Se afișează postările cu eticheta poveştile mele. Afișați toate postările

ELEGANŢA NU SE UITĂ

În studenţie, având bani puţini trebuia să fim chivernisiţi, fiindcă de ciocolată şi teatru nu ne puteam lipsi.

Aşa că nu stricam niciodată banii pe metrou şi toate distanţele, oricât de mari, le parcurgeam pe jos fie ploaie, arşiţă sau vijelie.

Şi o altă economie o făceam din tuns: ne tundeam singuri, reciproc, eu pe soţul meu şi el pe mine. Aşa am cunoscut-o pe Viorica.

Viorica avea o foarfecă îndemânatică şi orice meseriaş ştie că reuşita este jumătate practică, jumătate scula potrivită.

În căminul studenţesc erau câteva figuri remarcabile.

Adrian Cioroianu, frumos, distins, ar fi putut lesne face pârtie printre fete dacă şi-ar fi pus în minte.

Dar între fete Viorica Vatamanu, cu ochii viorii, inteligenţi, faţa de premiantă şi hainele elegante, de mare doamnă mi-a lăsat o impresie aparte. Probabil şi pălăria îi dădea un aer special…

În stilul meu direct i-am spus că-i admir deopotrivă ochii şi croiala hainelor şi ea mi-a povestit că-şi croieşte şi-şi lucrează singură toată garderoba.

Era studentă la teatru şi pentru cine nu ştie, la acele vremuri competiţia era crâncenă şi reuşita fabuloasă.

Era marcată de cifra şase: şase ani dăduse admitere la Institutul de teatru şi acum făcea facultatea la seral tot şase ani.

Stăteam adesea la şuetă, eu având o problemă încordată cu soacra care se lupta să mă despartă de soţul meu(şi nu i-a trecut nici acum după 21 de ani).

Ea mă consola râzând frumos: “noră potrivită pentru soacră-ta nu-i decât Zoe Ceauşescu dar din păcate pentru ea, Zoe este deja luată. Dar o fiere de soacră mai a dracu’ ca a ta nu nimereai decât în persoana Elenei Ceauşescu!”-zicea Viorica.

Pe ea nu o vedeam niciodată cu băieţi, deşi era o frumuseţe şi precis avea succes maxim. O întrebam de ce este singură şi ea glumea mereu: “nu accept decât nevastă sau amantă de preşedinte!”

Am terminat facultatea şi m-am mutat din cămin dar, pe Viorica am admirat-o o vreme în vitrina Institutului de teatru, la fotografiile absolvenţilor: evident cu pălărie!

Prin ‘95-’96 pe strada Edgar Quinet, ‘n Bucureşti, chiar în faţa intrării la facultatea de matematică se produce un ambuteiaj. În dreptul meu, un Volvo bengos de culoare închisă.

Geamul se lasă şi o doamnă elegantă, cu pălărie şi mănuşi mă salută zâmbind misterios. Lângă ea, viitorul preşedinte Emil Constantinescu.

Geamul s-a ridicat şi coloana s-a pus în mişcare.

Uimirea m-a ţinut o vreme pe loc… Viorica?

Trăind agitat şi în mare viteză, adesea mă visez cu un cappucino în faţă, discutâd cu Viorica pe o terasă elegantă…

Proză Afurisită găsiţi şi La Tanti ELVIRA

DESPRE SEX ÎN GURA MARE

Scris de Doina Popescu pe 22/01/2010

http://doinapopescu.wordpress.com

Am avut ocazia să-l am comandant la Aeroclubul Bucureşti pe unul dintre cei mai mari paraşutişti ai tuturor timpurilor: Iancu Gheorghe, cel care a aterizat primul din lume la punct fix deţinând recordul şi pentru salturi de zi dar şi de noapte şi dominând pentru mulţi ani topurile mondiale şi competiţiile de profil. Când l-am întâlnit, avea 53 de ani şi încă era un bărbat interesant.

Ne făcea un instructaj şi printre chestii serioase, mai făcea şi câte-o glumă. Îl întrebăm despre mitingurile la care făcea acrobaţie pe avionul în zbor împreună cu Ion Trucmel- altă glorie a aviaţiei româneşti.

Ne dădea toate lămuririle dar avea un cusur periculos: cum venea vorba de un concurs, ne spunea cam ce medalii cucerea la fiecare, dar şi ce gagici tăvălise cu fiecare ocazie, dându-le şi numele complet şi funcţia actuală.

Mă mănâncă limba şi-i zic că bârfa zilei este că a avut mai multe amante decât Julio Iglesias.

Pentru cine nu ştie, în anii ‘80, despre frumosul spaniol umbla vorba că avusese în jur de 4000 de amante. Bănuiesc că i-a mai funcţionat contorul o vreme.

Iancu se gândeşte grav o vreme, apoi spune:

-Eu am sărit demult de 4000. Una din amantele mele de care-mi amintesc cu plăcere este X, procuror general al capitalei.

Am înţepenit cu toţii.

Omul o făcuse de oaie!… Fata tovarăşei procuror general era colegă cu noi şi era în sală.

N-a îndrăznit nimeni să-l oprească şi ne-a spus omul până la capăt ce beton era gagica în discuţie. Unii din noi, cei pe care ne adusese barza, eram şocaţi că o mamă poate avea o relaţie.

Spre cinstea ei, la pauză puştoaica a tratat cu mult umor toată faza şi ne-a explicat cu maturitate că tatăl, tot aviator murise şi mama îşi vedea firesc de viaţă. Nu era nimic în neregulă că mama avea pe cineva şi chiar ne invită acasă să-i cunoaştem mama.

Doamna procuror, o tipă foarte valabilă, ne-a cucerit imediat cu muşchi ţigănesc şi salam de Sibiu pe felii de pâine prăjită unsă cu unt. Ciupercile cu maioneză ne-au dat pe spate şi când a pus Pepsi pe masă, gata, ne-a dat cu roţile-n sus! A venit şi un tip cu o roată de caşcaval şi doamna procuror ni l-a prezentat: prietenul ei.

Lulu a spus foarte serios că el caşcaval a văzut numai la televizor. Poate glumea. Sau poate nu!

Dar, eu am fost sinceră când am zis că văd prima dată în viaţă un prăjitor de pâine.

Câţi dintre voi au văzut prin anii ‘80 un prăjitor de pâine?

PROZĂ AFURISITĂ găsiţi şi pe http://miculscriitor.weblog.ro

MONA NU MULGE VACA!

Autor: Doina Popescu

Eram la ţară la mamaia Mihaica şi picasem prost rău! Da’ rău de tot!Nimeni nu mă băga în seamă: tot satul vorbea numai de Mona care fugise cu banu’.Ţăranii ăştia nu ştiau nimic: corect gramatical era cu banii, nu cu banu’.
Eu o iubeam tare mult pe Mona. Era născută în aceeaşi zi cu mine dar, era muuult mai mare şi ştiam precis că nu e hoaţă. Era absolut imposibil să fi fugit cu banii. Nu credeam în ruptul capului aşa minciuni! Şi mă bucuram pentru ea că fugise, fiindcă în sat te puteai angaja doar mulgătoare de vaci la CAP.

Se-nghesuiau babele în vizită la mamaia Mihaica joia să mănânce pâine caldă abia scoasă din cuptor dar nu lipseau nici în restul zilelor, bucurându-se la scovergi ori chisăliţă cu mămăligă rece,(un fel de compot făcut din cruzăciuni: zarzărele sau corcoduşe verzi). Mâncau şi şuşoteau ore în şir despre Mona. Toantele o ţineau una şi bună că fugise cu banu’.
Eu le întrerupeam mereu şi le corectam: nu cu banu’, cu banii! Aşa-i corect gramatical!
-Fai Mihaică, fata asta ori îi diochiată fă, cî niechează di când am hinit!- zicea ţa’ Ioana Căcălata şi stuchea spre mine de trei ori, apoi se freca pe călcâiul răpănos scos cu greu din gumarul spart şi încerca să-mi dea pe frunte.
Ţi-ai găsit să mă prindă! Eu eram titirez iar ţa’ Ioana Căcălata umbla cu greu în două beţe numite pompos bastoane. Se mişca sărmana ca vai de ea! Din cauza grăsimii şi a osteoporozei i se curbaseră picioarele aşa de rău, că şi cel mai gras berbec putea să treacă printre ele fără să producă electricitate.
Cât a fost vara de mare, nefiind alt eveniment în sat mai acătării, Mona a ţinut cap de afiş şi la CAP la vaci şi la magazii la vânturat grâul şi la canalul de irigaţii unde spălau femeile lâna, ba şi pe Siret la prins peşte ori în satul vecin la moară ori la stână la cioban. Pe unde-mi făceam veacul, bărbaţi sau femei discutau frenetic despre Mona spre disperarea mea. Cât o iubeam pe Mona!
Într-o zi când se reuniseră babele la şanţ la bunica, eu aranjam nişte cataroaie formând o piramidă. Aveam mare război cu Friptu’, băiatul lu’ Tinca şi a lu’ Dumitru. I se zicea Friptu’ sau Opăritu’ fiindcă-l scăpase toanta de mă-sa în oala clocotită cu ciorbă când era mic şi săracu’ arăta a orice, numai a copil nu. Probabil că situaţia lui îi dădea o stare de ură generalizată fiindcă se ţinea numai de rele.
Eu îmi făceam zilnic în curte la bunica câte o fântână dintr-o cutie de tablă îngropată pe jumătate în pământ şi meşteream o crăcană şi cumpăna cu un briceag, îi puneam fir, găletuşă dintr-un borcan de medicamente şi când eram gata, venea tâlharul şi mi-o călca în picioare. Eu băteam cam pe oricine dar, nu puteam să dau în Friptu’ fiindcă bunica zicea că-i păcat, că l-a bătut Dumnezeu destul.

În plus, Tinca şi Dumitru făceau mămăligă-n curte şi mâncau, iar pe copii, Friptu’ şi Sica, o făptură grozav de slabă, îi dădeau pe uliţă. Amărâţii se lipeau de stinghiile gardului însăilat din şipci rare şi priveau căpiaţi de foame cum se ghiftuiesc nesimţiţii de părinţi. La sfârşit, dacă mai rămânea vreun rest de mămăligă îl înşfăca ghiauru’ de Costel, adică Friptu, iar Sica venea plângând la ţa’ Mihaica care avea mereu ceva pregătit în chiler.
Mamaia o chema din prima, cum se aşezau cretinii la masă dar, Sica era obsedată să le numere dumicaţii şi până nu se tortura după ritualul zilnic şi nu-şi pierdea speranţa în încleştarea cu fra’su, veşnicul câştigător, nu se hotăra să vină. Ai fi zis că abia după ce rămânea mofluză îşi amintea că la ţa’ Mihaica are asigurat un blid de mâncare. Atunci plângând cu disperare, abia linchea, nu mai mult decât o pisică. Ai fi zis că nu poate mesteca decât cu lacrimi şi fiind atât de plăpândă obosea imediat. Friptu’ venea ca un hultan şi rădea tot. Degetele lui erau contopite de la opăreală dar era îndemânatic la mâncare.
Deci, ziceam că adunasem pietre ca să pornesc războiul psihologic cu Friptu’, să-l sperii oleacă, când mă întreabă o babă tolănită pe şanţ:
- Da, ci faci mamaii cu cataroaili celea?
-Am o treabă!
-Zii, fa cî te zic lu’ măta!
-Uite, bre, le-am adunat să arunc în tâmpiţii care zic că Mona a fugit cu banii.
Ţa’ Ioana Căcălata, ţa Ioana a lu’ Paraschiv şi ţaţa Ileana s-au ridicat de pe şanţ şi-au fugit de le-au sfârâit călcâiele prăfuite şi crăpate. De faţă cu mine n-au mai bârfit-o pe Mona niciodată.
Mult mai târziu, aveam deja vreo 16 ani şi stăteam de vorbă cu Mona:
-Ce te mai bârfeau babele-alea clevetitoare!- zic eu aruncând o clătită-n aer.
-Când, atunci când am fugit cu Banu? N-a mers!
Atunci am priceput şi eu în sfârşit cum stătea treaba! Tare m-am mai bucurat că Mona a fugit cu Banu, flăcăul chipeş din satul vecin Mihalea şi nu cu banii!

http://doinapopescu.wordpress.com

A FI SAU A NU FI… DOTAT

Autor Doina Popescu

http://doinapopescu.wordpress.com

La mate pură era un tip Sorinel. La prima vedere era o.k., chiar un brunet frumuşel. Colegii lui însă susţineau că era puţin plecat de-acasă.

Printre năzbâtiile zilnice pe care le făcea, o să vă povestesc una, nu musai cea mai gogonată.

În Grozăveşti, căminele de băieţi C şi D sunt cuplate pe aceeaşi intrare. Duşurile la etajul unu’ erau faţă în faţă cu biroul administratorei, Viorica.

Cu nişte ochi albaştri la concurenţă cu Liz Tylor, brunetă şi focoasă, pedanta Viorica îi punea pe jar pe studenţi şi unii îşi oboseau puternic dreapta cu gândul la ea. Era o tipă de treabă dar, le tăia scurt elanul îndrăzneţilor cu câte o înjurătură de şofer de troleibuz.

Sincer, n-am auzit nicio bârfă legată de ea cu toate că acolo, greu să tragi un vânt să nu te ştie toată suflarea.

Într-o zi, iese Sorinel de la duş, gol cum îi era obiceiul şi cu prosopul pe umăr şi cam bezmetic dar blând, nimereşte peste Viorica.

Acuma ori era Sorinel dotat din calea-afară, ori n-avea nimic sau o fi avut două, nu m-a lămurit nimeni, chit că plesneam toţi de curiozitate.

Cert este că Viorica a leşinat şi nu şi-a revenit decât stropită cu apă pe faţă.

S-au dus vremurile alea! Câte gacici mai leşină azi când văd un bărbat în pielea goală?

Doamnelor şi domnişoarelor care citiţi acest articol, vă rog să-mi povestiţi cam de câte ori aţi leşinat!

Alte povestiri afurisite la http://doinapopescu.blogspot.com

ELEGANŢA NU SE UITĂ

În studenţie, având bani puţini trebuia să fim chivernisiţi, fiindcă de ciocolată şi teatru nu ne puteam lipsi.

Aşa că nu stricam niciodată banii pe metrou şi toate distanţele, oricât de mari, le parcurgeam pe jos fie ploaie, arşiţă sau vijelie.

Şi o altă economie o făceam din tuns: ne tundeam singuri, reciproc, eu pe soţul meu şi el pe mine. Aşa am cunoscut-o pe Viorica.

Viorica avea o foarfecă îndemânatică şi orice meseriaş ştie că reuşita este jumătate practică, jumătate scula potrivită.

În căminul studenţesc erau câteva figuri remarcabile.

Adrian Cioroianu, frumos, distins, ar fi putut lesne face pârtie printre fete dacă şi-ar fi pus în minte.

Dar între fete Viorica Vatamanu, cu ochii viorii, inteligenţi, faţa de premiantă şi hainele elegante, de mare doamnă mi-a lăsat o impresie aparte. Probabil şi pălăria îi dădea un aer special…

În stilul meu direct i-am spus că-i admir deopotrivă ochii şi croiala hainelor şi ea mi-a povestit că-şi croieşte şi-şi lucrează singură toată garderoba.

Era studentă la teatru şi pentru cine nu ştie, la acele vremuri competiţia era crâncenă şi reuşita fabuloasă.

Era marcată de cifra şase: şase ani dăduse admitere la Institutul de teatru şi acum făcea facultatea la seral tot şase ani.

Stăteam adesea la şuetă, eu având o problemă încordată cu soacra care se lupta să mă despartă de soţul meu(şi nu i-a trecut nici acum după 21 de ani).

Ea mă consola râzând frumos: “noră potrivită pentru soacră-ta nu-i decât Zoe Ceauşescu dar din păcate pentru ea, Zoe este deja luată. Dar o fiere de soacră mai a dracu’ ca a ta nu nimereai decât în persoana Elenei Ceauşescu!”-zicea Viorica.

Pe ea nu o vedeam niciodată cu băieţi, deşi era o frumuseţe şi precis avea succes maxim. O întrebam de ce este singură şi ea glumea mereu: “nu accept decât nevastă sau amantă de preşedinte!”

Am terminat facultatea şi m-am mutat din cămin dar, pe Viorica am admirat-o o vreme în vitrina Institutului de teatru, la fotografiile absolvenţilor: evident cu pălărie!

Prin ‘95-’96 pe strada Edgar Quinet, ‘n Bucureşti, chiar în faţa intrării la facultatea de matematică se produce un ambuteiaj. În dreptul meu, un Volvo bengos de culoare închisă.

Geamul se lasă şi o doamnă elegantă, cu pălărie şi mănuşi mă salută zâmbind misterios. Lângă ea, viitorul preşedinte Emil Constantinescu.

Geamul s-a ridicat şi coloana s-a pus în mişcare.

Uimirea m-a ţinut o vreme pe loc… Viorica?

Trăind agitat şi în mare viteză, adesea mă visez cu un cappucino în faţă, discutâd cu Viorica pe o terasă elegantă…

DESPRE SEX ÎN GURA MARE

Ne făcea un instructaj şi printre chestii serioase, mai făcea şi câte-o glumă. Îl întrebăm despre mitingurile la care făcea acrobaţie pe avionul în zbor împreună cu Ion Trucmel- altă glorie a aviaţiei româneşti.

Ne dădea toate lămuririle dar avea un cusur periculos: cum venea vorba de un concurs, ne spunea cam ce medalii cucerea la fiecare, dar şi ce gagici tăvălise cu fiecare ocazie, dându-le şi numele complet şi funcţia actuală.

Mă mănâncă limba şi-i zic că bârfa zilei este că a avut mai multe amante decât Julio Iglesias.

Pentru cine nu ştie, în anii ‘80, despre frumosul spaniol umbla vorba că avusese în jur de 4000 de amante. Bănuiesc că i-a mai funcţionat contorul o vreme.

Iancu se gândeşte grav o vreme, apoi spune:

-Eu am sărit demult de 4000. Una din amantele mele de care-mi amintesc cu plăcere este X, procuror general al capitalei.

Am înţepenit cu toţii.

Omul o făcuse de oaie!… Fata tovarăşei procuror general era colegă cu noi şi era în sală.

N-a îndrăznit nimeni să-l oprească şi ne-a spus omul până la capăt ce beton era gagica în discuţie. Unii din noi, cei pe care ne adusese barza, eram şocaţi că o mamă poate avea o relaţie.

Spre cinstea ei, la pauză puştoaica a tratat cu mult umor toată faza şi ne-a explicat cu maturitate că tatăl, tot aviator murise şi mama îşi vedea firesc de viaţă. Nu era nimic în neregulă că mama avea pe cineva şi chiar ne invită acasă să-i cunoaştem mama.

Lulu a spus foarte serios că el caşcaval a văzut numai la televizor. Poate glumea. Sau poate nu!

Dar, eu am fost sinceră când am zis că văd prima dată în viaţă un prăjitor de pâine.

Câţi dintre voi au văzut prin anii ‘80 un prăjitor de pâine?

MONA NU MULGE VACA!

Autor: Doina Popescu

A FI SAU A NU FI… DOTAT

Autor Doina Popescu

http://doinapopescu.wordpress.com

La mate pură era un tip Sorinel. La prima vedere era o.k., chiar un brunet frumuşel. Colegii lui însă susţineau că era puţin plecat de-acasă.

Printre năzbâtiile zilnice pe care le făcea, o să vă povestesc una, nu musai cea mai gogonată.

În Grozăveşti, căminele de băieţi C şi D sunt cuplate pe aceeaşi intrare. Duşurile la etajul unu’ erau faţă în faţă cu biroul administratorei, Viorica.

Cu nişte ochi albaştri la concurenţă cu Liz Tylor, brunetă şi focoasă, pedanta Viorica îi punea pe jar pe studenţi şi unii îşi oboseau puternic dreapta cu gândul la ea. Era o tipă de treabă dar, le tăia scurt elanul îndrăzneţilor cu câte o înjurătură de şofer de troleibuz.

Sincer, n-am auzit nicio bârfă legată de ea cu toate că acolo, greu să tragi un vânt să nu te ştie toată suflarea.

Într-o zi, iese Sorinel de la duş, gol cum îi era obiceiul şi cu prosopul pe umăr şi cam bezmetic dar blând, nimereşte peste Viorica.

Acuma ori era Sorinel dotat din calea-afară, ori n-avea nimic sau o fi avut două, nu m-a lămurit nimeni, chit că plesneam toţi de curiozitate.

Cert este că Viorica a leşinat şi nu şi-a revenit decât stropită cu apă pe faţă.

S-au dus vremurile alea! Câte gacici mai leşină azi când văd un bărbat în pielea goală?

Doamnelor şi domnişoarelor care citiţi acest articol, vă rog să-mi povestiţi cam de câte ori aţi leşinat!

Alte povestiri afurisite la http://doinapopescu.blogspot.com

Recent