Educaţia copiilor

Copilăria este un tărâm magic. Nu ştim când şi unde începe şi nu ştim când şi unde se termină. Ne trezim doar că numai suntem copii, că am ieşit din copilărie. Copilăria este o lume fermecată, duioasa, dulce, lină, în care orice se poate întâmpla. Este vârsta la care suntem cel mai aproape de toate tainele existenţei. Ne putem întâlni oricând cu balaurul cu şapte capete, cu zgripţuroaica cea haină, putem fi vrăjitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii minţii şi să credem cu tărie că am fost acolo cu adevărat...
Copilăria este singurul moment al vieţii în care trăim totul la maximă intensitate. În care plângem şi râdem în aceeaşi zi, în care ne supărăm şi iertăm după câteva momente, în care suntem singuri şi totodată cu toată lumea. In toata copilaria noastra cine ne educa, ce ne dezvolta, ce ne face sa crestem?
Specialiştii în psihologia copilului au afirmat că parinţii nu acordă importanţa necesară educaţiei copilului. Prin înţelegerea exactă a elementelor care contribuie la dezvoltarea unui copil părintele poate să controleze modul în care acesta îşi formează personalitatea; personalitate definitorie pentru baza acţiunilor din viitor..

Părinţii trebuie să răspundă nevoilor copiilor, în special celor emoţionale, care se concretizează în dorinţa de a fi ascultaţi, ăngrijiţi şi apreciaţi. În funcţie de vârsta şi nivelul de dezvoltare al acestuia, atitudinea părinţilor trebuie să fie corespunzătoare, deoarece fiecare vârstă a unui copil are nevoile ei.
Pentru a putea percepe sentimentele copilului, părintele trebuie să fie capabil să transmită propriile lui emoţii. Uneori este greu să întelegem dorinţele celor mici si explicaţiile lor nu ne lamuresc. O analiză mai atentă a situaţiei, a mediului în care traiesc, a pasiunilor lui sau a persoanelor cu care interacţionează ne poate lamuri. Chiar dacă sunt sinceri, aceştia trebuie sa fie stimulati să-şi mărturisească gândurile, să-şi poată arăta sentimentele.
Educaţia copilului este o provocare pentru orice părinte. Dacă învăţăm să facem o reprezentare clară şi complexă a ţelului pe care vrem să îl atingem atunci situaţiile pot fi mai simplu de abordat. Greşelile nu trebuie să ne descurajeze. Mai devreme sau mai târziu vom ajunge să ne înţelegem copiii şi să le acordăm sprijinul necesar. Experienţa ne ajută să devenim părinţi mai buni şi să preluam exemple din propria educaţie.

Lumea nu este perfectă şi nici noi nu suntem părinţi perfecţi. Trebuie să avem grijă să nu transmitem frustrările şi nemulţumirile noastre. Defectele noastre trebuie să fie exemple negative pentru copil iar calitaţile noastre să constituie un model demn de urmat. Ideea principală este să determinăm sursa nemulţumirilor care ne afectează şi să ne controlam atitudinea. Echilibrul este trăsătura perfectă care defineşte educaţia copilului.
Dilema cu privire la cât de corect este realizată educaţia unui copil a fost dezbatută de foarte mulţi psihologi. Părerea comună este aceea că fiecare cuplu trebuie să aplice metodele care se potrivesc personalităţii copilului. Nu există o lege strictă ci doar sfaturi care trebuie mai intâi analizate şi apoi aplicate.
Copiii nu au nevoie de părinţi ideali; ei îşi doresc ca aceştia să le reflecte dorinţele şi să le înteleagă nemulţumirile, să îi ajute când sunt nelămuriţi şi să ăi aprecieze atunci când merită. Schimbul reciproc de opinii pune bazele unei legături sincere între părinţi şi copii şi îi ajută să se cunoască mai bine.
În ciuda eforturilor noastre, există situaţii care ne depaşesc dar care ne ajută să realizam că, uneori , dezamagirile ne transformă în oameni mai puternici. Mediul pe care il asiguram copiilor noştri este oglindirea dorintelor si aspiratiilor noastre.
Părintii trebuie să se concentreze asupra modului în care se desfaşoară comunicarea în familie, asupra felului în care copilul îşi manifestă interesul sau dezinteresul cu privire la propunerile sau regulile care se aplică în casa. Trebuie să îşi lase nemulţumirile deoparte atunci când discuta cu fiii lor şi să îşi canalizeze întreaga atenţie asupra lor. Orice cuvânt spus acestora transmite nu doar ideile părinţilor ci şi sentimentele lor.

...........

Imi amintesc ca anul acesta, la un moment dat la unul dintre seminarii, profa de psihoterapie ne da o tema. Ea suna cam asa: : Ce anume din tine te-ar face si ce nu te-ar face sa intelegi o mama care tocmai si-a abandonat noul-nascut?

Initial cand am primit tema, nu mi se parea greu sa rapsund la acest lucru, mai ales ca profa ne-a specificat faptul ca trebuie sa raspundem la intrebarea asta ca si cum am fi psihoterapeuti, si asta nu implica niciun sentiment fata de persoana respectiva.

Cand m-am apucat de tema asta imi era fosrte greu, efectiv nu putem porni de la nimic. Imi dadeam seama ca nu pot intelege o astfel de femeie. Ca mi-e prea greu. Ca o astfel de situatie naste revolta in mine ca om.

Pana la urma am scris in lucrarea aceea ca ceea ce m-ar face sa o inteleg ar fi faptul ca sunt sociabila, as lasa-o sa si povesteasca situatia pana la capat cu detalii si poate asta m ar ajuta sa vad altfel situatia, ca am puterea sa nu acuz pe cineva indiferent de faptele sale si ca pe undeva as fi ingaduitoare daca as vedea ca-i pasa.

Cea ce ma facea sa nu pot sa o inteleg erau urmatoare chestii: ca nu as putea sa o inteleg sub nicio forma daca as vedea ca e prosta si ca incerca sa acuze pe altcineva pentru fapta ei, gen el nu a fost langa mine sau nu mi dadeau parintii bani. Pardon, tu ai facut copilul nu parintii tai. Apoi nu o sa spun niciodata ca mai bine il avortai la o luna de zile decat sa-l chinuiesti, pentru ca nu pot sa fiu de acord cu asa ceva. Pentru mine ca-l avortezi la o luna de zile de cand e conceput sau la o luna de zile dupa ce i-ai dat viata e exact acelsi lucru. Mi-ar fi prea mila de copilul respectiv ca sa o pot intelege, toata situatia ei oricat de dramatica ar fi mi-ar demonstra ca este egoista si asta nu as accepta niciodata, iar apoi nu as putea sa o inteleg absolut niciodata daca ea imi spunea ca si-a ratat viata cu copilul asta. La faza asta cadea oricata psihologie sau psihoterapie am citi sau am invatat eu.

Nu stiu exact ce-am mai scris eu in lucrarea aceea, stiu daor ca acum mi-ar fi greu sa raspund la o astfel de intrebare. De ce? Pentru ca eu ador copii. Pentru ca abia astept sa vina momentul ala cand o sa-l pot avea pe al meu sau ai mei. Trecem peste faptul ca vreau gemeni:P. Niciodata eu nu as putea sa dau copilul meu de langa mine, nu pot. Imi imaginez o multime de situatii urate, ingrozitoare care m-ar determina sa pot sa-l abandonez, niciuna nu ma face sa vreau asta. Nu pot. Efectiv nu pot. Cat despre avort. Niciodata. Daca eu as ramane insarcinata acum, ar insemna o tragedie pentru ai mei, dar eu nu as avorta. Nici nu stiu cum m-as descurca dar nu l-as avorta sub nicio forma...

Am vorbit depsre asta pentru ca vroiam sa ajung la ceea ce urmeaza, si anume ca nu inteleg tinerele care avorteaza fara inima. Care iti spun asta in fata fara nicio remuscare. Mi se face atat de mila de ele si in acelsi timp mi se face scarba si nu pot sa le inteleg. Sunt atat de multe situatii pe care ar trebui sa le inteleg, prin prisma domeniului meu, asta nu pot. Nu stiu cum as putea sa ajut o femeie care vine si mi zice "am facut 10 avorturi, dar altfel nu aveam cum." Ma femeie, dar de ce esti tu atat de proasta oare? Cum dracu stii sa stai cu picioarlee desfacute, de ce naiba nu stii ca trebuie sa te si protejezi pentru chestia asta, ca sa nu fii nevoita sa te duci sa faci avort?

Daca ma leg de arbatul care nu vrea un copil, ar fi mai bine sa ma abtin. Ma omule daca nu vrei copil si a fost un accident de ce nu esti tu matur sa stii ca inainte de ea, tu ar trebui sa te gandesti la protectie...ca pana la urma ea ramane gravida dar acest act il creati amandoi...nu doar ea. Iar barbatii aceia care o parasesc pentru ca a ramas insarcinata, desi o iubeste de nu mai poate...NU VA PUTETI NUMI BARBATI...SUNTETI MULT MAI JOS DECAT O FEMEIE...

Acum imi veti spune ca toate metodele sunt o forma de avort, ca toate sunt un pacat etc. etc. etc. Stiu aceste lucruri. Dar mi se pare traumatizant si prostesc de-a dreptul sa nu te protejezi ca oricum poti face avort. Insasi actiunea aceea chirurgicala e mai dureroasa si mai truamtizanta decat un simplu prezervativ sau o pastila.

Spun asta pentru ca o amica de-a mea, dupa 4 luni de dupa un avort s-a sinucis. Bineinteles, psihic lucruile cu ea erau grave mai demult, nu avortul le-a nascut el doar le-a declansat. Ar fi multe de spus aici...

Nu as vrea ca cineva care a facut acest lucru sa se simta vizat de articolul asta, eu vorbesc doar din prisma personala si atat. In acelasi timp, raman socata cand mamele isi duc copilele de 13 sau 14 la avort, pardon intrerupere de sarcina...asa se spune acum. Nu le inteleg. Cum le pot duce la avort, dar nu le pot da o educatie, nu pot vorbi cu ele despre asa ceva??? Cum??? In acelasi timp, eu nu inteleg cum poate o copila sa ajunga sa intretina relatii sexuale cu un baiat? Pe unde umbla? Nu concep chestia asta? Am ramas in urma rau....:(

As vrea sa am puterea aceea sa nu-mi pese de aspectul asta, dar nu pot. Mi-e mila. Sunt atat de multi copii abandonati si in acelasi timp sunt atat de multe familii care vor copii... Ma gandeam odata cum ar fi sa aflu ca eu nu pot avea copii???? Nu pot sa ma gandesc la situatia asta, deci nu am cum...pentru ca eu voi avea copii:). Apoi nu el inteleg pe tinerele care cand aud de copii spun ca le sperie ideea. Cum naiba sa te sperie ideea de copil la 24 sau 25 de ani? Habar nu am!!!

As vrea din suflet ca fiecare dintre noi sa fie responsabil de ceea ce face, mai ales ca acum noi avem toate metodele posibile...sa stim ca un copil care creste in noi din prima clipa e al nostru, e din prima clipa suflet, din prima clipa suntem mama lui si are nevoie de protectie...:)