Libertatea contemporanilor

autor: FrontPress 30.09.2012

Conform teoriilor lui Gaetano Mosca despre clasa politică și despre putere, toate formele de Stat tind spre ceea ce astăzi este cunoscut ca autoritarism. În toate formele de Stat se observă tendința de justificare a puterii în virtutea unei oarecare alegeri ereditare sau elective. Ultima formă de legitimare din partea puterii este fără nici un dubiu cea mai eficientă: cel mai bun mod pentru a comanda poporul și/sau masele este să îi faci pe cei conduși să creadă că ei comandă!

Societatea contemporană pare să ne demonstreze ceea ce părintele contractului social, Rousseau, afirma despre sclavie: nu există supunere mai perfectă decât aceia în care este jucată cartea libertății aparente, căci astfel până și voința este supusă. Omul contemporan, crede a fi liber și nu realizează rolul său de pion anonim în cadrul unui joc mai mare teleghidat, nu realizează rolul său de instrument pasiv în mâinile oligarhiilor. Această impresionantă “realizare” se datorează terorismului ideologic propagat de mass-media, metodă care îi distruge omului capacitatea de a gândi. În urma acestui proces de o eficiență înspăimântătoare, omul “gândește” că posedă o opinie proprie, dar de fapt, el exprimă opinia celor care au avut și au influență asupra modului său de a vedea realitatea.

Filosoful francez Foucault ne învață că adevărata față a puterii stă într-un exercițiu continuu, realizat prin intermediul unor aparate impersonale – birocrație, armată, școală, știință, mijloace tehnice – prin care suntem costrânși în mod incoștient și continuu să fim, să gândim și să acționăm într-un anumit fel. Rolul individului, cetățeanului, este cel de spectator, dimensiunea participativă care l-ar transforma în protagonist fiind doar un vis. Individul nu este decât un element pasiv în interiorul masei care trebuie să fie dirijată, făcut să creadă că are rol decizional și pus să accepte variante și decizii cu convingerea că acționează autonom. În realitate individul este dirijat de un adevărat bombardament de stimuli și sugestii impuse de alții. Edward Louis Bernays încă din 1928 accentua importanța unei manipulări inteligente a opiniilor și obiceiurilor maselor, pentru o mai buna funcționare a unei societăți democratice. Conform lui Bernays rezultatul este acela de a oferi maselor idei stereotip, sub pretenția autonomiei intelectuale ascunzându-se de fapt un deliberat proiect de orientare a imaginarului și gândirii colective; ceea ce noi știm, sau credem că știm, ne face să acceptăm realitatea în mod acritic.

Dorința de a fi liber se mișcă în mod paralel cu exigența de afirmare a propriei personalități. Dar ținând cont de faptul că afirmarea propriei personalități poate fi realizată posedând un minim de inteligență, în mod natural esența liberatății nu este percepută de toți; concluzia este că puțini sunt cei care pot pretinde a fi liberi: eliberarea de idei preconcepute, de ignoranță, de mediocritate, de indiferență, căci libertate înseamnă a gândi, a căuta, acționa, a compara, și nu a accepta fără a pune întrebări ceea ce alții îți oferă drept realitate.

În zilele noastre televiziunea în special și media în general “ajuta” omul să fie liber, să descopere, să pună întrebările juste; întrebări de genul: ce se va purta anul acesta?, ce cluburi/discoteci pot fi frecventate în seara aceasta?, unde mergem mâine să facem shopping?, oare x-ulescu are amantă?, oare respectivul actor de film (actorii de teatru nu au căutare) este vegetarian sau nu?, rețin atenția opiniei publice, distrag atenția de la lucrurile cu adevărat importante. Știrile despre lumea mondenă sunt cele promovate de media, astfel încât pentru un individ oarecare să fie mai important dacă știe în care scandal sexual a fost implicat un oarecare politician decât dacă află informații despre averea personală a respectivului politician sau dacă afla opinia aceluiași politician în legatură cu Tratatul de la Lisabona. Cei ce lucrează în media ar putea argumenta fluxul ridicat al știrilor despre lumea mondenă si a transmisiunilor de prost gust, precizând că oamenii asta cer, iar ei nu fac decât să ofere ceea ce se cere. Exact ca în economie, piața cere iar producătorii oferă. Dar ceea ce trebuie știut este că exact ca și în economie, cererea poate fi influențată, astfel încât profitul producătorilor să fie mai ridicat; iar producatorii/deținătorii de trusturi media sunt implicați până peste cap în politică, deci profitul lor este dublu. Concubinajului dintre putere şi organismele creatoare de informaţie, adică între sistemul democratic şi mass-media pervertește conceptul de libertate, libertatea contemporanilor nefiind altceva decât o iluzie.

Un alt aspect contemporan care se confundă cu libertatea este consumismul. Libertatea de astăzi este înainte de toate libertatea de a poseda. Aceasta nu are nici o legatua cu “a fi” ci cu “a avea”. Omul este considerat liber în măsura în care este proprietar. Condiționat încă din copilărie să asocieze posesia de mărfuri cu libertatea, omul contemporan a ajuns să se identifice cu marfa, ajungând la rândul lui o marfă. Prin intermediul reclamelor publicitare “homo sapiens” din zilele noastre este “convins” să cumpere mai mult decât ar avea nevoie în speranța că va fi fericit, în speranța viitorului idilic proiectat de artizanii ideologiei profitului.

Dacă a fi liber înseamnă doar a munci pentru a consuma și “a gândi” la comanda atunci nu există nici o diferență între societatea așa-zis democratică și cel mai teribil totalitarism. Atunci când o singură percepție a realității și un singur mod de viață sunt prezentate drept esența libertății supreme întrebarea firească este de când libertatea presupune lipsa de alternative? Atunci când doar acele valori utile puterii oligarhice sunt promovate și acceptate, iar orice idee non-conformă cu logica utilitarist-consumistă a centrelor de putere politico-economice este stigmatizată și exclusă din circuitul social, ne face să ne îndoim profund asupra sincerității și asupra bunelor intenții ale actualului sistem de guvernare din Europa. De Remus Tanasă – Foaie Nationala

 

Despre „curajul” de a fi liber

Sunt greu de impresionat. Mi-am creat un adevărat principiu de viață din a nu mă mai lăsa surprins de nimeni și nimic. Așadar, din principiu, mă aștept la orice. Nu mă miră nimic din ce se întâmplă în politic, nu mă miră circul din media, nu mă miră dacă un idiot urlă după mine pe stradă, nu mă miră dacă în noianul de nemulțumiți mai există măcar o persoană, timidă, care să mulțumească, nu mă miră mitocănia, nici prostia. Nu mă mai minunez de nimic. Mă bucură, mă încântă și mă fascinează oamenii, lucrurile și locurile desăvârșite de pe planeta asta. Dar asta e altă discuție.

E cu adevărat tragic până în măduva evenimentelor ceea ce se întâmplă, în acest moment, cu nația asta, cu românii, cu noi toți. Starea în care ne aflăm e mai mult decât o moarte clinică programată, din timp, de alții. Nu vorbesc aici de starea materială (e pe bază de pensii mici, drepturi bănești tranșate și altele asemenea la toate posturile TV), ci de interiorul indivizilor ce populează această țară. Cel mai grav lucru este, în opinia mea, faptul că, după mai bine de 20 de ani de la momentul în care, cu sânge, ne-am obținut libertatea, acum am pierdut-o fără drept de apel și o pierdem zi de zi. Eu sunt un om liber, am fost și voi rămâne așa mereu. Știu perfect ce fac, cum fac și de ce fac, astfel că îmi permit să fiu liber într-o țară în care, din păcate, oamenii prostiți de ani buni încoace consideră libertatea un lux sau o excentricitate. Dacă unei națiuni îi furi până și libertatea, atunci acea națiune e moartă. Noi, ca popor, ne stingem zi de zi. Nu mai avem curajul libertății autoasumate. Nu ne mai „permitem” să spunem ce gândim, ce credem, ce năzuim din teamă că cineva, acolo, contorizează îndrăzneală noastră întru libertate și vom suporta unele consecințe. Unde ne este „curajul” de a fi liberi? De ce nu mai știm să protestăm când ne e rău? De ce ne mulțumim să ne obișnuim cu răul? De ce permitem celor ce ne conduc să ne fure până și ultima fărâmă de bine, de curat, de libertate?

Interesele, averile, banii și funcțiile ne copleșesc și trag cortina peste libertățile, ideile și gândurile noastre. Puține sunt persoanele vocale care au puterea să iasă din mulțime și să-și asume eventualele pietre pe care populația năucită i le va arunca spre tâmplă. Ne vor trebui ani buni de exerciții continue de atitudine și de libertate pentru a ieși din nenorocita asta de criză interioară în care ne afundăm ca niște epave clipă de clipă. Eu sunt aici, sunt un om liber, sunt gata oricând să îmi strig libertatea, ideile și argumentele alături de cei care simt, gândesc și își permit aroganța și extravaganța de a spune lucrurilor pe nume (cu subiect și predicat) fără să le pese că mâine li se taie conducta cu bani nemunciți sau că nu vor mai avea acces la înalte funcții și demnități. Haideți să încercăm să nu ne mai lăsăm călcați în picioare și să ne întoarcem cu fața către un minim set de principii care să ne guverneze viețile! Aștept să văd tineri care vor să facă, vor să se manifeste liber, să argumenteze, să se vaite, să strige, să fie vocali! Libertatea nu ar trebui să presupună curaj, ci doar un crez! Libertatea nu se raportează la frică, ci la sine! Umilința acceptată și asumată de niște indivizi fără de sine se întoarce ca un bumerang către noi, cei liberi, dacă nu facem nimic! Nimic ca să ne fie bine, mai bine, ca să gândim liber, să ne comportăm liber, să fim liberi cu adevărat...! Oameni buni (puțini câți mai sunteți), întoarceți-vă către voi înșivă! Nu vă pierdeți! Nu merităm asta! Haideți să zburăm sus! Sus de tot!

P.S.: Luptați-vă cât vreți cu libertatea mea! Ea va învinge mereu!

Sunt un om liber!

Când însuşi glasul gândurilor tace, aţintesc privirea lumii în Sufletul Omului. Astăzi vreau să descătuşez Universul! Adevărata esenţă a libertăţii stă în libertatea lăuntrică, aceea pe care doar noi înşine o putem face posibilă. Brice Parain spunea: "Mai întâi fii liber, apoi cere libertatea!" Ea este o stare pe care divinitatea ne-a aşezat-o pe pânza tăcută a sufletului, nouă rămânându-ne doar să o trăim. Este singura valoare care a ales să stea în noi fără să îmbrăţişeze şi alte valori. De ce? Tocmai pentru a ne face să simţim că ea este o opţiune a inimii. Petre Ţuţea asemăna libertatea cu o frânghie agăţată de undeva de sus. Te poţi urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale creştine, sau poţi să cobori în întuneric.
Libertatea înseamnă, cred, statornicia cugetului în disiparea inimii. Este puterea de “a da voie” firii; este pur şi simplu riscul de a fi Om!
Simplul fapt că îmi permit să spun “cred”, că îmi permit să vă mărturisesc libertatea mea, mă face aidoma unui zbor fără margini, zbor care dă fiorul vieţii! Nu o copiază pentru că libertatea mea nu rivalizează cu realitatea, ci cu Dumnezeu.
Adolescenţa stă sub semnul visurilor şi al ambiţiilor, iar pentru mine, adolescenţa înseamnă prezent: fiecare clipă trăită cu patimă şi înflăcărare! Nu aş îndrăzni să ating nici cu gândul un univers fără libera simţire, poate că nici măcar visul nu poate visa până-ntr-acolo...
Simt că societatea ne-a scăldat într-o lumină zgrumţuroasă care mimează descătuşarea şi ne îngrădeşte, ne fură libertatea. Ne maturizăm prea repede, iubim prea puţin, îmbătrânim înainte de vreme şi nu învăţăm nimic despre Omul Frumos! Iluzia libertăţii ne micşorează idealurile, ne goleşte de esenţă şi ne limitează, în timp ce noi, oamenii, suntem plini de lumină, însă ne e teamă să strălucim! Deseori ne întrebăm: cine sunt eu să îndrăznesc să am libertate deplină, să fiu minunat şi fabulos? Dar cine eşti tu să nu fi aşa?...’’Tu eşti un copil al Lui Dumnezeu, iar să-ţi ascunzi lumina nu foloseşte deloc lumii.”
Rembrandt nu a călătorit niciodată, dar pe acest Ulise sedentar pictura l-a dus unde nu-l putea duce nicio corabie! Dacă omul modern şi-ar lăsa sufletul călăuzit de libertate, ar ajunge să se simtă întotdeauna împlinit cu alegerile sale. Totodată, Universul şi-ar alege, pentru omenire, fără nicio ezitare, Eternitatea! Spun asta pentru că libertatea este valoarea care ne menţine spiritul treaz, este valoarea care nu îmbătrâneşte niciodată!
Pentru mine, să fii liber nu înseamnă să nu ai un stăpân, înseamnă să fii propriul tău stăpân! Zi de zi ne supunem regulilor, ne supunem timpului, respectăm lumina răsăritului, întunericul asfinţitului, cuvintele mamei şi ne lăsăm crescuţi de poeţi al căror chip nu-l vom cunoaşte poate niciodată. Toate astea nu îngrădesc cu nimic libertatea noastră, ea vine de aici, din inimă! De câte ori libertatea se întâmplă într-o conştiinţă, din interior ea se simte ca o alegere, iar din exterior ca iubire!
Un Univers descătuşat este acela care nu taie aripi, nu curmă aspiraţii, un Univers care permite orice, şi nu oricui, ci fiecăruia!... Aminteşte-ţi că pentru a fi liber trebuie să dai voie libertăţii să te stăpânească!

(ANDRA SOCEANU)

PA LIBERTATE

UN FEL DE BANC…




“Doua femei, una slabuta ii zice celeilalte “PADUCHIOSO!” Cealalta, solida, suparata, o prinde si o arunca intr-o fintina strigindu-i: mai zici catre mine asa?
Cum apa ii trecuse peste cap, slabuta, a ridicat miinile si cu degetele i-a aratat semnul despaduchierii.”
Am asemanat femeia slabuta cu poporul roman-oropsit, care striga:”HOTILOR”, iar pe cea solida, cu mai marii nostri guvernanti, din 2000 incoace.
Urmeaza sa mai puna “capacul pe fintina”, ca de dat cu apa, au dat, cu tunurile, in Galati, cind au iesit pensionarii in strada…
ROMANILOR! FACETI… PA LIBERTATII?

Hai sa va povestesc despre rautate (partea a doua)

In continuare despre rautate.
Uneori critica se interpreteaza drept rautate. Total gresit(uneori). Am citit un post pe tema asta azi. Hai sa facem cu totii un efort. Hai sa nu mai fim rai doar asa, de dragul de a fi rai. Si va mai propun un lucru. Hai sa fim totusi mai critici.
Am observat ca nu se comenteaza decat :bravo! foate bine! sau lucruri de genul asta. Hai sa purtam o discutie la alt nivel. Vreau sa aud si alte pareri, chiar vreau sa-mi spuna cineva unde gresesc, ce n-am facut bine, sau unde s-a strecurat o eroare de judecata.
Sunt curioasa si chiar vreau sa stiu parerea voastra, de-asta suntem colegi nu? Mi-a spus odata, o prietena, ca e important sa fi placut dar e la fel de important, daca nu chiar mai important, sa te faci remarcat, adica sa fi memorabil. Fiindca poate sa-ti placa un om acum si maine sa uiti ca a existat vreodata. Si poate gresesc, dar imi place ideea asta. Cum eu nu-s omul pe care sa-l placi de la prima vedere, v-am spus, castig oamenii in timp.
Mi se pare ca ar mai merge putina sare aici, hai sa fim mai deschisi. Daca nu-ti place ceva, spune! Fara ocolisuri, direct, fara substraturi, fara sa jignesti, fara critici acide. Dar hai sa fie totusi libertate, de-asta suntem aici. Cu totii vrem sa ne facem auziti.

Te iubeam, fraiere...

Te iubeam, fraiereee...
Vorbeam cu o prietena acum ceva timp, vorbeam despre 20 000 de lucruri, unele inutile, altele mai mult decat importante. Pentru noi desigur, pentru altii, poate banale. Asta e, fiecare vorbeste despre el si despre ce e important pentru el. N-am sa pot sa vorbesc cu pasiune despre starea ta de acum, despre filmul tau de aseara, sau despre cele 20 de lucruri din 2000 de domenii pe care nu le cunosc si de care nu-mi pasa.
Vorbeam cu tipa asta, moldoveanca mea cu gaura mare (haha, Monica, pentru amuzamentul tau.). Moldoveanca asta e simpatica tare. Uneori. Uneori ma scoate din minti, alteori e mai ok, uneori e atat de super-mega-egocentrica incat iti vine s-o bati. Ne-am paruit de vreo 2 ori. Ceva total atipic pt mine. Atipic acum. Cand eram mica eram batausa, tata spunea ca are 4 baieti, doar ca unul are parul lung. Si ala e cel mai al dracu'. Eh, m-am lasat de sport, nu m-am mai batut de mult.
Si eram eu cu ea si inca doua de-ale noastre. Si ne-am luat dintr-o prostie si mi-a carat un cot in coaste, si eu ei si uite-asa am uitat ca e joaca si chiar se trezise in mine starea aia de "uuuuuuooof, fir'ar mama ta sa fie!" si nu dadeam cat as fi da ca deh, autocontrol, dar parca as fi dat la pumni si la picioare..ouuuuhooo.
Sa revin, vorbeam eu cu moldoveanca mea de chestia asta, si mi-a spus de un blog numit "Te iubeam fraiere". Sau oricum, ceva foarte asemanator. Si eu m-am gandit direct la Vama Veche si la Vama mea de asta-vara. Si la nisipul pe care l-am carat in pantofi inapoi acasa si la masina aia galbena ca o mamaliga si la omul asta al meu.
Te iubeam fraiereee, da fraiere, te iubeam. Serios.
Si vorbeam cu tipa si ne-am amuzat pe tema asta o noapte intreaga. Sa faci un astfel de gest e mai mult stupid decat util, dar e atat de simpatic. Mie imi pare foarte simpatic, destul curaj cat sa nu-ti pese de parerile altora, destu tupeu (da, tupeu), destul avant cat sa nu te opresti dupa o zi. Mi-ar placea sa pot. Nu stiu daca am toate cele necesare. Dar am sa incerc, uite-asa. Dar n-o sa fie cu "te iubeam, fraiere". Nu, asta fiindca eu n-am motiv sa fiu atat de categorica, eu nu-s pornita pe cineva anume. Ma mai gandesc. La un nume si un scop pentru al meu "te iubeam, fraiere". Poate e inutil (clar e inutil), poate e stupid (se prea poate), dar am asa un chef de-a scrie nervoasa despre ceva...
PS: nervos nu inseamna suparat, inseamna cu patos.

Hai sa fim ceva mai curajosi, hai sa ne varsam nervii si sa spunem ce ne doare. Prea liniste aici si prea putina agitatie. Hai sa fim ceva mai tineri!!!

Plangerea telefonului pierdut

Am zis ca nu ma mai joc si-mi fac curat in cuburi. Ma mint pe mine ca la 6 ani, cica-mi strang jucariile, fac curat in urma si ma car. Prostii. Mi-am strans din jucarii, am facut curat si parca-as pleca, parca nu. Stiu ca n-am ce face mai mult, e exact momentul in care, in filmele hollywoodiene, e rasturnarea de situatie. Dar asta nu e un film, e the real shit, si partea cu OMG nu tine, chiar n-am ce face mai mult. Singura chestie buna? Spre deosebire de filme, eu am avut mai mult de 2 ore. Asa ca m-am gandit sa keep it low, poate cine stie, pana la urma o sa-mi iasa si mie ploile. Daca nu ies, asta e. Cat pot sa bocesc? Pana la uma toate trec, nu? Dar daca ies, hmm...daca ies ploile astea asa cum vreau eu o sa fie ceva. Nu am plecat niciodata de la ideea ca am sa ajung unde vreau, m-am gandit de fiecare data ca trebuie sa ajung undeva. Daca e bine e bine, daca nu nu, dar cumva tot am sa fac sa fie ok. M-am gandit intotdeauna ca am sa-mi dau seama pe parcurs, niciodata nu mi-au placut planurile... atatea chestii care pot sa iasa gresit.
Am citit un status azi, foarte simpatic, cam prea uzat, dar totusi cu acel ceva ... Fii optimist! Daca viata iti ofera lamai, cere si Martini!
Am vorbit de curand cu doi prieteni despre relatii. Unul zicea ca e important acel ceva, si starea de iubire cu devotamentul ei aproape absurd si partea aceea care doare putin dar parca iti place, celalalt spunea ca e mai important sa gasesti un om ok, care sa fie acolo, caruia sa-i pese, dar pe care nu trebuie neaparat sa-l iubesti. Pana la urma, oricine iubeste pe celalalt, si cam toate relatiile ajung tot acolo. Dupa un an doi sau 3 sau 10 tot acolo se ajunge. Nu vorbesc despre iubirea din filme, despre ea un fotomodel celebru si el expert in TIR cu bicepsi cat casa si dinti perfect albi, chestiile astea sunt adevarate ca Mos Craciun si Oaia Verde. Nu lanterna, oaia. Oamenii se muleaza dupa cei din jur, se ataseaza de ce e cunoscut. Si asta e o forma de iubire, dar parca as vrea mai mult partea in care nu e atat de sigur, nu e intotdeauna bine, partea aia in care fiecare zi de 17 o victorie mica mica. Inca putin... inca putin...
Am asa o stare aiurea fiindca-mi lipseste ceva ce am pierdut si parca as vrea inapoi ce e al meu, pe de-o parte. Pe de alta parte, stiu ca nu e ok, asta e, trecem peste, fiecare sut in fund e un pas inainte. Si ma uimeste intr-un fel ca nu vreau sa ma intorc de unde-am plecat. Asta am facut intotdeauna. Mai stiu si ca ma atasez prosteste de orice, ma bosumflu cand imi pierd un creion, e sfarsitul lumii cand trebuie sa schimb un telefon pe care tot eu l-am izbit de bordura. But that's just me. Ma atasez de lucruri si imi e al naibii de greu sa le pierd. De exemplu, acum am atatea lucruri noi in jur si parca tot la amaratul ala de telefon imi sta gandul. Nu mergea bine, se inchidea cand avea chef dar era al meu si asta imi dadea o stare de bine. Al meu. Parca apucase sa se muleze pe mana mea dreapta, stia cand am chef sa ma joc, cand sa nu sune si cand sa dea un semn mic, prea mic ca sa ma deranjeze, suficient cat sa stiu ca e acolo.
Imi e aiurea sa-i dau cuiva din lucrurile mele, sunt mult prea posesiva. E ok sa imprumut, sa dau si sa primesc inapoi, sa stiu ca e inca al meu dar nu chiar acum. E faza aia cu "bye bye". Cand eram mica ma duceau ai mei la tara, si ma lasau acolo cu lunile. Nu stateau niciodata mult, nu mai mult de 2 zile. Si cand ii vedeam ca-si fac bagajele ma ascundam in gradina, sa nu le spun "pa pa". Stiam ca or sa plece oricum dar aveam eu impresia ca n-or sa plece de tot daca nu le spun "pa pa".
Pana la urma tot la asta ajung, imi e aiurea sa-mi dau din lucruri. Bai telefonule, imi lipsesti. Rau de tot. Dar nu-i nimic, you have your bro mansion now, it's ok. Doar sa nu uiti de alarma de la 17:00. Mai ales marti, marti astept un semn sau patru. Pentru fiecare film in parte.

Vita incerta, mors certissima

Eu îţi car sicriul,
Prin noapte şi zi
Spre graniţa dintre a fi ...
Şi a muri.
De mult îţi car sicriul
Prin ploaie şi vânt,
Urmărit de al corbului cânt,
Pe un drum mortul şi viul ...
Eu îţi car sicriul
Spre cimintir,
Mormânt de martir
Ţi-e pregătit,
Mă învăluieşte târziul,
Ajuns lângă groapa ta
Te cobor în pământul proaspăt ...
A trecut de mult vara.
Dar spune-mi acum,
Ce fac cu libertatea?

Ţi-am cărat sicriul.

http://paranoid-man.deviantart.com/art/Vita-incerta-mors-certissima-144916984