Autor: Doina Popescu
Femeia stătea prudentă pe bordură, la zebră, aşteptând să treacă toate maşinile.
Microbuzul încetini şi şoferul îi făcu semn să treacă. Zâmbi amabilului şofer dar pe banda a doua, un şofer de Matiz ce vorbea la mobil o proiectă în aer şi Sofia căzu pe asfalt împrăştiată ca pe o jucărie stricată. Salvarea veni rapid dar şansele femeii se cam terminaseră.
Anton, o matahală de un metru nouăzeci şi 150 de kilograme urca scara spitalului gâfâind. Îl enerva că nevastă-sa fusese neglijentă taman acum când obţinuse bilete la Călimăneşti.
Îl găsi pe doctor care-i spuse grav să se pregătească pentru tot ce-i mai rău.
Privi cu ciudă spre salon dar nu mai intră. Pragmatic şi eficient cum fusese dintotdeauna, scoase ceva bani de la bancă şi cumpără sicriul cel mai ieftin şi toate rânduite pentru eveniment. Avea de gând s-o îngroape rapid şi să mai prindă câteva zile de staţiune.
Cele 18 zile de băi s-au scurs dar Sofia se încăpăţâna să trăiască. Anton dădea târcoale pe la spital şi nu înţelegea de ce se face atâta risipă cu medicamente şi curent electric ca să pompeze câteva zile de viaţă într-o halcă de carne bătrână. Avea crize de furie cu gândul la hainele rupte la Casa de Pensii ca să-şi ia bilet la staţiune, ca să ce? Să risipească banii pe Apa Sâmbetei!
După vreo trei luni în care Anton aştepta telefonul eliberator, iată că minunea se produse. Fu sunat de la spital:
-Bună ziua! Domnul Anton Stratulat?
-Da!
-Spitalul suntem! Veniţi să vă luaţi soţia!
-Săru-mâinile duduie! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!
Anton chemă un taxi camionetă, avea vorbele făcute, încărcă sicriul ce stătuse trei luni rezemat de frigiderul din hol şi plecă la spital bucuros că aşteptarea a luat sfârşit.
Întrebă la poartă de unde se ridică morţii, urmări atent toate explicaţiile dar aleea spre morgă era blocată de nişte muncitori care executau o lucrare. Plecă spre birourile spitalului ca să găsească o cale să primească moarta.
Pe hol Anton duse mâna la inimă şi se sprijini de perete. În faţa lui, Sofia venea palidă dar surâzătoare.
-Trăieşti?-îngăimă Anton ca un cretin.
-După cum vezi! Nu te bucuri, bărbate? De azi înainte să-ţi găteşti şi să-ţi speli singur, măgarule! O dată n-ai deschis uşa salonului! Un măr nu te-ai îndurat să-mi aduci! Canalie de doi bani! Anton făcu cale-ntoarsă cu femeia supărată pe urme.
Ajunşi la camionetă, Sofia îşi puse mâinile-n şolduri:
-Bravo, bărbate! Copârşeu, ai! Te pregăteai să mă-ngropi! Să nu te mai prind la mine-n dormitor, băşinos ramolit!
Sofia urcă lângă şofer şi Anton, la cele 150 de kilograme urcă gâfâind cu greu în camionetă lângă sicriu.
Ajunşi acasă, Anton plăti cu jale şoferului cursa inutilă, luă sicriul în spate şi urcă în apartament.
Sofia udă florile, mâncă fără să-l bage pe Anton în seamă şi plecă la o vecină.
Peste două ore Anton căzu pe scări şi muri pe loc. Alarmată de vecini, Sofia chemă salvarea care constată decesul: infarct! Cu ajutorul vecinilor încercă să-l înghesuie pe Anton în sicriu dar nu fu chip. Era cu un cap mai mare decât sicriul. De altfel, nici de lat nu era destul. Se vede că fusese luat pe măsura ei care avea un metru şaizeci şi 50 de kilograme. Încercă să-l schimbe cu unul mai mare dar vânzătorul voia să facă încă o vânzare, nu o pomană, aşa că fu nevoită să cumpere unul mai cuprinzător.
După înmormântare, Sofiei îi era oarecum să doarmă cu sicriul în casă şi-şi anunţă prietenele că are de vânzare un sicriu la preţ redus.
Rita era o zănatecă dar când avea o treabă de făcut, cântărea temeinic şi luat deciziile cele mai potrivite. Îi plăceau chlipirurile, stătea cu banii pregătiţi şi cumpăra când avea ocazia aşa că ajungea să nu aibă niciodată nevoie. Îşi zise că i-or mulţumi ginerii pentru aşa economie, aşa că nu ezită să cumpere sicriul la jumătate de preţ. Asta fusese viaţa Ritei: chilipir după chilipir! Fericire la preţ redus!
Peste un timp, când plecară Mateeştii la mare, după obicei, îi lăsară Ritei cheia să mai vadă de casă.
Rita avea o bună reputaţie în cartier şi era ceva obişnuit ca vecinele să-i lase cheia. Mai o floare udată, mai o ţeavă spartă, nu se ştie niciodată!
Într-o dimineaţă, Rita primi telefon de la nepoata ei din America că este în vizită în România împreună cu logodnicul şi o va vizita chiar a doua zi.
După primele momente de bucurie Rita îşi aminti de sicriu. Dumnezeule! Natalia o ştie de trăznită dar logodnicul va fi şocat. Rita se decise imediat: nu avea decât să ducă cosciugul în apartament la Mateeşti pentru câteva ore şi problema era rezolvată. Aşteptă să fie pustiu pe casa scării, intră în casă la Mateeşti cu sicriul apoi aduse şi capacul. Îl puse pe masa din sufragerie cu capacul pe el şi se duse să facă pregătirile pentru musafiri.
Natalia, o femeie tulburătoare pe care n-o mai văzuse de când era un copilaş cu genunchii juliţi o copleşi cu daruri. Americanul era un tip bine, bazat pe portofel, aşa că Rita era de-a dreptul fericită.
Natalia închiriase o vilă la Cheia pentru două săptămâni şi insistă să meargă şi Rita: de nerefuzat!
Evident că a uitat de sicriu şi Mateeştii au avut un şoc când s-au întors dar, cea mai mare surpriză a fost când domnul Mateescu i-a oferit 200 de euro pe sicriu.
Întorşi de la mare, Mateeştii îşi găsiseră casa răscolită, laptopul, bijuteriile şi 4000 de euro într-un rucsac şi rucsacul în spatele unui hoţ mort în sufragerie lângă sicriu.
La reconstituire s-a constatat că hoţul intrase pe geamul de la baie, jefuise dormitoarele aflate pe acelaşi hol cu baia şi în sufragerie dând cu ochii de cosciug făcuse infarct.
A vuit cartierul de aşa întâmplare, aşa că Mateescu a cumpărat sicriul norocos şi l-a închiriat vecinilor şi colegilor de serviciu care plecau în concediu. Şi-a scos banii investiţi din prima vară. Evident, şi Mateescu a putut pleca în concediu mai relaxat!
Se afișează postările cu eticheta BRAILA. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta BRAILA. Afișați toate postările
BRĂILA, GAZDĂ PENTRU NORA IUGA
Criză mondială şi căldură tropicală! Îngrozitoare combinaţie!
Şi totuşi ce te poate scoate din casă pe astfel de vreme?
Ei bine, am ieşit însoţită de Sabrina fiindcă poeta Angela Baciu ne-a făcut bucuria s-o invite la Brăila pe Doamna Nora Iuga, poetă, prozatoare şi traducătoare de succes.
Într-un dialog viu, neregizat, s-au scurs două ore şi jumătate. Nicio întrebare n-a fost ocolită, publicul a venit cu temele făcute şi a ridicat mingile la fileu iar Doamna Nora a marcat cu nonşalanţă.
Eleve de la “Liceul de Artă” şi “Nicolae Bălcescu”, recitând poeziile Norei Iuga au surprins publicul, dar şi pe poetă prin inspiraţia de care au dat dovadă în alegerea poeziilor. Nora Iuga a aplaudat cu putere. Cum ar spune Alex Ştefănescu, Norei Iuga i-au plăcut grozav poeziile… Norei Iuga. Şi nouă!
O altă surpriză deosebită a fost că în urma unei întrebări a Doamnei Luminiţa Dascălu, bibliotecară la “Colegiul Naţional Nicolae Bălcescu”, Doamna Nora Iuga a identificat imediat în dânsa o poetă. Şi ca să nu se dezmintă, poeta Luminiţa Dascălu, căci despre dânsa este vorba, a surprins cu o poezie profundă în stilul şi despre Nora Iuga.
Ce impresie a lăsat Nora Iuga brăilenilor? CARISMĂ şi FORŢĂ!
Deşi poeta şi-a spus vârsta fără reţineri, eu n-am s-o fac, dar îi voi ura sănătate, viaţă lungă, inspiraţie divină şi cronici minunate!
Şi… să mai vină la Brăila fiindcă o aşteptăm cu drag! Cu mult drag!
Foto realizate de: Doina Popescu Braila
Foto 1,3,4: poeta Angela BACIU, scriitoarea si traducatoarea Nora Iuga si Dragos Neagu
(dir.Biblioteca „Panait Istrati”)
Foto 2: Angela BACIU, Nora IUGA si Sabrina
Foto 5: Angela BACIU si Dragos Neagu
Organizatorii evenimentului:
- Biblioteca „Panait Istrati” Braila
- Consiliul Judetului Braila -
„GalART pentru tineri” un proiect de Angela Baciu
- Inspectoratul Scolar Braila
Şi totuşi ce te poate scoate din casă pe astfel de vreme?
Ei bine, am ieşit însoţită de Sabrina fiindcă poeta Angela Baciu ne-a făcut bucuria s-o invite la Brăila pe Doamna Nora Iuga, poetă, prozatoare şi traducătoare de succes.
Într-un dialog viu, neregizat, s-au scurs două ore şi jumătate. Nicio întrebare n-a fost ocolită, publicul a venit cu temele făcute şi a ridicat mingile la fileu iar Doamna Nora a marcat cu nonşalanţă.
Eleve de la “Liceul de Artă” şi “Nicolae Bălcescu”, recitând poeziile Norei Iuga au surprins publicul, dar şi pe poetă prin inspiraţia de care au dat dovadă în alegerea poeziilor. Nora Iuga a aplaudat cu putere. Cum ar spune Alex Ştefănescu, Norei Iuga i-au plăcut grozav poeziile… Norei Iuga. Şi nouă!
O altă surpriză deosebită a fost că în urma unei întrebări a Doamnei Luminiţa Dascălu, bibliotecară la “Colegiul Naţional Nicolae Bălcescu”, Doamna Nora Iuga a identificat imediat în dânsa o poetă. Şi ca să nu se dezmintă, poeta Luminiţa Dascălu, căci despre dânsa este vorba, a surprins cu o poezie profundă în stilul şi despre Nora Iuga.
Ce impresie a lăsat Nora Iuga brăilenilor? CARISMĂ şi FORŢĂ!
Deşi poeta şi-a spus vârsta fără reţineri, eu n-am s-o fac, dar îi voi ura sănătate, viaţă lungă, inspiraţie divină şi cronici minunate!
Şi… să mai vină la Brăila fiindcă o aşteptăm cu drag! Cu mult drag!
Foto realizate de: Doina Popescu Braila
Foto 1,3,4: poeta Angela BACIU, scriitoarea si traducatoarea Nora Iuga si Dragos Neagu
(dir.Biblioteca „Panait Istrati”)
Foto 2: Angela BACIU, Nora IUGA si Sabrina
Foto 5: Angela BACIU si Dragos Neagu
Organizatorii evenimentului:
- Biblioteca „Panait Istrati” Braila
- Consiliul Judetului Braila -
„GalART pentru tineri” un proiect de Angela Baciu
- Inspectoratul Scolar Braila
DE NEREFUZAT
← EMINESCU ARE TOATE RĂSPUNSURILEINTERVIU →NOPŢI ALBE
Posted on 16/03/2010 by Doina Popescu
5 Votes
Bunica din partea tatălui, la vreme de iarnă îşi lua radioul pe lămpi la spinare, lăsând pe moş să vadă de animale şi venea la oraş, mare amatoare de trai boieresc. Radioul era marca Bucureşti, mare cât juma de ladă de zestre, dar fără muzici şi ştiri baba nu putea trăi.
După ce-ncerca clanţa la toate patru fetele, cu urături şi păruieli, venea să petreacă iarna la noră, zicând că-i mai bună căldura de lemne decât dogoarea “falşă” de calorifere, chit că două fete stăteau la casă şi doar două la bloc.
Băboiul tot îşi făcea de lucru pe la poartă lăsând-o deschisă, gândind c-o veni cineva s-o anunţe de moartea moşului.
Eu mă necăjeam rău, fiindcă porcul se plesnea în uşa cotineţii până o deschidea şi dacă prindea poarta deschisă pe-aci ţi-e drumul! Nu de lipsa cârnaţilor la Crăciun mi-era, cât de bătuta care m-aştepta de la papaşa dacă s-ar fi întâmplat aşa pocinog.
Cât eram de mică, să fi avut vreo patru ani că nu eram încă la grădiniţă, nu mi-a fost greu să pricep că nu atât ducea grijă de moartea moşului, cât trăgea mare nădejde!
De năduf i-am spus-o şi lui papaşa şi cum atunci când era treaz avea simţul glumei, a râs pe săturate spre oftica babii.
Într-o seară i se năzare băboiului să mă cheme să dorm cu ea şi-mi trimite mesajul prin papaşa: de nerefuzat!
Acuma, n-o ridicasem încă la rang de Satană dar nici prea dragă nu-mi era, dar cel mai tare-i duceam grija să nu moară-n somn şi să dorm cu leşul lângă mine.
Cum băboiul dormea cu radioul la cap şi o lampă de carte aprinsă, mi-am luat un fulg şi o oglindă ca să mă-ncredinţez peste noapte că baba trăieşte.
Spre mirarea mea, peste cămaşa de noapte şi-a pus bunda. Îmi plăcea bunda ei, din izmene de ministru zicea ea, că era din material raiat, cusută cu aţă întărită şi cu nasturi metalici, ca la vestonul ostăşesc.
De cum a adormit i-am pus fulgul pe buze şi m-am pus pe aşteptat. O vreme a fost bine, fulgul mişcându-se încet-încet. Încă trăia!
Ei şi-odată se pune băboiul pe horcăit şi pe sforăit, să cadă varul de pe pereţi.
Până la urmă nu era chiar rău, că pe fond sonor măcar ştiam că-i în viaţă, când, hâţ, aspiră baba fulgul.
Duceam grijă că s-o sufoca dar unde s-o fi fixat fulgul buclucaş, că băboiul scotea nişte zgomote undeva între pârţuri şi trompetă de pionier.
Mi-am făcut planul s-o şterg la soră-mea mai mare să dorm cu ea dar lângă uşă era o măsuţă şi pe măsuţă paharul cu dinţii babei.
De voinică ce eram, băteam toţi băieţii de pe stradă dar pe lângă dinţii din pahar n-am putut să trec şi pace şi nici acum nu ştiu dacă m-aş învrednici…
Neputând să dorm de la atâta sforăit-grohăit, m-am ridicat în genunchi şi am început să mă joc la radio. Răsuceam de butoane, atingeam clapele pe care mi le imaginam de pian până mi-a venit o idee. Mă întorc spre babă şi încep să-ntorc nasturii metalici. La faza asta intră papaşa să bea apă fiindcă la noi, camera de oaspeţi nu era încălzită pe timpul iernii, acolo fiind cazat purcelul după Ignat. Deci, băboiul dormea în bucătărie.
Behăit de somn, papaşa mă întreabă:
-Radu tati, ce faci cu nasturii lu’ mă-ta marea?
-Nu vezi în ce hal sforăie? Îi dau sonorul mai încet!- şi arăt spre radio.
Impresionat, m-a luat să dorm cu el ca să mă scutească de necaz, aşa că restul nopţii am răsucit nasturii de la pijamaua lui papaşa, fiindcă sforăitul lui era ca mugetul elefantului iar când se mai domolea, lesne speria şi-o vacă…
Posted on 16/03/2010 by Doina Popescu
5 Votes
Bunica din partea tatălui, la vreme de iarnă îşi lua radioul pe lămpi la spinare, lăsând pe moş să vadă de animale şi venea la oraş, mare amatoare de trai boieresc. Radioul era marca Bucureşti, mare cât juma de ladă de zestre, dar fără muzici şi ştiri baba nu putea trăi.
După ce-ncerca clanţa la toate patru fetele, cu urături şi păruieli, venea să petreacă iarna la noră, zicând că-i mai bună căldura de lemne decât dogoarea “falşă” de calorifere, chit că două fete stăteau la casă şi doar două la bloc.
Băboiul tot îşi făcea de lucru pe la poartă lăsând-o deschisă, gândind c-o veni cineva s-o anunţe de moartea moşului.
Eu mă necăjeam rău, fiindcă porcul se plesnea în uşa cotineţii până o deschidea şi dacă prindea poarta deschisă pe-aci ţi-e drumul! Nu de lipsa cârnaţilor la Crăciun mi-era, cât de bătuta care m-aştepta de la papaşa dacă s-ar fi întâmplat aşa pocinog.
Cât eram de mică, să fi avut vreo patru ani că nu eram încă la grădiniţă, nu mi-a fost greu să pricep că nu atât ducea grijă de moartea moşului, cât trăgea mare nădejde!
De năduf i-am spus-o şi lui papaşa şi cum atunci când era treaz avea simţul glumei, a râs pe săturate spre oftica babii.
Într-o seară i se năzare băboiului să mă cheme să dorm cu ea şi-mi trimite mesajul prin papaşa: de nerefuzat!
Acuma, n-o ridicasem încă la rang de Satană dar nici prea dragă nu-mi era, dar cel mai tare-i duceam grija să nu moară-n somn şi să dorm cu leşul lângă mine.
Cum băboiul dormea cu radioul la cap şi o lampă de carte aprinsă, mi-am luat un fulg şi o oglindă ca să mă-ncredinţez peste noapte că baba trăieşte.
Spre mirarea mea, peste cămaşa de noapte şi-a pus bunda. Îmi plăcea bunda ei, din izmene de ministru zicea ea, că era din material raiat, cusută cu aţă întărită şi cu nasturi metalici, ca la vestonul ostăşesc.
De cum a adormit i-am pus fulgul pe buze şi m-am pus pe aşteptat. O vreme a fost bine, fulgul mişcându-se încet-încet. Încă trăia!
Ei şi-odată se pune băboiul pe horcăit şi pe sforăit, să cadă varul de pe pereţi.
Până la urmă nu era chiar rău, că pe fond sonor măcar ştiam că-i în viaţă, când, hâţ, aspiră baba fulgul.
Duceam grijă că s-o sufoca dar unde s-o fi fixat fulgul buclucaş, că băboiul scotea nişte zgomote undeva între pârţuri şi trompetă de pionier.
Mi-am făcut planul s-o şterg la soră-mea mai mare să dorm cu ea dar lângă uşă era o măsuţă şi pe măsuţă paharul cu dinţii babei.
De voinică ce eram, băteam toţi băieţii de pe stradă dar pe lângă dinţii din pahar n-am putut să trec şi pace şi nici acum nu ştiu dacă m-aş învrednici…
Neputând să dorm de la atâta sforăit-grohăit, m-am ridicat în genunchi şi am început să mă joc la radio. Răsuceam de butoane, atingeam clapele pe care mi le imaginam de pian până mi-a venit o idee. Mă întorc spre babă şi încep să-ntorc nasturii metalici. La faza asta intră papaşa să bea apă fiindcă la noi, camera de oaspeţi nu era încălzită pe timpul iernii, acolo fiind cazat purcelul după Ignat. Deci, băboiul dormea în bucătărie.
Behăit de somn, papaşa mă întreabă:
-Radu tati, ce faci cu nasturii lu’ mă-ta marea?
-Nu vezi în ce hal sforăie? Îi dau sonorul mai încet!- şi arăt spre radio.
Impresionat, m-a luat să dorm cu el ca să mă scutească de necaz, aşa că restul nopţii am răsucit nasturii de la pijamaua lui papaşa, fiindcă sforăitul lui era ca mugetul elefantului iar când se mai domolea, lesne speria şi-o vacă…
CUM SĂ CÂŞTIGI LA LOZ ÎN PLIC
Autor Doina Popescu
PRIN ’92-93 AVEAM O MASĂ A NOASTRĂ LA MAJESTIC, UNDE MERGEAM RITMIC CU SOŢUL MEU ŞI DOM’ PROFESOR.
DOM PROFESOR, PE CALCULELE MELE AR TREBUI SĂ FIE PROPRIETAR PE VREO DOI PEREŢI DIN MAJESTIC, LA CÂŢI BANI A LĂSAT PE MASĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI.
DAR, CUM NU-I DREPTATE PE LUME PROPRIETARII SUNT ALŢII, DENUMIREA CRÂŞMEI S-A SCHIMBAT ŞI S-AU PIERDUT ÎN TIMP ŞI LEGENDELE MAJESTICULUI. BARMAN ERA UN TIP CU PICIOR DE LEMN, GLUMEŢ ŞI PLIN DE POANTE.
FIIND PRIETEN CU DOM’ PROFESOR SE AŞEAZA DES LA MASA NOASTRĂ ŞI NE BUCURAM ÎNTOTDEAUNA DE PREZENŢA LUI, CĂ DACĂ NU PRINDEAI BILETE VIS-A-VIS LA TĂNASE, CU EL TE DISTRAI LA FEL DE BINE.
DECI, SE AŞEAZĂ OMUL ŞI BEA UN PAHAR CU NOI ŞI APARE UN VÂNZĂTOR DE LOZ ÎN PLIC.
MARE DEVER-MARE, TOATĂ LUMEA CUMPĂRĂ LOZURI ÎN RESTAURANT ŞI CÂŞTIGĂ NIMIC, NUMAI BARMANUL NOSTRU ZICE: MĂ, IO-ŢI FAC VÂNZARE, MĂ CUNOŞTI! DA’ TRE SĂ MĂ DUC LA BUDĂ SĂ PUN MÂNA PE RÂLĂ, CA SĂ-L DIBUIESC P-ĂLA CU BANU’ GROS.
ŞI PLEACĂ OMU’ ŞONTÂC-ŞONTÂC LA BUDĂ. SE ÎNTOARCE RÂZÂD ŞI TRAGE UN LOZ: ZECE MII! SALARIUL UNUI PROFESOR ERA 5700 IMPOZABIL. DIN BUZUNARUL DE LA CĂMAŞĂ SCOATE UN TEANC DE LOZURI CÂŞTIGĂTOARE ŞI-L PUNE ŞI PE ACESTA PESTE.
ZIC:
-CE FACI NENE, LE ŢII LA SARE?
-EI, IO CU PICIORU’ MEU DE CHERESTEA MĂ MIŞC MAI GREU! MĂ DUC LA BIROURI LA LOTO NUMAI CÂND SE STRÂNG VREO 20! UITE, ZICE, N-AM DECÂT VREO 18 ŞI CU ĂSTA 19. ÎMI MAI TREBUIE UNU’.
-PĂI MAI TRAGE UNU’!
-MOŞULE, MĂ AŞTEPŢI SĂ MĂ MAI DUC ODATĂ SĂ PUN MÂNA PE RÂLĂ?
-POT SĂ ZIC NU, LA CE BOIER EŞTI MATA?
VINE BARMANUL, TRAGE LOZUL, ZECE MII!
-NENE, AŞA NOROC PORCESC IO N-AM VĂZUT ÎN VIAŢA MEA! ASTA-I GĂINUŞA CU OUĂ DE AUR! SĂ UMBLI CU BODYGUARZI DUPĂ MATA, CĂ DACĂ TE AFLĂ ĂŞTIA ŢI-O TAIE ŞI ŢI-O BAGĂ ÎN FORMOL CA SĂ AIBĂ SURSĂ VEŞNICĂ DE CÂŞTIG.
-AŞA-I FATĂ! BINE ZICI! AM ÎMBĂTRÂNIT ŞI A RĂMAS O BIATĂ GĂINUŞĂ! PE CÂND ERA COCOŞU’ DITAI ÎN PUTERE, CÂND PUNEAM MÂNA, NUMAI DACII 1300 TRĂGEAM. TOŢI DOCTORII ŞI ŞEFII DE APROZAR ŞI DE CÂRCIUMI MĂ CĂUTAU!
LE ERA FRICĂ SĂ-ŞI SCOATĂ BANII LA VEDERE CĂ-I LEGA CU LEGEA 18 ŞI VENEAU LA MINE SĂ CUMPERE LOZUL CA SĂ AIBĂ ACOPERIRE PE MAŞINI.
CÂND A VENIT REVOLUŢIA ŞI AM VĂZUT CASA LU’ NEA NICU LA TELEVIZOR, AM ZIS CĂ CEAŞCĂ ĂSTA A FOST UN MARE FRAIER!
PĂI, IO LA VIAŢA MEA, AM VĂZUT PE LA BOSU’ DE LA HALĂ ŞI LA ŞEFI DE CÂRCIUMĂ CĂŞI DE ZECE ORI MAI MESERIAŞE CA ALE ÎMPUŞCATULUI!
PE ONOAREA MEA DE BEŢIVAN!
PRIN ’92-93 AVEAM O MASĂ A NOASTRĂ LA MAJESTIC, UNDE MERGEAM RITMIC CU SOŢUL MEU ŞI DOM’ PROFESOR.
DOM PROFESOR, PE CALCULELE MELE AR TREBUI SĂ FIE PROPRIETAR PE VREO DOI PEREŢI DIN MAJESTIC, LA CÂŢI BANI A LĂSAT PE MASĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI.
DAR, CUM NU-I DREPTATE PE LUME PROPRIETARII SUNT ALŢII, DENUMIREA CRÂŞMEI S-A SCHIMBAT ŞI S-AU PIERDUT ÎN TIMP ŞI LEGENDELE MAJESTICULUI. BARMAN ERA UN TIP CU PICIOR DE LEMN, GLUMEŢ ŞI PLIN DE POANTE.
FIIND PRIETEN CU DOM’ PROFESOR SE AŞEAZA DES LA MASA NOASTRĂ ŞI NE BUCURAM ÎNTOTDEAUNA DE PREZENŢA LUI, CĂ DACĂ NU PRINDEAI BILETE VIS-A-VIS LA TĂNASE, CU EL TE DISTRAI LA FEL DE BINE.
DECI, SE AŞEAZĂ OMUL ŞI BEA UN PAHAR CU NOI ŞI APARE UN VÂNZĂTOR DE LOZ ÎN PLIC.
MARE DEVER-MARE, TOATĂ LUMEA CUMPĂRĂ LOZURI ÎN RESTAURANT ŞI CÂŞTIGĂ NIMIC, NUMAI BARMANUL NOSTRU ZICE: MĂ, IO-ŢI FAC VÂNZARE, MĂ CUNOŞTI! DA’ TRE SĂ MĂ DUC LA BUDĂ SĂ PUN MÂNA PE RÂLĂ, CA SĂ-L DIBUIESC P-ĂLA CU BANU’ GROS.
ŞI PLEACĂ OMU’ ŞONTÂC-ŞONTÂC LA BUDĂ. SE ÎNTOARCE RÂZÂD ŞI TRAGE UN LOZ: ZECE MII! SALARIUL UNUI PROFESOR ERA 5700 IMPOZABIL. DIN BUZUNARUL DE LA CĂMAŞĂ SCOATE UN TEANC DE LOZURI CÂŞTIGĂTOARE ŞI-L PUNE ŞI PE ACESTA PESTE.
ZIC:
-CE FACI NENE, LE ŢII LA SARE?
-EI, IO CU PICIORU’ MEU DE CHERESTEA MĂ MIŞC MAI GREU! MĂ DUC LA BIROURI LA LOTO NUMAI CÂND SE STRÂNG VREO 20! UITE, ZICE, N-AM DECÂT VREO 18 ŞI CU ĂSTA 19. ÎMI MAI TREBUIE UNU’.
-PĂI MAI TRAGE UNU’!
-MOŞULE, MĂ AŞTEPŢI SĂ MĂ MAI DUC ODATĂ SĂ PUN MÂNA PE RÂLĂ?
-POT SĂ ZIC NU, LA CE BOIER EŞTI MATA?
VINE BARMANUL, TRAGE LOZUL, ZECE MII!
-NENE, AŞA NOROC PORCESC IO N-AM VĂZUT ÎN VIAŢA MEA! ASTA-I GĂINUŞA CU OUĂ DE AUR! SĂ UMBLI CU BODYGUARZI DUPĂ MATA, CĂ DACĂ TE AFLĂ ĂŞTIA ŢI-O TAIE ŞI ŢI-O BAGĂ ÎN FORMOL CA SĂ AIBĂ SURSĂ VEŞNICĂ DE CÂŞTIG.
-AŞA-I FATĂ! BINE ZICI! AM ÎMBĂTRÂNIT ŞI A RĂMAS O BIATĂ GĂINUŞĂ! PE CÂND ERA COCOŞU’ DITAI ÎN PUTERE, CÂND PUNEAM MÂNA, NUMAI DACII 1300 TRĂGEAM. TOŢI DOCTORII ŞI ŞEFII DE APROZAR ŞI DE CÂRCIUMI MĂ CĂUTAU!
LE ERA FRICĂ SĂ-ŞI SCOATĂ BANII LA VEDERE CĂ-I LEGA CU LEGEA 18 ŞI VENEAU LA MINE SĂ CUMPERE LOZUL CA SĂ AIBĂ ACOPERIRE PE MAŞINI.
CÂND A VENIT REVOLUŢIA ŞI AM VĂZUT CASA LU’ NEA NICU LA TELEVIZOR, AM ZIS CĂ CEAŞCĂ ĂSTA A FOST UN MARE FRAIER!
PĂI, IO LA VIAŢA MEA, AM VĂZUT PE LA BOSU’ DE LA HALĂ ŞI LA ŞEFI DE CÂRCIUMĂ CĂŞI DE ZECE ORI MAI MESERIAŞE CA ALE ÎMPUŞCATULUI!
PE ONOAREA MEA DE BEŢIVAN!
CU TAURUL FERNANDO LA VIENA
AUTOR DOINA POPESCU
Eram la Viena intr-un restaurant chinezesc şi mâncărurile erau extraordinare.
După două experimente horror în restaurantele chinezeşti din Paris, unde preparatele erau sleite şi dintr-un animal necunoscut am comandat cu moderaţie.
Cum toate au fost delicioase am multiplicat comanda în mai multe ture.
Pe lângă mâncarea bună şi interiorul elegant, am avut parte şi de-un piccolo fericit…Se-nvârtea ca un titirez şi necheza ca un mânz.
Tânăra care ne lua comanda era aşa de-nsărcinată, că duceam grijă să nu nască dintr-un moment în altul şi să ne lase nemâncaţi.
La un moment dat, chinezoiul vesel sare, ţopăie, râde şi pune degetele la cap ca pe nişte coarne. Mugeşte ca taurul Fernando , dă din picioruşul mic ca dintr-o copită şi arată cu tandreţe spre tipa care tot nota ce comandam noi în valuri.
La un moment dat cădem de acord că raţa crocantă este cea mai grozavă şi suplimentăm. Eram vreo 10-12 inşi şi vă imaginaţi ce cârd de raţe au prăpădit chinezii să ne sature pe toţi.
Flatat de succesul avut cu gămanii din România, patronul restaurantului, un chinez elegant şi în vârstă a venit să ne cunoască.
Am discutat mai bine de-o oră despre China, despre România, ne-a întrebat de Ceauşescu apoi îi spun şi eu cât sunt de încântată că ghiduşul piccolo este atât de expresiv încât am reuşit să mă-nţeleg şi cu-n chinez.
Şi patronul se miră, explicând că era recent venit din China şi nu ştia decât chineza.
Curios, mă întreabă ce-am discutat. Îi explic amuzată:
-Ne-a spus că-i un taur periculos şi c-a lăsat-o gravidă pe chelneriţă şi este foarte mândru de asta!
Patronului îi piere veselia, îl cheamă pe clovn în bucătărie şi după o ceartă repezită la care probabil că unul din ei şi-a luat o tigaie în cap, vin împreună zâmbind diplomatic şi după ce ghiduşul vorbeşte grav cinci minute şi face plecăciuni, patronul explică:
-Ne cerem scuze că v-a indus în eroare! Chim este nou venit şi stângaci. Cu gesturile lui idioate încerca să spună că vă recomandă o specialitate delicioasă cu carne de vită după reţeta doamnei. Doamna este soţia mea!
-Vai! Îmi cer scuze şi sper din tot sufletul că dumneavoastră aţi lăsat-o însărcinată!-zic eu cu ochii la taurul Fernando care se maimuţărea pe la spatele patronului, punându-i coarne.
Mă găsiţi şi pe http://doinapopescu.blogspot.com/
Eram la Viena intr-un restaurant chinezesc şi mâncărurile erau extraordinare.
După două experimente horror în restaurantele chinezeşti din Paris, unde preparatele erau sleite şi dintr-un animal necunoscut am comandat cu moderaţie.
Cum toate au fost delicioase am multiplicat comanda în mai multe ture.
Pe lângă mâncarea bună şi interiorul elegant, am avut parte şi de-un piccolo fericit…Se-nvârtea ca un titirez şi necheza ca un mânz.
Tânăra care ne lua comanda era aşa de-nsărcinată, că duceam grijă să nu nască dintr-un moment în altul şi să ne lase nemâncaţi.
La un moment dat, chinezoiul vesel sare, ţopăie, râde şi pune degetele la cap ca pe nişte coarne. Mugeşte ca taurul Fernando , dă din picioruşul mic ca dintr-o copită şi arată cu tandreţe spre tipa care tot nota ce comandam noi în valuri.
La un moment dat cădem de acord că raţa crocantă este cea mai grozavă şi suplimentăm. Eram vreo 10-12 inşi şi vă imaginaţi ce cârd de raţe au prăpădit chinezii să ne sature pe toţi.
Flatat de succesul avut cu gămanii din România, patronul restaurantului, un chinez elegant şi în vârstă a venit să ne cunoască.
Am discutat mai bine de-o oră despre China, despre România, ne-a întrebat de Ceauşescu apoi îi spun şi eu cât sunt de încântată că ghiduşul piccolo este atât de expresiv încât am reuşit să mă-nţeleg şi cu-n chinez.
Şi patronul se miră, explicând că era recent venit din China şi nu ştia decât chineza.
Curios, mă întreabă ce-am discutat. Îi explic amuzată:
-Ne-a spus că-i un taur periculos şi c-a lăsat-o gravidă pe chelneriţă şi este foarte mândru de asta!
Patronului îi piere veselia, îl cheamă pe clovn în bucătărie şi după o ceartă repezită la care probabil că unul din ei şi-a luat o tigaie în cap, vin împreună zâmbind diplomatic şi după ce ghiduşul vorbeşte grav cinci minute şi face plecăciuni, patronul explică:
-Ne cerem scuze că v-a indus în eroare! Chim este nou venit şi stângaci. Cu gesturile lui idioate încerca să spună că vă recomandă o specialitate delicioasă cu carne de vită după reţeta doamnei. Doamna este soţia mea!
-Vai! Îmi cer scuze şi sper din tot sufletul că dumneavoastră aţi lăsat-o însărcinată!-zic eu cu ochii la taurul Fernando care se maimuţărea pe la spatele patronului, punându-i coarne.
Mă găsiţi şi pe http://doinapopescu.blogspot.com/
DAVID ŞI GOLLIAT: POVESTEA SE REPETĂ!
Am învins lăcomia şi aroganţa Băncii Transilvania!
M-au minţit, m-au înşelat, şi-au încălcat contractul lor mizerabil în care ei aveau un milion de drepturi, şi din care mi-au eliminat toate clauzele care mă protejau, m-au destabilizat financiar, mi-au distrus sănătatea şi cu un tupeu cât casa, tot ei m-au dat în judecată.
În apărarea mea au stat 12 centimetri de dovezi la dosar, ei n-au avut decât minciuni şi aroganţă. S-au opus cu frenezie la proba cu martori, fiindcă erau cel puţin 6 martori care puteau demonta minciunile lor dar, dovezile au fost beton.
Am câştigat procesul pe fond dar au făcut apel la Curtea de Apel Galaţi. Ieri s-a judecat apelul, azi am primit răspunsul: AM CÂŞTIGAT! APELUL BĂNCII TRANSILVANIA A FOST RESPINS CA NEFONDAT!!!
De fapt ce voiau aceşti “cetăţeni în costume scumpe”?
În loc să-mi plătească vreo 58.000 lei, plus penalităţi, sumă pe care mi-o datorează ca urmare a unui contract prin care au închiriat un spaţiu de la mine, ar fi vrut să le dau eu această sumă, motivând “că ei sunt centru de profit” şi că ei trebuie să câştige şi când îşi încalcă propriile contracte!
Toată aventura şi presiunile la care am fost supusă ca să semnez acest contract vor face obiectul unei cărţi în care voi denunţa toată mizeria morală a acestor indivizi ce sucesc minţile oamenilor cu reclame “graţioase şi zâni diafani” dar care, în bătaia aerului condiţionat din birourile lor elegante hotărăsc desfiinţarea propriilor clienţi.
Concret, faptele au stat aşa: au pus ochii pe birourile mele situate strategic într-o mare intersecţie din Brăila şi au stat pe capul meu din ianuarie până în iulie 2008 ca să le închiriez. Menţionez că aveam solicitări insistente şi de la Brd şi de la alte firme dar era cuibul meu şi nu am vrut să-l închiriez nimănui. Am cedat presiunilor, veţi vedea în cartea mea de ce, şi le-am închiriat. I-a prins criza, în comitetul de top management al băncii s-a decis sistarea tuturor învestiţiilor în reţea, au închis zeci de agenţii şi puncte de lucru în ţară şi în loc să-mi facă o notificare prin care să ceară rezilierea contractului pentru spaţiul pe care-l aveau închiriat de la mine, mi-au blocat până la acest moment folosinţa spaţiului, refuzând în acelaşi timp facturile de chirie. Prin contract s-au angajat să facă modificări tehnice clădirii şi toate lucrările de construcţii montaj şi amenajări pe cheltuiala lor dar m-au dar în judecată că nu am făcut eu aceste lucrări!!! În aceeaşi zi cu virarea avansului pentru închiriere am cumpărat un apartament cu credit de la ei pentru relocarea birourilor, pentru care plătesc o dobândă năucitoare pe care mi-au mărit-o la bunul lor plac.
Brd-ul de pildă mi-a redus dobânda la 12,5% pe an la alt credit dar ei mi-o menţin la 17,5. O dobândă pe măsura lăcomiei lor.
Aveţi grijă toţi cei care atingeţi clanţa Băncii Transilvania, aveţi grijă că oricând puteţi păţi ca mine!
Şi nu uitaţi! Mie mi s-au întâmplat toate aceste nenorociri fiindcă am avut încredere în cuvântul de onoare al unui director de bancă! Dacă un director de la Banca Transilvania îşi dă cuvântul de onoare-n faţa voastră, să-l puneţi în gard. Vă va explica Doina Popescu de la Brăila de ce!
Şi nu uitaţi! Luptaţi cu minciuna şi cu aroganţa băncilor! Din octombrie 2008 până în prezent, românii din toate categoriile sociale au fost îngenunchiaţi de bănci! Români, luptaţi!
Bani de avocat n-am mai avut, aşa că m-am reprezentat singură. N-am experienţă în procese dar m-am dus în faţa instanţei şi am povestit deschis toată saga mea cu ”cetăţenii în costume scumpe”.
Doina Popescu de la Brăila a învins minciuna şi aroganţa Băncii Transilvania! Români, se poate!
Şi, prieteni din blogosferă, postaţi acest anunţ în blogurile voastre, să ştie toată lumea că o bancă poate fi învinsă! Legenda lui David şi Golliat s-a mai scris odată! AM ÎNVINS!
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/01/01/in-2010-se-termina-criza-dar-lacomia-bancilor/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/01/07/exista-o-politie-secreta-care-cenzureaza-internetul-bancile-au-hacheri-in-solda/
M-au minţit, m-au înşelat, şi-au încălcat contractul lor mizerabil în care ei aveau un milion de drepturi, şi din care mi-au eliminat toate clauzele care mă protejau, m-au destabilizat financiar, mi-au distrus sănătatea şi cu un tupeu cât casa, tot ei m-au dat în judecată.
În apărarea mea au stat 12 centimetri de dovezi la dosar, ei n-au avut decât minciuni şi aroganţă. S-au opus cu frenezie la proba cu martori, fiindcă erau cel puţin 6 martori care puteau demonta minciunile lor dar, dovezile au fost beton.
Am câştigat procesul pe fond dar au făcut apel la Curtea de Apel Galaţi. Ieri s-a judecat apelul, azi am primit răspunsul: AM CÂŞTIGAT! APELUL BĂNCII TRANSILVANIA A FOST RESPINS CA NEFONDAT!!!
De fapt ce voiau aceşti “cetăţeni în costume scumpe”?
În loc să-mi plătească vreo 58.000 lei, plus penalităţi, sumă pe care mi-o datorează ca urmare a unui contract prin care au închiriat un spaţiu de la mine, ar fi vrut să le dau eu această sumă, motivând “că ei sunt centru de profit” şi că ei trebuie să câştige şi când îşi încalcă propriile contracte!
Toată aventura şi presiunile la care am fost supusă ca să semnez acest contract vor face obiectul unei cărţi în care voi denunţa toată mizeria morală a acestor indivizi ce sucesc minţile oamenilor cu reclame “graţioase şi zâni diafani” dar care, în bătaia aerului condiţionat din birourile lor elegante hotărăsc desfiinţarea propriilor clienţi.
Concret, faptele au stat aşa: au pus ochii pe birourile mele situate strategic într-o mare intersecţie din Brăila şi au stat pe capul meu din ianuarie până în iulie 2008 ca să le închiriez. Menţionez că aveam solicitări insistente şi de la Brd şi de la alte firme dar era cuibul meu şi nu am vrut să-l închiriez nimănui. Am cedat presiunilor, veţi vedea în cartea mea de ce, şi le-am închiriat. I-a prins criza, în comitetul de top management al băncii s-a decis sistarea tuturor învestiţiilor în reţea, au închis zeci de agenţii şi puncte de lucru în ţară şi în loc să-mi facă o notificare prin care să ceară rezilierea contractului pentru spaţiul pe care-l aveau închiriat de la mine, mi-au blocat până la acest moment folosinţa spaţiului, refuzând în acelaşi timp facturile de chirie. Prin contract s-au angajat să facă modificări tehnice clădirii şi toate lucrările de construcţii montaj şi amenajări pe cheltuiala lor dar m-au dar în judecată că nu am făcut eu aceste lucrări!!! În aceeaşi zi cu virarea avansului pentru închiriere am cumpărat un apartament cu credit de la ei pentru relocarea birourilor, pentru care plătesc o dobândă năucitoare pe care mi-au mărit-o la bunul lor plac.
Brd-ul de pildă mi-a redus dobânda la 12,5% pe an la alt credit dar ei mi-o menţin la 17,5. O dobândă pe măsura lăcomiei lor.
Aveţi grijă toţi cei care atingeţi clanţa Băncii Transilvania, aveţi grijă că oricând puteţi păţi ca mine!
Şi nu uitaţi! Mie mi s-au întâmplat toate aceste nenorociri fiindcă am avut încredere în cuvântul de onoare al unui director de bancă! Dacă un director de la Banca Transilvania îşi dă cuvântul de onoare-n faţa voastră, să-l puneţi în gard. Vă va explica Doina Popescu de la Brăila de ce!
Şi nu uitaţi! Luptaţi cu minciuna şi cu aroganţa băncilor! Din octombrie 2008 până în prezent, românii din toate categoriile sociale au fost îngenunchiaţi de bănci! Români, luptaţi!
Bani de avocat n-am mai avut, aşa că m-am reprezentat singură. N-am experienţă în procese dar m-am dus în faţa instanţei şi am povestit deschis toată saga mea cu ”cetăţenii în costume scumpe”.
Doina Popescu de la Brăila a învins minciuna şi aroganţa Băncii Transilvania! Români, se poate!
Şi, prieteni din blogosferă, postaţi acest anunţ în blogurile voastre, să ştie toată lumea că o bancă poate fi învinsă! Legenda lui David şi Golliat s-a mai scris odată! AM ÎNVINS!
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/01/01/in-2010-se-termina-criza-dar-lacomia-bancilor/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/01/07/exista-o-politie-secreta-care-cenzureaza-internetul-bancile-au-hacheri-in-solda/
UN SIROP PENTRU UN CAL
autor Doina Popescu
Prin ’83, după divorţul părinţilor, casa s-a vândut şi a trebuit să ne mutăm cu chirie într-o casă naţionalizată.
Deşi s-a vândut semimobilată, tot s-a încărcat un camion de mobilă şi bulendre.
Hopul îl reprezentau lemnele şi cărbunii pe care le-am urcat într-o căruţă tocmită.
Sora mea mai mare era domnişoară şi avea întâlnire, sora cea mică avea 5 anişori, mama era la serviciu, aşa că greul a căzut, ca de fiecare dată, pe mine.
Am încărcat căruţa dar când să mă urc pe capră, moşul zice:
-Mătăluţă merji pă lângă cal, că-i bătrân şi cam sperios.
-Păi, mergi mata, că tot te cunoaşte calul!
-A, io-s rujinit şi mă dor şelele.
-Bre, dacă nu mă laşi să urc în căruţă ori plec cu autobuzul şi ne întâlnim la adresă, ori te tai la bani!
-Tot nu poţi să urci că-i calu’ bătrân şi nu poa’ să tragă.
Moşul se vede că-şi cunoştea bine calul, fiindcă după vreo 300 de metri s-a oprit. N-am mai pomenit cal cu comportament de catâr! Moşul a sărit din căruţă şi dă-i bătaie calului. Jumătate din drum am stat ori să ne rugăm de cal ori să mă cert cu moşul să nu mai bată calul.
Ajunşi pe strada Şcolilor, imediat după ce am trecut de bd. Cuza, calul a înţepenit de copite.
-Moşule, calul ăsta a mâncat astăzi?
-Da, ce, ăsta stă de vorbă cu mine, de un’ să ştiu?
-Bre, mata i-ai dat?
-Da ce, io am mâncat? De unde vine asta că stăpânu’ flămânzeşte şi vita huzureşte?
-Bre, mata eşti beat?
-Întotdeauna!
Mă uit bine la el, şi unde mi se părea că-i moleşeala bătrâneţii, văzui bine prunele din ochii moşului.
Îl las în plata Domnului, că tot nu se urnea calul nicăieri şi trec strada la o sifonărie.
-Bună ziua! Trei pahare de sifon, vă rog!
-Nu servim sifon la pahar! Doar sirop, 2 lei halba.
-Uite, îţi plătesc trei halbe de sirop dar, îmi pui două de sirop şi un sifon.
-Nu se poate decât sirop de lămîie ori de trandafiri!
-Bine! Atunci două siropuri de lămâie pentru mine şi moş şi unul de trandafir pentru cal!
Spre norocul meu, siropul se servea la halbe ca de bere, ceea ce a uşurat mult însiroparea calului. După 4 halbe de sirop, calul nu era chiar ca nou nouţ, dar s-a urnit totuşi! Până la primul colţ…
Ceea ce era destul de primejdios, fiindcă un client îi zisese vânzătorului că am dat sirop la cal din halbele lui şi mă cam alergase. Acum era riscul să ne repereze şi să vină după noi.
Din acel moment calul nu s-a mai urnit decât împins. Moşul a coborât de pe capră şi a bătut calul de-a scos spume din el.
Aveam doar 14 ani, dar n-am mai suportat şi am smuls biciul moşului. Am pus băţul biciului pe genunchi şi l-am rupt ţărăneşte. Moşul s-a ambiţionat şi a început să lovească calul cu fâşiile de piei înodate, ceva mai neîndemânatec dar albind calul de spume. Atunci am sărit iar asupra moşului şi i-am smuls restul de bici şi l-am aruncat peste gard într-o curte. Moşul s-a pus pe plâns.
Mi-am pus mâinile-n cap, dar mai era puţin şi ne prindea noaptea. Am proptit umărul pe fusta căruţei şi calul s-a pornit cu paşi mici. La intersecţia străzii Goleşti cu calea Galaţi am oprit iar. Eu şi calul am băut Brifcor şi moşul şi-a luat din banii lui un cognac.
Am ajuns acasă, am descărcat singură căruţa, am cărat lemnele şi cărbunii în magazie până s-a înoptat. Câte-un lemn, câte-un lemn, a mai cărat şi puştoaica cea mică.
Seara a venit şi sor-mea de la întâlnire.
A doua zi o vizitez pe sora mea la serviciu. Un moş îi povestea că o nebună împingea cu o zi înainte la o căruţă cu lemne prin oraş.
Sora mea a râs amuzată, cu râsul ei frumos. Doar era printre cele mai frumoase fete din oraş…
Prin ’83, după divorţul părinţilor, casa s-a vândut şi a trebuit să ne mutăm cu chirie într-o casă naţionalizată.
Deşi s-a vândut semimobilată, tot s-a încărcat un camion de mobilă şi bulendre.
Hopul îl reprezentau lemnele şi cărbunii pe care le-am urcat într-o căruţă tocmită.
Sora mea mai mare era domnişoară şi avea întâlnire, sora cea mică avea 5 anişori, mama era la serviciu, aşa că greul a căzut, ca de fiecare dată, pe mine.
Am încărcat căruţa dar când să mă urc pe capră, moşul zice:
-Mătăluţă merji pă lângă cal, că-i bătrân şi cam sperios.
-Păi, mergi mata, că tot te cunoaşte calul!
-A, io-s rujinit şi mă dor şelele.
-Bre, dacă nu mă laşi să urc în căruţă ori plec cu autobuzul şi ne întâlnim la adresă, ori te tai la bani!
-Tot nu poţi să urci că-i calu’ bătrân şi nu poa’ să tragă.
Moşul se vede că-şi cunoştea bine calul, fiindcă după vreo 300 de metri s-a oprit. N-am mai pomenit cal cu comportament de catâr! Moşul a sărit din căruţă şi dă-i bătaie calului. Jumătate din drum am stat ori să ne rugăm de cal ori să mă cert cu moşul să nu mai bată calul.
Ajunşi pe strada Şcolilor, imediat după ce am trecut de bd. Cuza, calul a înţepenit de copite.
-Moşule, calul ăsta a mâncat astăzi?
-Da, ce, ăsta stă de vorbă cu mine, de un’ să ştiu?
-Bre, mata i-ai dat?
-Da ce, io am mâncat? De unde vine asta că stăpânu’ flămânzeşte şi vita huzureşte?
-Bre, mata eşti beat?
-Întotdeauna!
Mă uit bine la el, şi unde mi se părea că-i moleşeala bătrâneţii, văzui bine prunele din ochii moşului.
Îl las în plata Domnului, că tot nu se urnea calul nicăieri şi trec strada la o sifonărie.
-Bună ziua! Trei pahare de sifon, vă rog!
-Nu servim sifon la pahar! Doar sirop, 2 lei halba.
-Uite, îţi plătesc trei halbe de sirop dar, îmi pui două de sirop şi un sifon.
-Nu se poate decât sirop de lămîie ori de trandafiri!
-Bine! Atunci două siropuri de lămâie pentru mine şi moş şi unul de trandafir pentru cal!
Spre norocul meu, siropul se servea la halbe ca de bere, ceea ce a uşurat mult însiroparea calului. După 4 halbe de sirop, calul nu era chiar ca nou nouţ, dar s-a urnit totuşi! Până la primul colţ…
Ceea ce era destul de primejdios, fiindcă un client îi zisese vânzătorului că am dat sirop la cal din halbele lui şi mă cam alergase. Acum era riscul să ne repereze şi să vină după noi.
Din acel moment calul nu s-a mai urnit decât împins. Moşul a coborât de pe capră şi a bătut calul de-a scos spume din el.
Aveam doar 14 ani, dar n-am mai suportat şi am smuls biciul moşului. Am pus băţul biciului pe genunchi şi l-am rupt ţărăneşte. Moşul s-a ambiţionat şi a început să lovească calul cu fâşiile de piei înodate, ceva mai neîndemânatec dar albind calul de spume. Atunci am sărit iar asupra moşului şi i-am smuls restul de bici şi l-am aruncat peste gard într-o curte. Moşul s-a pus pe plâns.
Mi-am pus mâinile-n cap, dar mai era puţin şi ne prindea noaptea. Am proptit umărul pe fusta căruţei şi calul s-a pornit cu paşi mici. La intersecţia străzii Goleşti cu calea Galaţi am oprit iar. Eu şi calul am băut Brifcor şi moşul şi-a luat din banii lui un cognac.
Am ajuns acasă, am descărcat singură căruţa, am cărat lemnele şi cărbunii în magazie până s-a înoptat. Câte-un lemn, câte-un lemn, a mai cărat şi puştoaica cea mică.
Seara a venit şi sor-mea de la întâlnire.
A doua zi o vizitez pe sora mea la serviciu. Un moş îi povestea că o nebună împingea cu o zi înainte la o căruţă cu lemne prin oraş.
Sora mea a râs amuzată, cu râsul ei frumos. Doar era printre cele mai frumoase fete din oraş…
VACANŢĂ CU VACI
Autor Doina Popescu
În copilărie îmi era drag să merg la bunica mea din partea mamei, într-un sătuc pe malul Siretului dar, într-o psihologie greu de înţeles, când îmi doream ceva important sau cât de neînsemnat şi care nu costa nici bani nici efort, papaşa mă refuza sistematic.
Aşa se face că, împotriva voinţei mele mă ducea la bunicii din partea tatălui, la Stăncuţa, pe malul Dunării. În mod enervant, Dunării îi ziceau Gârlă.
Bătrânii, baba Dobriţa şi moş Constantin erau nişte sadici care se întreceau în ticăloşii cu care să-mi mănânce sufletul.
Şi ca să fie circul complet, mai venea şi câte-o otravă de mătuşă care-l mulgea pe papaşa de bani zicând parşiv: mă sacrific ca să am grijă de copil !
Ca să ies la joacă, aveam de trecut printr-o grădiniţă dar, ca şi când aş fi vătămat parfumul florilor, nu aveam voie, fiind obligată să o iau prin curtea orătăniilor.
Psihopaţii stăteau ascunşi după perdeaua croşetată cu igliţa şi se distrau cum mă luptam cu curcanii şi gâscanii.
Din drum îmi făceam întotdeauna rost de un băţ pe care mi-l puneam de cu seară lângă pat dar aveau grijă să mi-l arunce în grădină şi numai dragele de picioruşe mă scăpau. Să fi avut vreo patru ani…
Văzându-mă scăpată, mă jucam în colb cu copii cât era ziulica de mare, cu un coltuc de pâine în buzunar, rezervă strategică de mare importanţă, fiindcă nimeni nu se deranja să mă cheme la masă iar poarta era închisă cu cheia toată ziua.
Mama lui Aurel, un băiat de vârsta mea îşi chema băieţii la masă şi văzând că eu rămân în drum, imi aducea o felie de pâine neagră cu zahăr. Ori era prea mare bucata de pâine ori eu n-aveam randament, fiindcă se-ntorcea Aurel la joacă după ce mânca şi eu încă mă luptam cu felioiul.
Dacă urmau jocuri mai săltăreţe, mergeam la canal şi stropeam zahărul cu apă să nu-mi cadă după pâine. Ce nu puteam mânca mergea în buzunar la stoc.
Seara se-ncheia dramatic.
Cirezile se-ntorceau de la islaz şi din capul uliţei se auzea un vuiet combinat din ropod de copite şi mugete furioase, apoi vacile cu coarnele lor ameninţătoare umpleau strada. Din spate le mâna nervos văcarul satului lovindu-le cu-o bâtă, iar bietele dobitoace alergau, se împingeau unele în altele, ba se şi încălecau unele pe altele, mai târziu am aflat de ce.
Mă spânzuram de câte-un gard şi aşteptam cu ochii închişi să treacă urgia. Mare lucru că nu mi-a plesnit inima!
Într-o zi la poartă la baba Dobriţa s-a întâmplat o minune. Un tractor cu remorcă a basculat două rădăcini uriaşe aduse din baltă.
Sigur că dacă vacile şi-ar fi pus în gând mă puteau lua în coarne şi de pe buturugi dar eu mă simţeam mai în siguranţă cocoţată de ele decât spânzurată de gard.
Pe urmă venea momentul cel mai plăcut: venea acasă unchiu Titi cu Mobra( nu ştiu ce marcă era, la motorete-motociclete le ziceam Mobra şi la automobile Pobeda, că nu apăruse Dacia încă!) şi tot satul mă invidia că intram în curte şi aveam voie să şterg minunea tehnică de praf.
În stradă, în văzul tuturor, unchiu Titi striga:
-Hai, lasă joaca, că ţi-am adus de 2 lei bomboane!
Toţi copii erau leşinaţi de admiraţie pentru aşa un unchi culant, dar unchiul Titi aducea dropsuri verzi-mentolate care nu-mi plăceau şi pe catre le mânca singur de fiecare dată.
Şi începea nenorocirea!
Unchiul Titi şi moş Constantin povesteu din 1917 când veniseră bulgarii, aliaţii nemţilor şi spintecaseră femei şi copii şi mergeau cu ororile până în al doilea război mondial cu execuţii şi bombardamente.
Făceau ca avioanele, îşi schimonoseau feţele urâte şi cu pumnii mimau bombele, fără să mă lovească ce-i drept, numai mă înghionteau puţin, iar eu fugeam ca un căţeluş şi mă ascundeam între picioarele metalice ale maşinii de cusut, ţinându-mă strategic de roată.
Relatările erau atât de vii şi ei se comportau de parcă războiul era în toi.
Apoi, moşul asculta grav, se uita la ceas şi zicea:
- Ora opt! Ăsta-i avionul de Cehoslovacia!
Apoi începeau să discute de Gheorghiţă, băiatul dispărut pe front în munţii Tatra, pare-se urcat de ruşi în vagoane şi dus în Siberia.
Acum, Gheorghiţă era făcut de babă cam de fată mare dar moşul îl crescuse totuşi pe lângă ceilalţi 11, existând o mică probabilitate să fie a lui.
Până pe la unsprezece noaptea se auzeau periodic avioane iar moşul zicea: ăştia sunt ungurii, ăştia sunt sârbii, ăstia sunt ruşii, ăştia sunt nemţii…
După toate poveştile lor, eram încredinţată că toate acele avioane aruncă bombe şi în orice moment ne vor nimeri şi pe noi.
Trăiam intens poveştile de război, atmosfera încordată şi teama oribilă.
Până într-o zi când a trecut un avion în miezul zilei: eu m-am ascuns după buturugi, copii au ieşit în mijlocul uliţii să strige:
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Mă uitam la curajul nebunesc al copiilor şi îi rugam să vină să se ascundă sub rădăcini dar ei râdeau şi strigau mai tare.
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Apoi au venit îngrozitoarele vaci, unchiul Titi cu Mobra şi bomboanele de mentă, avioanele, bombele.
Ziua următoare a plouat.
Lenuţa, o fată de clasa a şaptea a venit cu nişte porumb, s-o ajut să-l cureţe de pe ştiuleţi şi drept premiu că am fost îndemânatică mi-a făcut o păpuşă de cârpe.
Rămase singure i-am explicat de “nebunia” copiilor care nu s-au ascuns când au venit avioanele, ba mai mult, au strigat ce-au strigat, despre război şi despre avioanele care vin noaptea şi de norocul pe care-l am cu maşina de cusut.
Lenuţa, fată simplă de la ţară l-a luat la rost pe moş Constantin.
Moşul, care era cârpa babei, a luat o faţă plângăcioasă şi a zis că asta este singura lor distracţie.
Atunci Lenuţa a adus nişte cărţi de istorie şi mi-a citit că războiul s-a terminat, că s-a semnat pacea. Eu nu ştiam să scriu şi să citesc dar fata mi-a inspirat încredere şi am ascultat cu mare interes.
Ce-i drept, seara, moşul nu i-a mai ţinut isonul lui Titi dar nici nu l-a oprit în vreun fel.
Mie tot îmi sărea inima când treceau avioane, dar reţinusem cuvânt cu cuvânt ce-mi spusese Lenuţa şi aveam mai multă încredere în cartea tipărită decât în cei doi ticăloşi.
Şi ziua următoare, minune!
Au trecut avioane, copii au început să strice şi eu mai tare decât toţi:
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Nu ştiu dacă pentru ceilalţi a fost o vorbă în vânt dar, eu am început să-mi doresc aprig să pilotez avioane.
Şi nu ştiu dacă ceilalţi au ajuns piloţi dar eu mi-am respectat toate visele copilăriei şi când am pilotat prima dată un avion am avut cu mine în carlingă şi copilul de 4 anişori.
De la papaşa de la intreprindere a venit un camion să aducă nişte cuie, lanţuri sau nu ştiu ce în sat.
L-am recunoscut pe şofer, fusese pe la noi pe acasă şi l-am rugat să mă ducă în oraş.
Mi-a zis că nu are vorbă cu taică-meu şi nu poate. Atunci am întors buzunarele pe dos şi i-am arătat pâinea uscată din buzunare.
Omul n-a mai stat pe gânduri. A lăsat vorbă la magazinul sătesc că mă duce acasă şi-am plecat spre Brăila.
Ajunşi acasă n-am găsit pe nimeni dar toată strada era a mea!
Gardul îl săream din două mişcări iar în pod aveam un adevărat regat.
Nu ştiu ce-a vorbit şoferul de camion cu papaşa, că am scăpat de vacanţe oribile cu vaci şi psihopaţi şi am făcut restul vacanţelor la mamaia Mihaica cu poveştile ei fermecătoare şi meşterul cuptor de pâine care-i aducea tot satul în bătătură în fiecare joi.
Nu zic că Friptu’ şi Beleaua nu erau de groază dar, du-mă Doamne-n Rai, c-oi avea eu ac şi de cojocul dracilor!
În copilărie îmi era drag să merg la bunica mea din partea mamei, într-un sătuc pe malul Siretului dar, într-o psihologie greu de înţeles, când îmi doream ceva important sau cât de neînsemnat şi care nu costa nici bani nici efort, papaşa mă refuza sistematic.
Aşa se face că, împotriva voinţei mele mă ducea la bunicii din partea tatălui, la Stăncuţa, pe malul Dunării. În mod enervant, Dunării îi ziceau Gârlă.
Bătrânii, baba Dobriţa şi moş Constantin erau nişte sadici care se întreceau în ticăloşii cu care să-mi mănânce sufletul.
Şi ca să fie circul complet, mai venea şi câte-o otravă de mătuşă care-l mulgea pe papaşa de bani zicând parşiv: mă sacrific ca să am grijă de copil !
Ca să ies la joacă, aveam de trecut printr-o grădiniţă dar, ca şi când aş fi vătămat parfumul florilor, nu aveam voie, fiind obligată să o iau prin curtea orătăniilor.
Psihopaţii stăteau ascunşi după perdeaua croşetată cu igliţa şi se distrau cum mă luptam cu curcanii şi gâscanii.
Din drum îmi făceam întotdeauna rost de un băţ pe care mi-l puneam de cu seară lângă pat dar aveau grijă să mi-l arunce în grădină şi numai dragele de picioruşe mă scăpau. Să fi avut vreo patru ani…
Văzându-mă scăpată, mă jucam în colb cu copii cât era ziulica de mare, cu un coltuc de pâine în buzunar, rezervă strategică de mare importanţă, fiindcă nimeni nu se deranja să mă cheme la masă iar poarta era închisă cu cheia toată ziua.
Mama lui Aurel, un băiat de vârsta mea îşi chema băieţii la masă şi văzând că eu rămân în drum, imi aducea o felie de pâine neagră cu zahăr. Ori era prea mare bucata de pâine ori eu n-aveam randament, fiindcă se-ntorcea Aurel la joacă după ce mânca şi eu încă mă luptam cu felioiul.
Dacă urmau jocuri mai săltăreţe, mergeam la canal şi stropeam zahărul cu apă să nu-mi cadă după pâine. Ce nu puteam mânca mergea în buzunar la stoc.
Seara se-ncheia dramatic.
Cirezile se-ntorceau de la islaz şi din capul uliţei se auzea un vuiet combinat din ropod de copite şi mugete furioase, apoi vacile cu coarnele lor ameninţătoare umpleau strada. Din spate le mâna nervos văcarul satului lovindu-le cu-o bâtă, iar bietele dobitoace alergau, se împingeau unele în altele, ba se şi încălecau unele pe altele, mai târziu am aflat de ce.
Mă spânzuram de câte-un gard şi aşteptam cu ochii închişi să treacă urgia. Mare lucru că nu mi-a plesnit inima!
Într-o zi la poartă la baba Dobriţa s-a întâmplat o minune. Un tractor cu remorcă a basculat două rădăcini uriaşe aduse din baltă.
Sigur că dacă vacile şi-ar fi pus în gând mă puteau lua în coarne şi de pe buturugi dar eu mă simţeam mai în siguranţă cocoţată de ele decât spânzurată de gard.
Pe urmă venea momentul cel mai plăcut: venea acasă unchiu Titi cu Mobra( nu ştiu ce marcă era, la motorete-motociclete le ziceam Mobra şi la automobile Pobeda, că nu apăruse Dacia încă!) şi tot satul mă invidia că intram în curte şi aveam voie să şterg minunea tehnică de praf.
În stradă, în văzul tuturor, unchiu Titi striga:
-Hai, lasă joaca, că ţi-am adus de 2 lei bomboane!
Toţi copii erau leşinaţi de admiraţie pentru aşa un unchi culant, dar unchiul Titi aducea dropsuri verzi-mentolate care nu-mi plăceau şi pe catre le mânca singur de fiecare dată.
Şi începea nenorocirea!
Unchiul Titi şi moş Constantin povesteu din 1917 când veniseră bulgarii, aliaţii nemţilor şi spintecaseră femei şi copii şi mergeau cu ororile până în al doilea război mondial cu execuţii şi bombardamente.
Făceau ca avioanele, îşi schimonoseau feţele urâte şi cu pumnii mimau bombele, fără să mă lovească ce-i drept, numai mă înghionteau puţin, iar eu fugeam ca un căţeluş şi mă ascundeam între picioarele metalice ale maşinii de cusut, ţinându-mă strategic de roată.
Relatările erau atât de vii şi ei se comportau de parcă războiul era în toi.
Apoi, moşul asculta grav, se uita la ceas şi zicea:
- Ora opt! Ăsta-i avionul de Cehoslovacia!
Apoi începeau să discute de Gheorghiţă, băiatul dispărut pe front în munţii Tatra, pare-se urcat de ruşi în vagoane şi dus în Siberia.
Acum, Gheorghiţă era făcut de babă cam de fată mare dar moşul îl crescuse totuşi pe lângă ceilalţi 11, existând o mică probabilitate să fie a lui.
Până pe la unsprezece noaptea se auzeau periodic avioane iar moşul zicea: ăştia sunt ungurii, ăştia sunt sârbii, ăstia sunt ruşii, ăştia sunt nemţii…
După toate poveştile lor, eram încredinţată că toate acele avioane aruncă bombe şi în orice moment ne vor nimeri şi pe noi.
Trăiam intens poveştile de război, atmosfera încordată şi teama oribilă.
Până într-o zi când a trecut un avion în miezul zilei: eu m-am ascuns după buturugi, copii au ieşit în mijlocul uliţii să strige:
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Mă uitam la curajul nebunesc al copiilor şi îi rugam să vină să se ascundă sub rădăcini dar ei râdeau şi strigau mai tare.
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Apoi au venit îngrozitoarele vaci, unchiul Titi cu Mobra şi bomboanele de mentă, avioanele, bombele.
Ziua următoare a plouat.
Lenuţa, o fată de clasa a şaptea a venit cu nişte porumb, s-o ajut să-l cureţe de pe ştiuleţi şi drept premiu că am fost îndemânatică mi-a făcut o păpuşă de cârpe.
Rămase singure i-am explicat de “nebunia” copiilor care nu s-au ascuns când au venit avioanele, ba mai mult, au strigat ce-au strigat, despre război şi despre avioanele care vin noaptea şi de norocul pe care-l am cu maşina de cusut.
Lenuţa, fată simplă de la ţară l-a luat la rost pe moş Constantin.
Moşul, care era cârpa babei, a luat o faţă plângăcioasă şi a zis că asta este singura lor distracţie.
Atunci Lenuţa a adus nişte cărţi de istorie şi mi-a citit că războiul s-a terminat, că s-a semnat pacea. Eu nu ştiam să scriu şi să citesc dar fata mi-a inspirat încredere şi am ascultat cu mare interes.
Ce-i drept, seara, moşul nu i-a mai ţinut isonul lui Titi dar nici nu l-a oprit în vreun fel.
Mie tot îmi sărea inima când treceau avioane, dar reţinusem cuvânt cu cuvânt ce-mi spusese Lenuţa şi aveam mai multă încredere în cartea tipărită decât în cei doi ticăloşi.
Şi ziua următoare, minune!
Au trecut avioane, copii au început să strice şi eu mai tare decât toţi:
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Nu ştiu dacă pentru ceilalţi a fost o vorbă în vânt dar, eu am început să-mi doresc aprig să pilotez avioane.
Şi nu ştiu dacă ceilalţi au ajuns piloţi dar eu mi-am respectat toate visele copilăriei şi când am pilotat prima dată un avion am avut cu mine în carlingă şi copilul de 4 anişori.
De la papaşa de la intreprindere a venit un camion să aducă nişte cuie, lanţuri sau nu ştiu ce în sat.
L-am recunoscut pe şofer, fusese pe la noi pe acasă şi l-am rugat să mă ducă în oraş.
Mi-a zis că nu are vorbă cu taică-meu şi nu poate. Atunci am întors buzunarele pe dos şi i-am arătat pâinea uscată din buzunare.
Omul n-a mai stat pe gânduri. A lăsat vorbă la magazinul sătesc că mă duce acasă şi-am plecat spre Brăila.
Ajunşi acasă n-am găsit pe nimeni dar toată strada era a mea!
Gardul îl săream din două mişcări iar în pod aveam un adevărat regat.
Nu ştiu ce-a vorbit şoferul de camion cu papaşa, că am scăpat de vacanţe oribile cu vaci şi psihopaţi şi am făcut restul vacanţelor la mamaia Mihaica cu poveştile ei fermecătoare şi meşterul cuptor de pâine care-i aducea tot satul în bătătură în fiecare joi.
Nu zic că Friptu’ şi Beleaua nu erau de groază dar, du-mă Doamne-n Rai, c-oi avea eu ac şi de cojocul dracilor!
SINONIM PENTRU RAHAT
Autor: Doina Popescu
Eram studentă şi mă simţeam tare bine în camera cochetă din cămin. Ca o părere, se aude un ciocănit discret la uşă. Atât de delicat nu putea să bată decât Marcela, o tipă blândă din Ploieşti. Deschid şi o invit în cameră.
Mă întreabă şoptit:
-Ce faaci?- cu un a prelung şi leneş.
-Mănânc rahat proaspăt cu apă rece!- răspund eu dezinvolt.
Aud uşa trântită şi când întorc capul, Marcela dispăruse.
Pricepând că nu toată lumea are umorul fin acordat şi stilul meu direct mai sperie căprioarele, pun patru bucăţele de rahat proaspăt de lămâie pe o farfuriuţă de cafea şi cu un pahar cu apă de la frigider, bat în uşa Marcelei.
Deschide cu întârziere, cu ochii roşii de plâns şi când mă vede izbucneşte iar. În momentul următor dă cu ochii de rahat şi de paharul aburit de apă rece şi rămâne stupefiată:
-Ia uite, credeam că-ţi baţi joc de mine! Tu chiar mâncai rahat!- zice repede. Apoi şi mai speriată: Mă scuzi că am zis asta!
-Adică ce?- zic eu.
-Mă scuzi că am zis că ai mâncat rahat dar nu-mi vine un sinonim în minte!
Ar fi rămas uitată această întâmplare dar, fetiţa mea cea mică, pe când avea vreo patru anişori, o roagă pe menajeră:
-Tanti Angela,te rog frumos, îmi mai dai o bucată de cozonac? Da’ vreau o bucată cu mult-mult câcat!
Madam Angela, numa’ bună s-acreşti varza cu ea, după momentul de consternare, a priceput ce-a vrut să zică copilul şi a râs cu lacrimi, poate pentru prima dată în viaţă.
La care Sabrina, serioasă, zice:
-Nu-i în regulă cuvântul ăsta dar, nu-mi vine un sinonim în minte!
Ei, Marcelo, uite că se găsi şi sinonimul tău rătăcit pe la Revoluţie!
http://doinapopescu.blogspot.com
ELVEŢIA, secretul bunăstării
Autor Doina Popescu
M-a frapat întotdeauna la şoselele Elveţiei, că sunt tăiate în linie dreaptă. Cel mai banal deal străpuns de un tunel, când o construcţie clasică, o şosea de suprafaţă, era perfect abordabilă. Nu m-a lămurit nimeni dar, probabil că s-au evitat exproprierile sau compensaţiile bănoase.
Legată ombilical de comunism prin instruirea şi finanţarea lui Lenin dar, fără să-i simtă talpa pe grumaz, cunoscând al II-lea război mondial ca depozitar al conturilor deopotrivă evreieşti şi germane şi al aurului jefuit de nazişti dar, fără să cunoască ororile războiului altfel decât din gazete, Elveţia a asigurat cetăţenilor ei cea mai bună calitate a vieţii din Europa şi probabil şi din lume.
Dar, marea mea nedumerire a fost legată de case. Case sau căsuţe? Construite cu gust, cu finisaje îngrijite, casele elveţienilor nu au nimic epatant, ba chiar sunt mult mai mici decât casele majorităţii românilor.
Elveţienii, cu venituri stabile de atâtea generaţii, netreieraţi de război, îşi puteau permite ceva mai mult decât căsoaiele răsărite în hemoragia imobiliară din jurul Bucureştiului. Şi totuşi, locuiesc în căsuţe modeste, cu un singur etaj şi geamuri mici, puţine şi majoritatea fixe.
Am încercat să înţeleg.
Mai bogaţi decât majoritatea europenilor, la parter au garajul pentru două-trei maşini iar la etaj bucătăria, adesea minimalistă, living-ul modest şi unul, maximum două dormitoare. Adesea livingul şi bucătăria, arareori folosită, ce-i drept, fiindcă prânzul se serveşte în arealul locului de muncă iar cina, obligatoriu la cârciumă, pe preţuri ajustate buzunarului lor îşi dispută acelaşi spaţiu. Rareori apar proprietăţi costisitoare la vânzare cu menţiunea ”bucătărie americană”.
Am întrebat un localnic din suburbiile Genevei cu care am stat mai mult în poveşti şi care mi-a spus cam aşa:
Dacă îţi înşeli nevasta nu o să intereseze pe nimeni. Toţi o facem mai devreme sau mai târziu. Eşti homosexual? Esta problema ta! Asta nu s-a inventat acum, se practica şi pe vremea Romei antice, ca să nu mai vorbim de Grecia antică. Ai comis o crimă? Vei suporta consecinţele faptei tale în justiţie şi vei răspunde în faţa lui Dumnezeu!
Ai ieşit dintr-o încăpere şi nu ai stins lumina?
Eşti inamicul public numărul unu! Îţi vei pierde prietenii şi respectul tuturor! Noi avem bani - nu pentru că ne cad din cer - ci fiindcă econimisirea banilor şi a resurselor este regula numărul unu care ne guvernează întreaga existenţă. Dacă nu ştii ce înseamnă economisirea vei învăţa sau vei fi eliminat. Nu ne trebuiesc geamuri largi. Suntem o ţară muntoasă şi conservăm căldura prin toate mijloacele. Casele noastre sunt proiectate să asigure optimum din punct de vedere energetic. Şi a fost un exemplu forţat acela cu lumina. Majoritatea caselor sunt dotate cu senzor şi la părăsirea încăperii se sting automat. Apa la toaletă, pe sistem dual-flush, apa la chiuvetă cu debit optimizat pentru o spălare pe mâini. Totul gândit pentru a se evita risipa. Este prima lecţie pe care copilul o învaţă de la părinţi, de la grădiniţă şi care a devenit sensul vieţii noastre.
Revenind în ţară, discutam cu un cunoscut profesor universitar, expert în calitate. Fusese şi dânsul recent în Elveţia, invitat de un român, profesor universitar rezident elveţian.
Gazda a plecat la un simpozion şi l-a lăsat… singur acasă.
Un prieten, fost coleg de facultate, stabilit şi el de mulţi ani acolo, aflând că este în oraş a venit să-l scoată la un seminar. Pentru că erau în criză de timp şi aveau multe de povestit, domnul profesor, în timp ce se bărbierea l-a invitat pe musafir în baie şă-şi continue ideea.
Amicul a sărit ca ars.
-NU! Ai greşit robinetul! Pentru bărbierit se foloseşte celălalt robinet de la colectorul de apă de ploaie. Un metru cub de apă din reţea este o avere: a ajuns un franc elveţian! Omul te-a lăsat pe încredere în casa lui şi tu te comporţi neglijent şi îi consumi nesăbuit resursele!
Domnul profesor, un tip fin şi de o mare eleganţă şi-a cerut scuze şi a încercat să treacă peste incident ca să nu-şi strice seara.
Fiind un tip chibzuit, şi-a cumpărat nişte cartofi să pregătească cina acasă. În timp ce curăţa cartofii, ţâr soneria. Amicul venise iarăşi să-i ţină de urât. În timp ce spăla cartofii, amicul sare iar ca ars:
- Nu! Nu! Nu! Cartofii nu se spală la robinetul de reţea! Te rog să foloseşti robinetul de la colectorul de apă de ploaie! La întoarcere, gazda ta o să citească contorul şi o să se supere definitiv pe tine! Nu te va mai primi niciodată în casa lui! Şi la cât eşti de risipitor, nici eu nu-mi permit să te găzduiesc! Ţin la tine ca la cel mai bun prieten din facultate dar, eşti risipitor şi oamenii trebuie să se ferească de tine!
Da! În copilărie şi mama spăla rufele cu apă de ploaie fiindcă spăla mai bine… Şi noi făceam baie cu apă colectată la streaşină în butoi. Apoi cartierul a evoluat, canalul de la colţ a fost mutat în curte şi în baie şi butoiul a fost pus pe foc: strica aspectul. Încet, încet în încercarea de a ne emancipa am pierdut toate bunele practici şi moştenirile bunicilor noştri. Elveţienii, nu!
Legată ombilical de comunism prin instruirea şi finanţarea lui Lenin dar, fără să-i simtă talpa pe grumaz, cunoscând al II-lea război mondial ca depozitar al conturilor deopotrivă evreieşti şi germane şi al aurului jefuit de nazişti dar, fără să cunoască ororile războiului altfel decât din gazete, Elveţia a asigurat cetăţenilor ei cea mai bună calitate a vieţii din Europa şi probabil şi din lume.
Dar, marea mea nedumerire a fost legată de case. Case sau căsuţe? Construite cu gust, cu finisaje îngrijite, casele elveţienilor nu au nimic epatant, ba chiar sunt mult mai mici decât casele majorităţii românilor.
Elveţienii, cu venituri stabile de atâtea generaţii, netreieraţi de război, îşi puteau permite ceva mai mult decât căsoaiele răsărite în hemoragia imobiliară din jurul Bucureştiului. Şi totuşi, locuiesc în căsuţe modeste, cu un singur etaj şi geamuri mici, puţine şi majoritatea fixe.
Am încercat să înţeleg.
Mai bogaţi decât majoritatea europenilor, la parter au garajul pentru două-trei maşini iar la etaj bucătăria, adesea minimalistă, living-ul modest şi unul, maximum două dormitoare. Adesea livingul şi bucătăria, arareori folosită, ce-i drept, fiindcă prânzul se serveşte în arealul locului de muncă iar cina, obligatoriu la cârciumă, pe preţuri ajustate buzunarului lor îşi dispută acelaşi spaţiu. Rareori apar proprietăţi costisitoare la vânzare cu menţiunea ”bucătărie americană”.
Am întrebat un localnic din suburbiile Genevei cu care am stat mai mult în poveşti şi care mi-a spus cam aşa:
Dacă îţi înşeli nevasta nu o să intereseze pe nimeni. Toţi o facem mai devreme sau mai târziu. Eşti homosexual? Esta problema ta! Asta nu s-a inventat acum, se practica şi pe vremea Romei antice, ca să nu mai vorbim de Grecia antică. Ai comis o crimă? Vei suporta consecinţele faptei tale în justiţie şi vei răspunde în faţa lui Dumnezeu!
Ai ieşit dintr-o încăpere şi nu ai stins lumina?
Eşti inamicul public numărul unu! Îţi vei pierde prietenii şi respectul tuturor! Noi avem bani - nu pentru că ne cad din cer - ci fiindcă econimisirea banilor şi a resurselor este regula numărul unu care ne guvernează întreaga existenţă. Dacă nu ştii ce înseamnă economisirea vei învăţa sau vei fi eliminat. Nu ne trebuiesc geamuri largi. Suntem o ţară muntoasă şi conservăm căldura prin toate mijloacele. Casele noastre sunt proiectate să asigure optimum din punct de vedere energetic. Şi a fost un exemplu forţat acela cu lumina. Majoritatea caselor sunt dotate cu senzor şi la părăsirea încăperii se sting automat. Apa la toaletă, pe sistem dual-flush, apa la chiuvetă cu debit optimizat pentru o spălare pe mâini. Totul gândit pentru a se evita risipa. Este prima lecţie pe care copilul o învaţă de la părinţi, de la grădiniţă şi care a devenit sensul vieţii noastre.
Revenind în ţară, discutam cu un cunoscut profesor universitar, expert în calitate. Fusese şi dânsul recent în Elveţia, invitat de un român, profesor universitar rezident elveţian.
Gazda a plecat la un simpozion şi l-a lăsat… singur acasă.
Un prieten, fost coleg de facultate, stabilit şi el de mulţi ani acolo, aflând că este în oraş a venit să-l scoată la un seminar. Pentru că erau în criză de timp şi aveau multe de povestit, domnul profesor, în timp ce se bărbierea l-a invitat pe musafir în baie şă-şi continue ideea.
Amicul a sărit ca ars.
-NU! Ai greşit robinetul! Pentru bărbierit se foloseşte celălalt robinet de la colectorul de apă de ploaie. Un metru cub de apă din reţea este o avere: a ajuns un franc elveţian! Omul te-a lăsat pe încredere în casa lui şi tu te comporţi neglijent şi îi consumi nesăbuit resursele!
Domnul profesor, un tip fin şi de o mare eleganţă şi-a cerut scuze şi a încercat să treacă peste incident ca să nu-şi strice seara.
Fiind un tip chibzuit, şi-a cumpărat nişte cartofi să pregătească cina acasă. În timp ce curăţa cartofii, ţâr soneria. Amicul venise iarăşi să-i ţină de urât. În timp ce spăla cartofii, amicul sare iar ca ars:
- Nu! Nu! Nu! Cartofii nu se spală la robinetul de reţea! Te rog să foloseşti robinetul de la colectorul de apă de ploaie! La întoarcere, gazda ta o să citească contorul şi o să se supere definitiv pe tine! Nu te va mai primi niciodată în casa lui! Şi la cât eşti de risipitor, nici eu nu-mi permit să te găzduiesc! Ţin la tine ca la cel mai bun prieten din facultate dar, eşti risipitor şi oamenii trebuie să se ferească de tine!
Da! În copilărie şi mama spăla rufele cu apă de ploaie fiindcă spăla mai bine… Şi noi făceam baie cu apă colectată la streaşină în butoi. Apoi cartierul a evoluat, canalul de la colţ a fost mutat în curte şi în baie şi butoiul a fost pus pe foc: strica aspectul. Încet, încet în încercarea de a ne emancipa am pierdut toate bunele practici şi moştenirile bunicilor noştri. Elveţienii, nu!
Mă găsiţi şi pe http://doinapopescu.blogspot.com
Abonați-vă la:
Postări (Atom)