Se afișează postările cu eticheta CUVINTE POTRIVITE. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta CUVINTE POTRIVITE. Afișați toate postările

ELEGANŢA NU SE UITĂ

În studenţie, având bani puţini trebuia să fim chivernisiţi, fiindcă de ciocolată şi teatru nu ne puteam lipsi.

Aşa că nu stricam niciodată banii pe metrou şi toate distanţele, oricât de mari, le parcurgeam pe jos fie ploaie, arşiţă sau vijelie.

Şi o altă economie o făceam din tuns: ne tundeam singuri, reciproc, eu pe soţul meu şi el pe mine. Aşa am cunoscut-o pe Viorica.

Viorica avea o foarfecă îndemânatică şi orice meseriaş ştie că reuşita este jumătate practică, jumătate scula potrivită.

În căminul studenţesc erau câteva figuri remarcabile.

Adrian Cioroianu, frumos, distins, ar fi putut lesne face pârtie printre fete dacă şi-ar fi pus în minte.

Dar între fete  Viorica Vatamanu,  cu ochii viorii, inteligenţi, faţa de premiantă şi hainele elegante, de mare doamnă mi-a lăsat o impresie aparte. Probabil şi pălăria îi dădea un aer special…

În stilul meu direct i-am spus că-i admir deopotrivă ochii şi croiala hainelor şi ea mi-a povestit că-şi croieşte şi-şi lucrează singură toată garderoba.

Era studentă la teatru şi pentru cine nu ştie, la acele vremuri competiţia era crâncenă şi reuşita fabuloasă.

Era marcată de cifra şase: şase ani dăduse admitere la Institutul de teatru şi acum făcea facultatea la seral tot şase ani.

Stăteam adesea la şuetă, eu având o problemă încordată cu soacra care se lupta să mă despartă de soţul meu(şi nu i-a trecut nici acum după 21 de ani).

Ea mă consola râzând frumos: “noră potrivită pentru soacră-ta nu-i decât Zoe Ceauşescu dar din păcate pentru ea, Zoe este deja luată. Dar o fiere de soacră mai a dracu’ ca a ta nu nimereai decât în persoana Elenei Ceauşescu!”-zicea Viorica.

Pe ea nu o vedeam niciodată cu băieţi, deşi era o frumuseţe şi precis avea succes maxim. O întrebam de ce este singură şi ea glumea mereu: “nu accept decât nevastă sau amantă de preşedinte!”

Am terminat facultatea şi m-am mutat din cămin dar, pe Viorica am admirat-o o vreme în vitrina Institutului de teatru, la fotografiile absolvenţilor: evident cu pălărie!

Prin ‘95-’96 pe strada Edgar Quinet, ‘n Bucureşti, chiar în faţa intrării la facultatea de matematică se produce un ambuteiaj. În dreptul meu, un Volvo bengos de culoare închisă.

Geamul se lasă şi o doamnă elegantă, cu pălărie şi mănuşi mă salută zâmbind misterios. Lângă ea, viitorul preşedinte Emil Constantinescu.

Geamul s-a ridicat şi coloana s-a pus în mişcare.

Uimirea m-a ţinut o vreme pe loc… Viorica?

Trăind agitat şi în mare viteză, adesea mă visez  cu un cappucino în faţă, discutâd cu Viorica pe o terasă elegantă…

Proză Afurisită găsiţi şi La Tanti ELVIRA

SOCRUL ŞI UNGUROAICA

Autor Doina Popescu
http://doinapopescu.wordpress.ro/
Prietenul meu, mare folk-ist şi mare patriot este vizitat de fecior şi virtuala noră, unguroaică din apropierea Braşovului.


După politeţuri şi primele momente de stânjeneală, discuţia se înfiripă.

-Şi ce facultate faci domnişoară?- întreabă virtualul socru?

-Limbi străine, răspunde virtuala noră unguroaică.

-Şi care-s alea?

-Româna, engleza şi hindu!- răspunde prompt puştoaica.

PROFESORUL TRĂZNIT

Titlu: Profesorul trasnit
Autor:: Doina Popescu
Articol: Domnul Ghimpe, profesorul de filozofie era un bărbat înalt, bine făcut şi chiar dacă avea în jur de 50 de ani, elevele de la liceul de fete adormeau cu el în gând şi era masculul cel mai pomenit în jurnalele şi oracolele la mare modă.
Nu ştia nimeni exact de unde-i venise porecla de GHIMPE, totuşi, ceva nu era tocmai în regulă cu el. Umbla o vorbă c-ar fi somnambul.
Fetele, chiar dacă niciuna nu văzuseră ceva anume mai alăturea cu drumul la distinsul profesor, totuşi, fiecare cunoştea la a doua sau a treia mână câte o sumă de poveşti care mai de care mai colorate legate de domnia sa.
Într-o zi, lipsind domnul Ghimpe la primele ore, domnişoara directoare intră la idei şi trimise acasă la profesor un stol de fete să afle cauza întârzierii. Se zice că mai lipsise astfel de la şcoală şi fusese găsit cocoţat pe acoperiş, făcând declaraţii de amor nebun la mâţe. Directoarea bănui o cauză asemănătoare şi se baza pe isteţimea fetelor să-l aducă în siguranţă la şcoală.
Ciripind vioaie, fetele ajung repejor la vila profesorului, o căsoaie de armator cu gard frumos lucrat în fier forjat. Ajunse în faţa uşii stolul amuţi:
Pe un şezlong, profesorul dormea gol-goluţ, etalându-şi erecţia la soare.
-Co-lo-sal!- exclamă o elevă.
-Ba eu zic: co-lo-sa-lă!- o corectă alta pistruiată.
-Hai, vitezelor! Care are curaj să-l trezească?
-Aţi înnebunit? De ce să-l trezim? Uite ce frumuseţe! Ar fi păcat, zău aşa! Eu zic să-l privim pe săturate şi să mergem să-i povestim domnişoarei!
-Ai curaj să-i povesteşti tu?
-De ce i-o fi zicând Ghimpe? Era mai potrivit Măciucă!- zise iarăşi pistruiata.
-Nu vă mai certaţi, am eu o idee! Trebuie să fim isteţe ca s-o convingem pe domnişoara să vină să vadă cu ochii ei! Dacă v-aţi săturat de privit haideţi!
Ajunse la liceu, fetele, îmbujorate îi spuseră Domnişoarei că Ghimpele pare mort.
Domnişoară lăsă ora baltă şi însoţită de fete alergă la casa profesorului.
Fiind probabil prima erecţie din viaţa domnişoarei, aceasta leşină din primul moment. Când îşi reveni, trimise fetele la liceu:
-Dacă se află despre isprava asta-n târg, nu mai fac anchetă să aflu cine-a găvărit: vă exmatriculez pe toate! Am înmormântat subiectul definitiv!
Fetele plecară cam fără chef, iar Domnişoara rămase cu Ghimpele.
Două săptămâni mai târziu, zarvă mare în oraş: Domnişoara şi Ghimpele îşi anunţau logodna.Alte fragmente de proză afurisită pe http://doinapopescu.blogspot.com
--

CUM SĂ FACI IMPRESIE PROASTĂ

Autor: Doina Popescu 

http://doinapopescu.blogspot.com

Noi am fost trei fete şi ne-a crescut mama cam ca la mănăstire. Conform educaţiei de acasă şi ideilor pe care mi le însuşisem aveam în plan să mă mărit pe la 30-35 de ani.

A venit Făt-Frumos pe cal alb ( dacă nu mă credeţi  scanez pozele şi le postez) şi m-am măritat într-o oră, cam în primul an de facultate! De ce oare?

Vă spun eu! Eram naivă şi un băiat frumos şi şmecher mi-a zis că el e singurul băiat de pe Pământ. Cum pe vremea lui Ceaşcă totul era pe cartelă şi se termina repede… l-am luat imediat! Cred că mă temeam că nu mai găsesc…

M-a aburit aşa de frumos cu versuri de Topârceanu, că şi acum mai cred că este singurul bărbat de pe Pământ.

Dar, nu de mine voiam să vă povestesc…

Cum spuneam, la mănăstirea noastră nu intrau băieţi. Soţii noştrii au călcat la noi acasă doar ca să ne ceară de la mama.

Astfel, actualul meu cumnat, un bărbat frumos,  elegant şi teribil de dichisit venea să o ia pe soră-mea la întâlnire.

Sincer, dacă aş fi avut cu cine, aş fi pariat că-şi face unghiile la manechiuristă dar, nu ştiu de ce,  soră-mea m-a alergat  când am vrut să pun pariu.

Ea, una din frumuseţile oraşului prin anii ‘80, ţinea steagul sus şi o făcea pe indiferenta.

La ora de întâlnire, când băiatul se prezenta cu florile, bomboanele, ceasul( pe vremurile alea băieţii nu veneau cu mâna-n… să zicem elegant buzunar, ca acum), ei bine, sora mea se spăla la cap.

Locuiam într-o casă  naţionalizată şi aveam mai mulţi vecini  pe holul comun.

În hol, o masă cu scaune şi lada de zestre a doamnei Călin, o babă băsărăbeancă, haiosă la vorbă dar, caciorâtă la caracter care avea în jur de 97 de ani.  Se pare că a murit pe la 103.

Vârsta ei era secret de stat însă, am dat o plăcintă la poştăriţă ca să-mi zică!

Deci, frumosul îndrăgostit îşi petrecea cam două ore pe hol, uneori chiar mai mult, aşteptând-o pe sor-mea să se spele la cap, să se macheze şi să se schimbe de cinşpe ori .

Ei bine, în casă nu-l primeam, fiindcă, aşa cum ziceam, casa noastră funcţiona pe amendamente clare dar, la insistenţele mele mama acceptase accesul pe holul comun, fiincă dacă stâlpea două-trei ore poarta, ne vorbea toată strada. Mă rog, la dublu că stăteam pe colţ.

Într-o zi, doamna Călin -îţi punea acatiste la biserică dacă-i ziceai babă- fluturându-i unghiile proaspăt făcute îi cere o ţigară.

Băiat fin, chiar dacă a gândit că babii i-ar fi de stâlpi la scufiţă mai degrabă decât de ţigară, o serveşte galant.

Baba îşi trage rochia şi îşi ridică piciarele aranjându-şi dresurile fine. Flăcăul se întoarce discret şi se uită pe geam.

Vine sor-mea, apar şi eu, baba tot se foia mângâindu-şi dresurile.

În sfârşit pleacă amândoi frumoşii, iar eu care aveam vreo 14-15 ani râmân cu baba.

-Copchilu’, ascultî la mini: o hi aista parfumat ca o gradinî, da’ să nu si mariti cu el nici  sî moarî ! Nu-mi plaşi di dânsul şi paşi, cî aista nu-i barbat!- zice ea cu accentul de băsărăbeancă care îmi plăcea atât de mult.

-Da’ ce cusur are, doamna Călin?

-Sor-ta abie iantrasi la scaldatoari şî ahe tâmp berechet şî încî! I-am aratat chişoarili uiti pân-acolişa la copsâşoari şî lui nu i s-o ţepenit nimicuţî.

Alţii cari erau barbaţî dî ispravî, cum li arâtam chişioarili, cum alergau după mini ca nişte dulai dogorâţi. Aista ari numa vazduz sî-i umfli izmeanili!  Halal barbat sî nu ştii şi sî facî la o muieri straşnică ca mini!

Cât eram eu de mică şi neştiutoare la 14 ani, c-am crescut fără internet, şi-n CUTEZĂTORII şi MINITEHNICUS nu mi-am făcut instructaj porno, tot am înţeles ce oscior de curvă-i baba Călin!


MONA NU MULGE VACA!

Autor: Doina Popescu

Eram la ţară la mamaia Mihaica şi picasem prost rău! Da’ rău de tot!Nimeni nu mă băga în seamă: tot satul vorbea numai de Mona care fugise cu banu’.Ţăranii ăştia nu ştiau nimic: corect gramatical era cu banii, nu cu banu’.
Eu o iubeam tare mult pe Mona. Era născută în aceeaşi zi cu mine dar, era muuult mai mare şi ştiam precis că nu e hoaţă. Era absolut imposibil să fi fugit cu banii. Nu credeam în ruptul capului aşa minciuni! Şi mă bucuram pentru ea că fugise, fiindcă în sat te puteai angaja doar mulgătoare de vaci la CAP.

Se-nghesuiau babele în vizită la mamaia Mihaica joia să mănânce pâine caldă abia scoasă din cuptor dar nu lipseau nici în restul zilelor, bucurându-se la scovergi ori chisăliţă cu mămăligă rece,(un fel de compot făcut din cruzăciuni: zarzărele sau corcoduşe verzi). Mâncau şi şuşoteau ore în şir despre Mona. Toantele o ţineau una şi bună că fugise cu banu’.
Eu le întrerupeam mereu şi le corectam: nu cu banu’, cu banii! Aşa-i corect gramatical!
-Fai Mihaică, fata asta ori îi diochiată fă, cî niechează di când am hinit!- zicea ţa’ Ioana Căcălata şi stuchea spre mine de trei ori, apoi se freca pe călcâiul răpănos scos cu greu din gumarul spart şi încerca să-mi dea pe frunte.
Ţi-ai găsit să mă prindă! Eu eram titirez iar ţa’ Ioana Căcălata umbla cu greu în două beţe numite pompos bastoane. Se mişca sărmana ca vai de ea! Din cauza grăsimii şi a osteoporozei i se curbaseră picioarele aşa de rău, că şi cel mai gras berbec putea să treacă printre ele fără să producă electricitate.
Cât a fost vara de mare, nefiind alt eveniment în sat mai acătării, Mona a ţinut cap de afiş şi la CAP la vaci şi la magazii la vânturat grâul şi la canalul de irigaţii unde spălau femeile lâna, ba şi pe Siret la prins peşte ori în satul vecin la moară ori la stână la cioban. Pe unde-mi făceam veacul, bărbaţi sau femei discutau frenetic despre Mona spre disperarea mea. Cât o iubeam pe Mona!
Într-o zi când se reuniseră babele la şanţ la bunica, eu aranjam nişte cataroaie formând o piramidă. Aveam mare război cu Friptu’, băiatul lu’ Tinca şi a lu’ Dumitru. I se zicea Friptu’ sau Opăritu’ fiindcă-l scăpase toanta de mă-sa în oala clocotită cu ciorbă când era mic şi săracu’ arăta a orice, numai a copil nu. Probabil că situaţia lui îi dădea o stare de ură generalizată fiindcă se ţinea numai de rele.
Eu îmi făceam zilnic în curte la bunica câte o fântână dintr-o cutie de tablă îngropată pe jumătate în pământ şi meşteream o crăcană şi cumpăna cu un briceag, îi puneam fir, găletuşă dintr-un borcan de medicamente şi când eram gata, venea tâlharul şi mi-o călca în picioare. Eu băteam cam pe oricine dar, nu puteam să dau în Friptu’ fiindcă bunica zicea că-i păcat, că l-a bătut Dumnezeu destul.

În plus, Tinca şi Dumitru făceau mămăligă-n curte şi mâncau, iar pe copii, Friptu’ şi Sica, o făptură grozav de slabă, îi dădeau pe uliţă. Amărâţii se lipeau de stinghiile gardului însăilat din şipci rare şi priveau căpiaţi de foame cum se ghiftuiesc nesimţiţii de părinţi. La sfârşit, dacă mai rămânea vreun rest de mămăligă îl înşfăca ghiauru’ de Costel, adică Friptu, iar Sica venea plângând la ţa’ Mihaica care avea mereu ceva pregătit în chiler.
Mamaia o chema din prima, cum se aşezau cretinii la masă dar, Sica era obsedată să le numere dumicaţii şi până nu se tortura după ritualul zilnic şi nu-şi pierdea speranţa în încleştarea cu fra’su, veşnicul câştigător, nu se hotăra să vină. Ai fi zis că abia după ce rămânea mofluză îşi amintea că la ţa’ Mihaica are asigurat un blid de mâncare. Atunci plângând cu disperare, abia linchea, nu mai mult decât o pisică. Ai fi zis că nu poate mesteca decât cu lacrimi şi fiind atât de plăpândă obosea imediat. Friptu’ venea ca un hultan şi rădea tot. Degetele lui erau contopite de la opăreală dar era îndemânatic la mâncare.
Deci, ziceam că adunasem pietre ca să pornesc războiul psihologic cu Friptu’, să-l sperii oleacă, când mă întreabă o babă tolănită pe şanţ:
- Da, ci faci mamaii cu cataroaili celea?
-Am o treabă!
-Zii, fa cî te zic lu’ măta!
-Uite, bre, le-am adunat să arunc în tâmpiţii care zic că Mona a fugit cu banii.
Ţa’ Ioana Căcălata, ţa Ioana a lu’ Paraschiv şi ţaţa Ileana s-au ridicat de pe şanţ şi-au fugit de le-au sfârâit călcâiele prăfuite şi crăpate. De faţă cu mine n-au mai bârfit-o pe Mona niciodată.
Mult mai târziu, aveam deja vreo 16 ani şi stăteam de vorbă cu Mona:
-Ce te mai bârfeau babele-alea clevetitoare!- zic eu aruncând o clătită-n aer.
-Când, atunci când am fugit cu Banu? N-a mers!
Atunci am priceput şi eu în sfârşit cum stătea treaba! Tare m-am mai bucurat că Mona a fugit cu Banu, flăcăul chipeş din satul vecin Mihalea şi nu cu banii!


A FI SAU A NU FI… DOTAT

Autor Doina Popescu

http://doinapopescu.wordpress.com

La mate pură era un tip Sorinel. La prima vedere era o.k., chiar un brunet frumuşel. Colegii lui însă susţineau că era puţin plecat de-acasă.

Printre năzbâtiile zilnice pe care le făcea, o să vă povestesc una, nu musai cea mai gogonată.

În Grozăveşti, căminele de băieţi C şi D sunt cuplate pe aceeaşi intrare. Duşurile la etajul unu’ erau faţă în faţă cu biroul administratorei, Viorica.

Cu nişte ochi albaştri la concurenţă cu Liz Tylor, brunetă şi focoasă, pedanta Viorica îi punea pe jar pe studenţi şi unii îşi oboseau puternic dreapta cu gândul la ea.  Era o tipă de treabă dar, le tăia scurt elanul îndrăzneţilor cu câte o înjurătură de şofer de troleibuz.

Sincer, n-am auzit nicio bârfă legată de ea cu toate că acolo, greu să tragi un vânt să nu te ştie toată suflarea.

Într-o zi, iese Sorinel de la duş, gol cum îi era obiceiul şi cu prosopul pe umăr şi cam bezmetic dar blând, nimereşte peste Viorica.

Acuma ori era Sorinel dotat din calea-afară, ori n-avea nimic sau o fi avut două, nu m-a lămurit nimeni, chit că plesneam toţi de curiozitate.

Cert este că Viorica a leşinat şi nu şi-a revenit decât stropită cu apă pe faţă.

S-au dus vremurile alea! Câte gacici mai leşină azi când văd un bărbat în pielea goală?

Doamnelor şi domnişoarelor care citiţi acest articol, vă rog să-mi povestiţi cam de câte ori aţi leşinat!

Alte povestiri afurisite la http://doinapopescu.blogspot.com