta în județ? Nu am ezitat să optez pentru a doua variantă,
și nu din lipsă de respect pentru prima, care a fost și ea
senzațională. Nu aș schimba pentru nimic în lume bucuria trăită la
golurile lui Gigel Bucur de la Donețk, dar acolo s-au dus doar oamenii
care au avut câta bani, pe când la Giarmata Vii, în județ, între șosea
și calea ferată, au venit toți suporterii care o iubesc necondiționat pe
Poli. Am trăit în două lumi fotbalistice paralele, și doar atașamentul
pentru niște simboluri ne-a făcut să rămânem împreună. Pe noi – golanii
care pedalează înainte, indiferent de consecințe și de natura
obstacolelor.
În
cafeneaua “D`Arc”, unul din locurile conspirative ale huliganilor
violeți, petrecerea a continuat până târziu în noapte. Laitmotivul serii
a sunat cam așa:
“Mamă, mamă, mamă, ştii de ce
bate aşa de tare inima din piept?
O văd pe Poli jucând din nou în alb-violet!”
O zi de neuitat pentru suflarea polistă,
greu de exprimat în cuvinte. La primul titlul câștigat de Napoli în
1987, pătimașii suporteri sudiști au scris pe pereții unui cimitir:
“Nici nu știți ce ați pierdut”. Este tot ce le putem spune și noi celor
care nu au fost. De Goran Mrakici – FrontPress.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu