"...şi nu era nici un dumnezeu străin cu El."...

L-a păzit … ca vulturul care îşi scutură cuibul,
zboară deasupra puilor, îşi întinde aripile, îi ia,
şi-i poartă pe penele lui. Aşa a călăuzit Domnul singur
pe poporul Său, şi nu era nici un dumnezeu străin cu El.

(Deuteronom 32:10-12)


Dumnezeul nostru atotputernic este ca un părinte căruia Îi face plăcere să-Şi conducă cu grijă copiii plăpânzi până la marginea unei prăpăstii şi apoi să-i împingă de pe stâncă pur şi simplu în aer. El face aceasta pentru ca ei să poată afla că au deja o putere de zbor de care încă nu-şi dau seama şi pe care o pot adăuga pentru totdeauna la plăcerea şi confortul vieţii lor. Totuşi dacă, în încercarea lor de a zbura, sunt expuşi unui pericol extraordinar, El este pregătit să coboare sub ei şi să-i poarte spre cer pe aripile Lui puternice. Când Dumnezeu aduce pe unul din copiii Lui într-o poziţie de neegalată dificultate, ei pot întotdeauna să se bizuie pe El ca să-i salveze. din Cântecul de biruinţă

Când Dumnezeu pune o povară asupra ta, El Îşi pune braţele sub tine.

A fost odată o plăntuţă care era mică şi a cărei creştere era oprită, pentru că trăia sub umbra unui stejar uriaş. Plăntuţa aprecia umbra care o acoperea şi se bucura foarte mult de odihna liniştită pe care nobilul ei prieten i-o oferea. Totuşi exista o binecuvântare mai mare pregătită pentru această plăntuţă.

Într-o zi un pădurar a intrat în pădure cu o secure ascuţită şi a doborât stejarul uriaş. Plăntuţa a început să plângă, strigând: „Adăpostul meu a fost luat. Acum orice vânt puternic va bate peste mine, şi orice furtună va căuta să mă smulgă din rădăcini!“

Îngerul păzitor al plăntuţei a răspuns: „Nu! Acum soarele va străluci şi ploile vor cădea peste tine mai abundente ca înainte. Acum forma ta pipernicită va răsări în toată splendoarea, şi florile tale, care n-ar fi putut creşte niciodată până la deplina perfecţiune în umbră, vor râde în strălucirea soarelui. Şi oamenii uimiţi vor spune: «Uite cum a crescut planta aceea! Ce glorios de frumoasă a devenit prin îndepărtarea aceluia care era umbra ei şi plăcerea ei!»“

Dragul meu credincios, înţelegi tu că Dumnezeu poate să-ţi ia confortul şi privilegiile ca să facă din tine un creştin mai puternic? Vezi tu de ce Domnul Îşi instruieşte întotdeauna soldaţii nu lăsându-i să stea întinşi pe paturile comodităţii, ci chemându-i la marşuri şi servicii dificile? El îi face să treacă prin ape, să traverseze înot râuri, să escaladeze munţi stâncoşi, şi să facă multe marşuri lungi, cărând în spate raniţe grele de necaz. Aşa Îşi formează El soldaţii – nu îmbrăcându-i în uniforme frumoase ca să umble ţanţoşi la porţile cazărmilor sau să apară ca nişte gentlemeni chipeşi pentru cei care se plimbă prin parc. Nu, Dumnezeu ştie că soldaţii pot fi formaţi numai în bătălie şi nu se dezvoltă în timpuri de pace. Putem să creştem materia primă din care sunt făcuţi soldaţii, dar ca să-i transformăm în adevăraţi luptători este nevoie de educaţia căpătată prin mirosul prafului de puşcă şi prin lupta în mijlocul gloanţelor care zboară şi a bombelor care explodează, nu prin trăirea în vremuri plăcute şi paşnice.

Deci, dragul meu creştin, ar putea explica aceasta situaţia ta? Îţi descoperă Domnul darurile şi le face să crească? Dezvoltă El în tine calităţile unui soldat împingându-te în focul bătăliei? N-ar trebui atunci să foloseşti toate darurile şi armele pe care El ţi le-a dat ca să devii un învingător? Charles H. Spurgeon