Am zis ca nu ma mai joc si-mi fac curat in cuburi. Ma mint pe mine ca la 6 ani, cica-mi strang jucariile, fac curat in urma si ma car. Prostii. Mi-am strans din jucarii, am facut curat si parca-as pleca, parca nu. Stiu ca n-am ce face mai mult, e exact momentul in care, in filmele hollywoodiene, e rasturnarea de situatie. Dar asta nu e un film, e the real shit, si partea cu OMG nu tine, chiar n-am ce face mai mult. Singura chestie buna? Spre deosebire de filme, eu am avut mai mult de 2 ore. Asa ca m-am gandit sa keep it low, poate cine stie, pana la urma o sa-mi iasa si mie ploile. Daca nu ies, asta e. Cat pot sa bocesc? Pana la uma toate trec, nu? Dar daca ies, hmm...daca ies ploile astea asa cum vreau eu o sa fie ceva. Nu am plecat niciodata de la ideea ca am sa ajung unde vreau, m-am gandit de fiecare data ca trebuie sa ajung undeva. Daca e bine e bine, daca nu nu, dar cumva tot am sa fac sa fie ok. M-am gandit intotdeauna ca am sa-mi dau seama pe parcurs, niciodata nu mi-au placut planurile... atatea chestii care pot sa iasa gresit.
Am citit un status azi, foarte simpatic, cam prea uzat, dar totusi cu acel ceva ... Fii optimist! Daca viata iti ofera lamai, cere si Martini!
Am vorbit de curand cu doi prieteni despre relatii. Unul zicea ca e important acel ceva, si starea de iubire cu devotamentul ei aproape absurd si partea aceea care doare putin dar parca iti place, celalalt spunea ca e mai important sa gasesti un om ok, care sa fie acolo, caruia sa-i pese, dar pe care nu trebuie neaparat sa-l iubesti. Pana la urma, oricine iubeste pe celalalt, si cam toate relatiile ajung tot acolo. Dupa un an doi sau 3 sau 10 tot acolo se ajunge. Nu vorbesc despre iubirea din filme, despre ea un fotomodel celebru si el expert in TIR cu bicepsi cat casa si dinti perfect albi, chestiile astea sunt adevarate ca Mos Craciun si Oaia Verde. Nu lanterna, oaia. Oamenii se muleaza dupa cei din jur, se ataseaza de ce e cunoscut. Si asta e o forma de iubire, dar parca as vrea mai mult partea in care nu e atat de sigur, nu e intotdeauna bine, partea aia in care fiecare zi de 17 o victorie mica mica. Inca putin... inca putin...
Am asa o stare aiurea fiindca-mi lipseste ceva ce am pierdut si parca as vrea inapoi ce e al meu, pe de-o parte. Pe de alta parte, stiu ca nu e ok, asta e, trecem peste, fiecare sut in fund e un pas inainte. Si ma uimeste intr-un fel ca nu vreau sa ma intorc de unde-am plecat. Asta am facut intotdeauna. Mai stiu si ca ma atasez prosteste de orice, ma bosumflu cand imi pierd un creion, e sfarsitul lumii cand trebuie sa schimb un telefon pe care tot eu l-am izbit de bordura. But that's just me. Ma atasez de lucruri si imi e al naibii de greu sa le pierd. De exemplu, acum am atatea lucruri noi in jur si parca tot la amaratul ala de telefon imi sta gandul. Nu mergea bine, se inchidea cand avea chef dar era al meu si asta imi dadea o stare de bine. Al meu. Parca apucase sa se muleze pe mana mea dreapta, stia cand am chef sa ma joc, cand sa nu sune si cand sa dea un semn mic, prea mic ca sa ma deranjeze, suficient cat sa stiu ca e acolo.
Imi e aiurea sa-i dau cuiva din lucrurile mele, sunt mult prea posesiva. E ok sa imprumut, sa dau si sa primesc inapoi, sa stiu ca e inca al meu dar nu chiar acum. E faza aia cu "bye bye". Cand eram mica ma duceau ai mei la tara, si ma lasau acolo cu lunile. Nu stateau niciodata mult, nu mai mult de 2 zile. Si cand ii vedeam ca-si fac bagajele ma ascundam in gradina, sa nu le spun "pa pa". Stiam ca or sa plece oricum dar aveam eu impresia ca n-or sa plece de tot daca nu le spun "pa pa".
Pana la urma tot la asta ajung, imi e aiurea sa-mi dau din lucruri. Bai telefonule, imi lipsesti. Rau de tot. Dar nu-i nimic, you have your bro mansion now, it's ok. Doar sa nu uiti de alarma de la 17:00. Mai ales marti, marti astept un semn sau patru. Pentru fiecare film in parte.
