Am urcat în maxi-taxi, cu banii în mână. În faţa mea mai urcaseră un bărbat şi o femeie, aceasta din urmă aşezându-se pe scaunul din spatele şoferului, la margine. Am închis uşa şi am întins mâna către şofer. El a luat banii, după ce a tras puţin de volan şi a schimbat în viteza a doua. Am întors capul şi dintr-o privire am observat că nu mai erau locuri libere. Am întins braţul drept către o bară ce se afla lângă uşa glisantă şi am strâns bine, după ce mi-am aşezat "confortabil" geanta în mâna cealaltă.
La următoarea staţie, m-am dat puţin către scaun, pentru a lăsa oamenii să coboare.
După ce maşina s-a oprit, din spatele meu s-a apropiat un tânăr, nu avea mai mult de 25 de ani, şi s-a aplecat către şofer:
- Îmi dai şi mie restul la sută? a rostit el, cu ceva emoţii.
- Păi nu ţi l-am dat? a răspuns şoferul, uitându-se către asfalt.
- Nu! a adăugat tânărul, cu ceva mai mult curaj.
- Băi, s-a revoltat şoferul, erau două persoane cu sută! Tu şi încă o femeie! Eu am dat pentru amândoi! Ştiu sigur! Am strigat: "Restul la sută!".
Vorbea gesticulând şi întorcându-se din când în când către tânăr. Acesta, însă, nu ştia ce să mai spună. Îl priveam şi îl compătimeam. M-am gândit să duc mâna la buzunar şi să îi dau eu banii de călătorie, apoi mi-am dat seama că erau de fapt 8,80 lei, adică restul la o călătorie, 1,20, din o sută. Am rămas pe loc.
- Şi eu ce să fac acum? Eu ştiu cui i-ai dat restul? Mie nu mi l-ai dat! a mai încercat o dată tânărul.
- Era un bărbat acolo, a completat o femeie din spate.
- Şi unde e? s-a interesat şoferul.
- A coborât!
Şoferul a întors capul. Pe locul respectiv, se afla doamna care urcase odată cu mine. Am sărit în ajutorul ei:
- Doamna a urcat cu o staţie înainte!
A urmat un scurt moment de linişte. Şoferul a întors capul cât să observe că tânărul era tot acolo.
- Nu ştiu ce ai făcut! Trebuia să fii atent! Tu crezi că eu am bani de dat? Eu am dat restul! Ştiu bine, două persoane. Apoi a venit doamna cu cincizeci şi i-am dat şi ei restul. Nu, doamnă?
Doamna a încuviinţat, mişcând capul.
- Nu mai sta, că n-am ce-ţi face! a continuat şoferul. Eu nu am bani să dau de la mine! Trebuia să fii atent!
Uşa era deschisă. Maşina aştepta! Tânărul a spus ceva ce n-am auzit prea bine, deşi eram lângă el. Apoi, printr-o mişcare bruscă, a coborât din maxi-taxi. Când s-a întors să închidă uşa, i-am văzut faţa încordată. A trântit-o!
Maşina s-a pus în mişcare. Şoferul continua să explice:
- Eu am dat restul! Erau două persoane! El şi încă o femeie! Era un bărbat aici în spate, şi iar s-a întors către femeia din locul respectiv, i-am dat banii lui. Ce să-i fac dacă n-a fost atent?
Apoi, către cel de lângă el:
- Dacă era vorba de opt mii, îi dădeam, dar erau optzeci şi opt!
În maşină, oamenii vorbeau încet între ei fără să pot înţelege ce spun. Am coborât la staţia următoare şi am pornit spre casă.
Se afișează postările cu eticheta Liviu Chifane. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Liviu Chifane. Afișați toate postările
O zi pentru noi, o eternitate pentru Eminescu
Eminescu este, înainte de toate, poezie. Nu îl pot cunoaşte astfel. Aşa l-am descoperit, am crescut, mi-am trăit adolescenţa cu el şi acum tot cu el trăiesc.
Eminescu nu e cel pe care încearcă să îl doboare unii sau pe care se chinuie să îl înalţe alţii. Eminescu este vers măiestrit, şoaptă sfântă, lume fermecată.
Este poezia, de la primii paşi prin pădurile versului, când, neştiutor, descoperi tainele rimei şi ale ritmului, până la meditaţia profundă, strofele perfecte, formele atent modelate.
În fiecare an pe 15 ianuarie eu cinstesc memoria unui prieten, care nu m-a trădat niciodată, ale cărui şoapte mi-au adus întotdeauna liniştea când sufletul meu a simţit că se-neacă.
Eminescu nu e cel pe care încearcă să îl doboare unii sau pe care se chinuie să îl înalţe alţii. Eminescu este vers măiestrit, şoaptă sfântă, lume fermecată.
Este poezia, de la primii paşi prin pădurile versului, când, neştiutor, descoperi tainele rimei şi ale ritmului, până la meditaţia profundă, strofele perfecte, formele atent modelate.
În fiecare an pe 15 ianuarie eu cinstesc memoria unui prieten, care nu m-a trădat niciodată, ale cărui şoapte mi-au adus întotdeauna liniştea când sufletul meu a simţit că se-neacă.
EPIGRAME DE SEZON
I
De pe străzi pe trotuar,
Din maşină în maşină,
Iarna - mare painoar,
Primăvara - o piscină!
II
Ne cuprinse, tată, gerul!
Şi o ceaţă - să o tai!
Mi-am zis eu: "Caloriferul!"
"Uf! Ce cald eşti!" - el. "Mai stai!"
III
Am maşină, am şi lanţuri,
Cauciuc de iarnă gros
Şi capotă - mii de ţurţuri.
Sus - nămeţii! Iar eu - jos!
IV
S-a topit zăpada! Vai!
În mocirlă o să stai!
Şi-o să-ţi intre apa-n casă!
Nu e iarnă mai frumoasă!
V
Ce plăcută este iarna
Prin zăpadă când înoţi!
Şi când gâtul sau piciorul
Rupt ţi-l trag de pe sub roţi!
VI
Iarna asta sunt bogat!
Mi-a ajuns zăpada-n pat!
Peste-un timp când s-o topi
Mare pescar eu voi fi!
VII
Ne-am rugat să ningă tare
Chiar din zori pân' pe-nserat
Pentru că vrem cu ardoare
S-avem un oraş curat!
VIII
Oameni de zăpadă mii
Stau pe stradă aruncaţi.
Ce e drept - sunt cocoşaţi
Şi au oglinzi argintii.
IX
Ura! Bate soarele!
Se-ncălzesc trotuarele!
Ca ciupercile la ploaie
Ies frumoasele gunoaie!
De pe străzi pe trotuar,
Din maşină în maşină,
Iarna - mare painoar,
Primăvara - o piscină!
II
Ne cuprinse, tată, gerul!
Şi o ceaţă - să o tai!
Mi-am zis eu: "Caloriferul!"
"Uf! Ce cald eşti!" - el. "Mai stai!"
III
Am maşină, am şi lanţuri,
Cauciuc de iarnă gros
Şi capotă - mii de ţurţuri.
Sus - nămeţii! Iar eu - jos!
IV
S-a topit zăpada! Vai!
În mocirlă o să stai!
Şi-o să-ţi intre apa-n casă!
Nu e iarnă mai frumoasă!
V
Ce plăcută este iarna
Prin zăpadă când înoţi!
Şi când gâtul sau piciorul
Rupt ţi-l trag de pe sub roţi!
VI
Iarna asta sunt bogat!
Mi-a ajuns zăpada-n pat!
Peste-un timp când s-o topi
Mare pescar eu voi fi!
VII
Ne-am rugat să ningă tare
Chiar din zori pân' pe-nserat
Pentru că vrem cu ardoare
S-avem un oraş curat!
VIII
Oameni de zăpadă mii
Stau pe stradă aruncaţi.
Ce e drept - sunt cocoşaţi
Şi au oglinzi argintii.
IX
Ura! Bate soarele!
Se-ncălzesc trotuarele!
Ca ciupercile la ploaie
Ies frumoasele gunoaie!
Ieri - post negru, astăzi - dezmăţ!
IERI AI ŢINUT POST NEGRU ŞI ASTĂZI...
Foarte multe gesturi care ar trebui să fie ale noastre, ale interiorului nostru, au devenit gesturi de imagine. Le facem doar pentru că ni se pare că dă bine să le facem. Nu ne mai gândim că de fapt ele sunt lucruri deosebit de intime, care au ca scop şlefuirea sinelui, a personalităţii.
Cred că a ţine post negru este un act spiritual deosebit... dar dacă te lauzi pe toate drumurile cu asta şi nu mai contează ce faci înainte şi după...
Există foarte multe gesturi din acestea şi cred că aţi întâlnit de multe ori astfel de situaţii. Poate chiar v-aţi surprins pe voi înşivă făcând acest lucru. Recunosc că mi s-a întâmplat să fac ceva doar pentru imagine. De exemplu, atunci când mi-am lăsat plete (demult).
Sunt oameni care se duc la lansări de carte sau la spectacole sau la alte evenimente doar pentru a fi văzuţi că fac acest lucru. Nu contează gestul în sine. Atunci, însă, el nu ajută cu nimic.
Propun un exerciţiu: încercaţi să trăiţi o săptămână fără televizor, fără calculator şi, dacă puteţi, în acea săptămână să citiţi câteva pagini în fiecare zi.
Toată lumea este de acord că trăim într-o lume a imaginii, a spectacolului. Multe lucruri sunt făcute doar pentru a fi văzute. Dar aşa ele nu au nicio valoare în sine, sunt superficiale şi nu ne ajută cu nimic.
În concluzie, să facem doar acele lucruri pe care le simţim şi pe care le dorim cu adevărat şi să ne creăm o imagine adevărată, sinceră, iar dacă acea imagine nu ne place, să ne schimbăm pe noi înşine, pentru că aşa se va schimba şi imaginea. Schimbarea doar a imaginii nu aduce după sine şi schimbarea persoanei. E doar o altă iluzie!
Foarte multe gesturi care ar trebui să fie ale noastre, ale interiorului nostru, au devenit gesturi de imagine. Le facem doar pentru că ni se pare că dă bine să le facem. Nu ne mai gândim că de fapt ele sunt lucruri deosebit de intime, care au ca scop şlefuirea sinelui, a personalităţii.
Cred că a ţine post negru este un act spiritual deosebit... dar dacă te lauzi pe toate drumurile cu asta şi nu mai contează ce faci înainte şi după...
Există foarte multe gesturi din acestea şi cred că aţi întâlnit de multe ori astfel de situaţii. Poate chiar v-aţi surprins pe voi înşivă făcând acest lucru. Recunosc că mi s-a întâmplat să fac ceva doar pentru imagine. De exemplu, atunci când mi-am lăsat plete (demult).
Sunt oameni care se duc la lansări de carte sau la spectacole sau la alte evenimente doar pentru a fi văzuţi că fac acest lucru. Nu contează gestul în sine. Atunci, însă, el nu ajută cu nimic.
Propun un exerciţiu: încercaţi să trăiţi o săptămână fără televizor, fără calculator şi, dacă puteţi, în acea săptămână să citiţi câteva pagini în fiecare zi.
Toată lumea este de acord că trăim într-o lume a imaginii, a spectacolului. Multe lucruri sunt făcute doar pentru a fi văzute. Dar aşa ele nu au nicio valoare în sine, sunt superficiale şi nu ne ajută cu nimic.
În concluzie, să facem doar acele lucruri pe care le simţim şi pe care le dorim cu adevărat şi să ne creăm o imagine adevărată, sinceră, iar dacă acea imagine nu ne place, să ne schimbăm pe noi înşine, pentru că aşa se va schimba şi imaginea. Schimbarea doar a imaginii nu aduce după sine şi schimbarea persoanei. E doar o altă iluzie!
Anii...
Anii care trec îi resimt adânc în adâncul meu. Asta pentru că trăiesc fiecare moment la maximă intensitate şi acest lucru nu ţine de ceva voit, ci este ca o trăsătură a propriei personalităţi. Resimt fiecare clipă intens, ca şi cum ar fi cea mai importantă clipă din viaţa mea.
Poate de asta sunt un om foarte emotiv, nu am putut scăpa de emoţii nici în timpul şcolii, al facultăţii, dar nici acum, când sunt profesor.
Modul acesta de a trăi viaţa m-a făcut de foarte multe ori să am senzaţia că am trăit destul. Deşi nu mi-am îndeplinit toate idealurile şi încă nu au trecut destul de multe ierni peste mine, simt că sunt plin, dacă pot spune aşa. Simt că dacă aş muri în clipa următoare, pot spune că am trăit o viaţă. Bineînţeles că nu vreau să mor, bineînţeles că mai am multe de făcut... dar asta este ceea ce simt în fiecare an când mai adaug o mărgea la şirag.
Aşa că trecerea la noul an m-a găsit destul de liniştit, fără foarte multe emoţii, sau nerăbdare. Las anii să se scurgă în ritmul lor parcă din ce în ce mai accelerat. Eu trăiesc... intens.
Poate de asta sunt un om foarte emotiv, nu am putut scăpa de emoţii nici în timpul şcolii, al facultăţii, dar nici acum, când sunt profesor.
Modul acesta de a trăi viaţa m-a făcut de foarte multe ori să am senzaţia că am trăit destul. Deşi nu mi-am îndeplinit toate idealurile şi încă nu au trecut destul de multe ierni peste mine, simt că sunt plin, dacă pot spune aşa. Simt că dacă aş muri în clipa următoare, pot spune că am trăit o viaţă. Bineînţeles că nu vreau să mor, bineînţeles că mai am multe de făcut... dar asta este ceea ce simt în fiecare an când mai adaug o mărgea la şirag.
Aşa că trecerea la noul an m-a găsit destul de liniştit, fără foarte multe emoţii, sau nerăbdare. Las anii să se scurgă în ritmul lor parcă din ce în ce mai accelerat. Eu trăiesc... intens.
A şti sau a nu şti
Ce e mai bine: să ştii tot ce se întâmplă în jurul tău, ceea ce gândesc ceilalţi, ceea ce ştiu ei, ce vor, ce plănuiesc, sau să ştii cât mai puţin din aceste lucruri, să trăieşti o viaţă în care să primeşti fiecare lucru la timpul său, liniştit şi împăcat cu soarta?
De ceva vreme tot dau pe la televiziuni toate cutremurele care au loc în ţara noastră: ba de 4 ba de 3 ba de 5 grade. Începi să te gândeşti că vine sfârşitul lumii, că s-au intensificat cutremurele în ultima vreme şi că va vani cine ştie ce cutremur mare. Dacă va fi să fie, el va fi. Mişcări ale pământului există dintotdeauna, nu trebuie să ştim noi fiecare clătinătură.
Concluzia este faptul că atunci când ştii mai multe lucruri de amănunt îţi faci mai multe griji, viaţa devine tot mai complicată, începi să-ţi imaginezi tot felul de scenarii apocaliptice sau conspiraţioniste.
Până la urmă, a şti atât cât este nevoie pentru a trăi!
De ceva vreme tot dau pe la televiziuni toate cutremurele care au loc în ţara noastră: ba de 4 ba de 3 ba de 5 grade. Începi să te gândeşti că vine sfârşitul lumii, că s-au intensificat cutremurele în ultima vreme şi că va vani cine ştie ce cutremur mare. Dacă va fi să fie, el va fi. Mişcări ale pământului există dintotdeauna, nu trebuie să ştim noi fiecare clătinătură.
Concluzia este faptul că atunci când ştii mai multe lucruri de amănunt îţi faci mai multe griji, viaţa devine tot mai complicată, începi să-ţi imaginezi tot felul de scenarii apocaliptice sau conspiraţioniste.
Până la urmă, a şti atât cât este nevoie pentru a trăi!
URARE
Să-ţi fie inima plină şi sufletul liber, să fie cerul deschis pentru aripile tale ce vor să se înalţe către alte meleaguri!
Să-ţi fie pasul lin şi răsuflarea liniştită atunci când păşeşti aici!
Să îţi păstrezi mintea trează şi inima aprinsă şi să nu pierzi nicio ocazie din cele pe care viaţa ţi le aduce înainte!
Să-ţi fie familia aproape şi cel iubit şi mai aproape şi să nu-ţi lipsească pacea în suflet!
Să te bucuri de naşterea Domnului ca şi cum tu însuţi te-ai fi născut, în staul, sub suflarea caldă a animalelor!
Să ai parte de bucurie, împliniri şi putere să alergi după visul tău cel mai bun!
Să ai o viaţă de care să îţi aminteşti în orice clipă cu mulţumire şi cu onoare!
Să nu-ţi uiţi ţara şi să faci tot posibilul pentru a o ajuta, în felul tău şi după puterile tale!
Să ai parte de cinstea cuvenită şi de dragoste în jurul tău!
Să revii iar şi iar în lumea acestui blog şi să te umpli şi să mă umpli pe mine de viaţă!
Sărbători fericite! şi La mulţi ani!
Cu drag,
un profesor.
Să-ţi fie pasul lin şi răsuflarea liniştită atunci când păşeşti aici!
Să îţi păstrezi mintea trează şi inima aprinsă şi să nu pierzi nicio ocazie din cele pe care viaţa ţi le aduce înainte!
Să-ţi fie familia aproape şi cel iubit şi mai aproape şi să nu-ţi lipsească pacea în suflet!
Să te bucuri de naşterea Domnului ca şi cum tu însuţi te-ai fi născut, în staul, sub suflarea caldă a animalelor!
Să ai parte de bucurie, împliniri şi putere să alergi după visul tău cel mai bun!
Să ai o viaţă de care să îţi aminteşti în orice clipă cu mulţumire şi cu onoare!
Să nu-ţi uiţi ţara şi să faci tot posibilul pentru a o ajuta, în felul tău şi după puterile tale!
Să ai parte de cinstea cuvenită şi de dragoste în jurul tău!
Să revii iar şi iar în lumea acestui blog şi să te umpli şi să mă umpli pe mine de viaţă!
Sărbători fericite! şi La mulţi ani!
Cu drag,
un profesor.
TĂIEREA PORCILOR
Stau cu gândul la Ghiţă, pe care zăpada nu m-a lăsat să-l tai şi fac planuri şi nu ştiu cum să găsesc o scăpare de la vreme să mă reped să-l rezolv şi pe el.
Între timp, vă las să vă desfătaţi cu o bucată de literatură autentică, descrierea tăierii porcilor în romanul "Ion" de Liviu Rebreanu.
Vă rog să nu plecaţi până nu citiţi tot fragmentul. Nu veţi regreta!
"Săptămâna dinaintea Crăciunului, în toate dimineţile, satul clocotea de guiţări deznădăjduite. Porcii îngrăşaţi se prefăceau în muşchi şi cârnaţi, meniţi să reînzdrăvenească pe oamenii jigăriţi de postul care parcă nu se mai sfârşia. Cu cât se apropiau sărbătorile, cu atât ţăranii le doreau mai tare, lingându-şi buzele mai dinainte în vederea ospăţurilor obişnuite şi atât de mult aşteptate. Căci în vremea postului mare numai popa şi învăţătorul mâncau de dulce; Belciug, fiindcă avea stomacul afurisit, iar Herdelea fiindcă el nu voia să dea ascultare minciunilor popeşti...
În alţi ani, pe vremea aceasta, Ion se simţea mai nenorocit ca oricând auzind guiţările şi se înfuria văzând că, în tot satul, numai Glanetaşu şi ţiganii nu sunt în stare să facă bojotaia cuvenită, ba încă şi unii ţigani se sileau şi izbuteau să fie în rândul oamenilor şi să taie barem câte un mascur. Atunci îşi blestema viaţa care-l sorteşte să rămână de ruşinea satului. Acuma, cu toate că Glanetaşu, singurul meşter al satului în căsăpirea neamului râmătorilor, trebui să primească tot în natură plata pentru tăierea porcilor, spre a putea aduna cârnăriile de sărbători, flăcăul totuşi nu-şi mai pierdu firea. Faţa lui osoasă parcă strălucea. Ba chiar într-o seară, când Zenobia începu jelaniile, o curmă împăciuitor:
- Nu face nimic... în curând vom avea şi noi de toate...
Herdelea făcea ce făcea şi în fiecare an ucidea câte doi porci, întâi pentru că lui îi plăceau foarte mult cârnaţii şi îndeobşte porcăria, şi al doilea pentru că altminteri ar fi trebuit să cumpere din târg untura pentru casă, ceea ce ar fi însemnat o cheltuială peste puterile pungii lui dăscăleşti. Dar în ăst an bojotaia avea o importanţa şi mai mare din pricina logodnei Laurei, care urma să se serbeze negreşit în Ianuarie şi cu care prilej proviziile de porc erau menite să aibă un rol fruntaş, mai ales că luau parte şi părinţii lui Pintea, în faţa cărora familia Herdelea voia să se arate la înălţime.
Porcii învăţătorului, cumpăraţi în dricul verii şi îngraşaţi cu porumb, de abia se mai mişcau în coteţ, încât tăierea îi mântuia de o moarte păgubaşă, năbuşirea în propria lor grăsime, după cum spuse Glanetaşu inspectându-i cu două-trei zile înainte de termenul fatal.
În zorii zilei meşterul măcelar se înfiinţă însoţit de Ion şi de Zenobia. Casa Herdelea era în picioare, dar fetele stăteau ascunse în salon, cu capul în perne şi cu degetele în urechi ca să nu auză horcăielile animalelor osândite, de teamă să nu leşine de milă.
Glanetaşu îşi ascuţi cuţitul de junghiat cu multă îngrijire, împărţind rolurile tuturor: Ion va lua porcul de urechi, îl va trânti jos pe o rână şi-i va ţine capul, Herdelea şi Titu vor imobiliza picioarele dinapoi. Zenobia va ajuta la picioarele dinainte, iar dăscăliţa va strânge sângele în lighean... Totuşi lucrurile n-au mers tocmai strună, cum ar fi dorit măcelarul satului. Porcii, auzind ascuţirea uneltelor, începură să grohăie neliniştiţi, parc-ar fi simţit primejdia. Degeaba deschise învăţătorul uşa coteţului; dobitoacele nu voiau să iasă în ruptul capului. Ion trebui să apuce pe unul de urechi şi să-l tragă afară cu multă caznă. D-na Herdelea, prea miloasă, nu putu ţine ligheanul unde trebuia, încât sângele se scurse mai mult pe de lături, făcând o pată mare roşă în zăpada proaspătă. Guiţatul porcului însă se îngroşa mereu, schimbându-se în horcăiri lungi şi din ce în ce mai rare, până când cei ce-l ţineau simţiră că nu mai clinteşte. Glanetaşu îşi şterse cuţitul şi mâinile însângerate în părul ucisului, iar Zenobia, pipăindu-i spinarea, declară că slănina e mai groasă de şeapte degete... în vremea aceea cellalt porc grohăia atât de speriat că, în clipa când Ion deschise portiţa coteţului, se repezi afară cu toată iuţeala îngăduită de grăsimea-i preţioasă, căutând să scape de moarte prin fugă. Cuţitul Glanetaşului fu astfel nevoit să-i curme viaţa tocmai lângă poarta dinspre uliţă.
Bojotaia se făcu chiar în ogradă. Paiele trebuincioase le împrumutase Macedon Cercetaşu. Porcii fură pârjoliţi amândoi deodată. Flăcările se înălţau vesele în vreme ce Glanetaşu le plimba de ici colo pe trupurile victimelor. Ceilalţi stăteau în jurul focului, încălzindu-şi mâinile, preţăluind mereu valoarea porcilor, mai aruncând uneori câte o glumă şi trăgând în răstimpuri câte o duşcă de rachiu dintr-o ploscă plină. Mai târziu coborâră în curte şi domnişoarele, compătimiră mult pe sărmanele dobitoace şi-şi primiră porţiile din urechile rumenite pe care le mâncară la faţa locului, potrivit obiceiului ce le rămăsese din copilărie la toate bojotăile.
Munca mai grea de abia de acuma începea cu spintecarea, împărţirea cărnii şi a slăninii, spălatul maţelor, facerea cârnaţilor... Avură toţi de lucru toată ziua şi mai rămânea pe mâine topirea unturii şi alte mărunţişuri. Totuşi dăscăliţa, alegând cărnurile, a găsit vreme să repeadă o tocană grasă şi pipărată, şi chiar să răstoarne o mămăliguţă lângă ea, spre încântarea stomacului lui Herdelea, cam prea încărcăt de rachiu. Cu toate stăruinţele învăţătorului, familia Glanetaşu nu se îndupleca nici măcar să guste din bunătatea de mâncare.
- Am ţinut postul atâtea săptămâni... n-o să ne spurcăm acuma, cu câteva zile înainte de sfintele sărbători, că doar nu suntem copii şi n-om plezni - se lămuri Zenobia înghiţindu-şi saliva de poftă."
Între timp, vă las să vă desfătaţi cu o bucată de literatură autentică, descrierea tăierii porcilor în romanul "Ion" de Liviu Rebreanu.
Vă rog să nu plecaţi până nu citiţi tot fragmentul. Nu veţi regreta!
"Săptămâna dinaintea Crăciunului, în toate dimineţile, satul clocotea de guiţări deznădăjduite. Porcii îngrăşaţi se prefăceau în muşchi şi cârnaţi, meniţi să reînzdrăvenească pe oamenii jigăriţi de postul care parcă nu se mai sfârşia. Cu cât se apropiau sărbătorile, cu atât ţăranii le doreau mai tare, lingându-şi buzele mai dinainte în vederea ospăţurilor obişnuite şi atât de mult aşteptate. Căci în vremea postului mare numai popa şi învăţătorul mâncau de dulce; Belciug, fiindcă avea stomacul afurisit, iar Herdelea fiindcă el nu voia să dea ascultare minciunilor popeşti...
În alţi ani, pe vremea aceasta, Ion se simţea mai nenorocit ca oricând auzind guiţările şi se înfuria văzând că, în tot satul, numai Glanetaşu şi ţiganii nu sunt în stare să facă bojotaia cuvenită, ba încă şi unii ţigani se sileau şi izbuteau să fie în rândul oamenilor şi să taie barem câte un mascur. Atunci îşi blestema viaţa care-l sorteşte să rămână de ruşinea satului. Acuma, cu toate că Glanetaşu, singurul meşter al satului în căsăpirea neamului râmătorilor, trebui să primească tot în natură plata pentru tăierea porcilor, spre a putea aduna cârnăriile de sărbători, flăcăul totuşi nu-şi mai pierdu firea. Faţa lui osoasă parcă strălucea. Ba chiar într-o seară, când Zenobia începu jelaniile, o curmă împăciuitor:
- Nu face nimic... în curând vom avea şi noi de toate...
Herdelea făcea ce făcea şi în fiecare an ucidea câte doi porci, întâi pentru că lui îi plăceau foarte mult cârnaţii şi îndeobşte porcăria, şi al doilea pentru că altminteri ar fi trebuit să cumpere din târg untura pentru casă, ceea ce ar fi însemnat o cheltuială peste puterile pungii lui dăscăleşti. Dar în ăst an bojotaia avea o importanţa şi mai mare din pricina logodnei Laurei, care urma să se serbeze negreşit în Ianuarie şi cu care prilej proviziile de porc erau menite să aibă un rol fruntaş, mai ales că luau parte şi părinţii lui Pintea, în faţa cărora familia Herdelea voia să se arate la înălţime.
Porcii învăţătorului, cumpăraţi în dricul verii şi îngraşaţi cu porumb, de abia se mai mişcau în coteţ, încât tăierea îi mântuia de o moarte păgubaşă, năbuşirea în propria lor grăsime, după cum spuse Glanetaşu inspectându-i cu două-trei zile înainte de termenul fatal.
În zorii zilei meşterul măcelar se înfiinţă însoţit de Ion şi de Zenobia. Casa Herdelea era în picioare, dar fetele stăteau ascunse în salon, cu capul în perne şi cu degetele în urechi ca să nu auză horcăielile animalelor osândite, de teamă să nu leşine de milă.
Glanetaşu îşi ascuţi cuţitul de junghiat cu multă îngrijire, împărţind rolurile tuturor: Ion va lua porcul de urechi, îl va trânti jos pe o rână şi-i va ţine capul, Herdelea şi Titu vor imobiliza picioarele dinapoi. Zenobia va ajuta la picioarele dinainte, iar dăscăliţa va strânge sângele în lighean... Totuşi lucrurile n-au mers tocmai strună, cum ar fi dorit măcelarul satului. Porcii, auzind ascuţirea uneltelor, începură să grohăie neliniştiţi, parc-ar fi simţit primejdia. Degeaba deschise învăţătorul uşa coteţului; dobitoacele nu voiau să iasă în ruptul capului. Ion trebui să apuce pe unul de urechi şi să-l tragă afară cu multă caznă. D-na Herdelea, prea miloasă, nu putu ţine ligheanul unde trebuia, încât sângele se scurse mai mult pe de lături, făcând o pată mare roşă în zăpada proaspătă. Guiţatul porcului însă se îngroşa mereu, schimbându-se în horcăiri lungi şi din ce în ce mai rare, până când cei ce-l ţineau simţiră că nu mai clinteşte. Glanetaşu îşi şterse cuţitul şi mâinile însângerate în părul ucisului, iar Zenobia, pipăindu-i spinarea, declară că slănina e mai groasă de şeapte degete... în vremea aceea cellalt porc grohăia atât de speriat că, în clipa când Ion deschise portiţa coteţului, se repezi afară cu toată iuţeala îngăduită de grăsimea-i preţioasă, căutând să scape de moarte prin fugă. Cuţitul Glanetaşului fu astfel nevoit să-i curme viaţa tocmai lângă poarta dinspre uliţă.
Bojotaia se făcu chiar în ogradă. Paiele trebuincioase le împrumutase Macedon Cercetaşu. Porcii fură pârjoliţi amândoi deodată. Flăcările se înălţau vesele în vreme ce Glanetaşu le plimba de ici colo pe trupurile victimelor. Ceilalţi stăteau în jurul focului, încălzindu-şi mâinile, preţăluind mereu valoarea porcilor, mai aruncând uneori câte o glumă şi trăgând în răstimpuri câte o duşcă de rachiu dintr-o ploscă plină. Mai târziu coborâră în curte şi domnişoarele, compătimiră mult pe sărmanele dobitoace şi-şi primiră porţiile din urechile rumenite pe care le mâncară la faţa locului, potrivit obiceiului ce le rămăsese din copilărie la toate bojotăile.
Munca mai grea de abia de acuma începea cu spintecarea, împărţirea cărnii şi a slăninii, spălatul maţelor, facerea cârnaţilor... Avură toţi de lucru toată ziua şi mai rămânea pe mâine topirea unturii şi alte mărunţişuri. Totuşi dăscăliţa, alegând cărnurile, a găsit vreme să repeadă o tocană grasă şi pipărată, şi chiar să răstoarne o mămăliguţă lângă ea, spre încântarea stomacului lui Herdelea, cam prea încărcăt de rachiu. Cu toate stăruinţele învăţătorului, familia Glanetaşu nu se îndupleca nici măcar să guste din bunătatea de mâncare.
- Am ţinut postul atâtea săptămâni... n-o să ne spurcăm acuma, cu câteva zile înainte de sfintele sărbători, că doar nu suntem copii şi n-om plezni - se lămuri Zenobia înghiţindu-şi saliva de poftă."
Mesaje de Crăciun
Asta e una din fricile mele! Să scriu mesaje de Crăciun, de Anul Nou, de Paşte! E o adevărată corvoadă ideea că trebuie să scriu astfel de texte. Nu activitatea în sine mă oboseşte, cât gândul că este un fel de obligaţie. Să stai să cauţi prin agenda telefonului toţi cunoscuţii, să îi împarţi în nu-ştiu-câte grupuri (căsătoriţi, necăsătoriţi, bărbaţi, femei, mame, prieteni, etc.) şi să te apuci să scrii pentru fiecare câte ceva.
Detaliile tehnice mă omoară! Să încep sau să termin cu Sărbători fericite!? Să zic neapărat de sănătate! Să zic sau să nu zic de noroc, că unora nu le place cuvântul? Să zic neapărat de împlinirea tuturor dorinţelor, asta place tuturor! Să adaug câteva versuri sau să surprind prin combinaţia de cuvinte? Şi aşa mai departe... Vă imaginaţi de ce este un chin pentru mine să scriu mesaje. Numai că nu am încotro.
Aşa că mă apuc şi scriu. Nu îmi plac mesajele copiate, deci trebuie să compun. Asta nu a fost niciodată o problemă pentru mine. Mai greu e cu alegerea celei mai bune formule din multitudinea de idei. Apoi, trebuie să mai ţin cont şi de persoană, să nu cumva să scriu ceva ce nu i-ar plăcea sau ar supăra-o. Până la urmă, ca la orice sărbătoare, zilele vin şi trec, trece şi perioada mesajelor şi rămâne mulţumirea că mi-am făcut datoria încă o dată.
Vreţi un sfat din partea mea? Atunci nu copiaţi mesaje gata-făcute de pe internet sau mai ştiu eu de prin ce locuri. Scrieţi un gând bun care vă trece prin minte şi o urare şi e de ajuns. Dacă vă pricepeţi mai mult la cuvinte, nu vă opriţi să transmiteţi cele mai frumoase combinaţii. Până la urmă, mesajul este mesaj şi este frumos în sine şi pentru că vine din partea fiecăruia, din sufletul său!
Sărbători fericite!
Detaliile tehnice mă omoară! Să încep sau să termin cu Sărbători fericite!? Să zic neapărat de sănătate! Să zic sau să nu zic de noroc, că unora nu le place cuvântul? Să zic neapărat de împlinirea tuturor dorinţelor, asta place tuturor! Să adaug câteva versuri sau să surprind prin combinaţia de cuvinte? Şi aşa mai departe... Vă imaginaţi de ce este un chin pentru mine să scriu mesaje. Numai că nu am încotro.
Aşa că mă apuc şi scriu. Nu îmi plac mesajele copiate, deci trebuie să compun. Asta nu a fost niciodată o problemă pentru mine. Mai greu e cu alegerea celei mai bune formule din multitudinea de idei. Apoi, trebuie să mai ţin cont şi de persoană, să nu cumva să scriu ceva ce nu i-ar plăcea sau ar supăra-o. Până la urmă, ca la orice sărbătoare, zilele vin şi trec, trece şi perioada mesajelor şi rămâne mulţumirea că mi-am făcut datoria încă o dată.
Vreţi un sfat din partea mea? Atunci nu copiaţi mesaje gata-făcute de pe internet sau mai ştiu eu de prin ce locuri. Scrieţi un gând bun care vă trece prin minte şi o urare şi e de ajuns. Dacă vă pricepeţi mai mult la cuvinte, nu vă opriţi să transmiteţi cele mai frumoase combinaţii. Până la urmă, mesajul este mesaj şi este frumos în sine şi pentru că vine din partea fiecăruia, din sufletul său!
Sărbători fericite!
NERVI DE IARNĂ
Trebuie să recunoaştem: A VENIT IARNA! S-a lăsat cu norul său uriaş de zăpadă şi ne-a acoperit. Dacă ieri se mai spunea că a început târziu, că a dat doar aşa o primă zăpadă firavă, astăzi toată lumea recunoaşte că iarna s-a instalat cu adevărat.
Vorbea BACOVIA cândva de nervi, ni-i transmitea în versul său, emoţie pură.
Acum observi nervii peste tot în jur, luaţi de vântul iernii şi duşi departe într-un amestec de zăpadă şi ger. Oamenii se supără, înjură, trântesc, ambalează motoarele, primarii dau ordine scrâşnite pe care nu le aude nimeni, lovesc cu pumnul în masă.
Uitat-am oare puterea naturii? Uitat-am oare să ne închinăm în faţa ei şi să-i dăm ceea ce ea deţine de drept? Uitat-am să nu suntem cei mai puternici şi că maşinuţele noastre de zahăr sunt mici furnici pe lângă fantomele de zăpadă? Uitat-am oare să stăm la gura sobei şi să ne minunăm cu teamă, dar şi cu bucurie, de puterea iernii? Uitat-am?
Oare de ce Alecsandri a cântat iarna în cele mai multe din poeziile sale? Pentru că iarna ne arată că suntem mici, iarna adevărată, dar acest sentiment este şi unul de linişte, simţi că ceva este mai puternic decât tine, nu eşti singur în vâltoarea universului!
Nervii se duc rostogoliţi de viscol în roţi de zăpadă! Poate până la Crăciun vom fi mai buni!
Vorbea BACOVIA cândva de nervi, ni-i transmitea în versul său, emoţie pură.
Acum observi nervii peste tot în jur, luaţi de vântul iernii şi duşi departe într-un amestec de zăpadă şi ger. Oamenii se supără, înjură, trântesc, ambalează motoarele, primarii dau ordine scrâşnite pe care nu le aude nimeni, lovesc cu pumnul în masă.
Uitat-am oare puterea naturii? Uitat-am oare să ne închinăm în faţa ei şi să-i dăm ceea ce ea deţine de drept? Uitat-am să nu suntem cei mai puternici şi că maşinuţele noastre de zahăr sunt mici furnici pe lângă fantomele de zăpadă? Uitat-am oare să stăm la gura sobei şi să ne minunăm cu teamă, dar şi cu bucurie, de puterea iernii? Uitat-am?
Oare de ce Alecsandri a cântat iarna în cele mai multe din poeziile sale? Pentru că iarna ne arată că suntem mici, iarna adevărată, dar acest sentiment este şi unul de linişte, simţi că ceva este mai puternic decât tine, nu eşti singur în vâltoarea universului!
Nervii se duc rostogoliţi de viscol în roţi de zăpadă! Poate până la Crăciun vom fi mai buni!
ALBUL!
ALBUL a început să se lase peste noi. Albul pur al iernii ne cuprinde şi hainele noastre se transformă în îngeri. Poate de aceea ne place iarna aşa de mult, pentru că părem mai puri. Ne îmbrăcăm hainele albe şi devenim mai smeriţi. Păcat că sufletul nu se poate acoperi de zăpadă!
Şi vine ALBUL, fulg cu fulg, şi ne aşterne covorul pe care să păşim. Un nou început, pas cu pas, peste lumea curată a ALBULUI. Doi paşi încolo, doi paşi încoace, început şi sfârşit, drum de dus şi drum de întoarcere. Un drum pentru mine, un drum pentru tine, suntem aici împreună, ALBUL ne cuprinde, paşii ne leagă!
Şi vine albul ca un dar de puf. Vântul se joacă cu el printre degete, îl ia din grămezi şi-l cerne prin degete, îl suflă uşor cu buzele înfrigurate.
Şi albul se aşează pe pleoapele tale şi-ţi acoperă machiajul. Parcă eşti un înger!
ALBUL!
Proba de foc!
Să faci ceea ce-ţi place cel mai mult şi ce ştii că poţi face foarte bine în faţa unor oameni cărora nu le place deloc ceea ce faci şi care se vede foarte uşor că sunt plictisiţi.
Să cânţi muzică adevărată în faţa căreia nu rezistă niciun om care ştie ce este muzica, pentru unii care abia aşteaptă să termini ca să asculte altfel de (ne)muzică. Şi să o faci cu toată inima, cu toată fiinţa, de parcă nimeni nu ar fi în faţa ta, doar tu şi propria pasiune. Să le oferi celor din faţa ta ceva ce ei nu pot înţelege dar să aprecieze modul în care faci acest lucru.
Astfel, tânăra cânta cu aprindere! Vocea, o voce deosebită, răsuna în întreaga sală, făcând să tremure mesele, scaunele, geamurile, pereţii. În faţa ei, la câteva mese răsfirate, o priveau numeroşi ochi nerăbdători, ochi tineri, dornici să se înece în fum şi să vibreze pe ritmuri de house şi hip-hop. O priveau şi o ascultau!
Tânăra cânta şi eu mă simţeam minunat să fiu martor la un moment de adevărată artă!
Să cânţi muzică adevărată în faţa căreia nu rezistă niciun om care ştie ce este muzica, pentru unii care abia aşteaptă să termini ca să asculte altfel de (ne)muzică. Şi să o faci cu toată inima, cu toată fiinţa, de parcă nimeni nu ar fi în faţa ta, doar tu şi propria pasiune. Să le oferi celor din faţa ta ceva ce ei nu pot înţelege dar să aprecieze modul în care faci acest lucru.
Astfel, tânăra cânta cu aprindere! Vocea, o voce deosebită, răsuna în întreaga sală, făcând să tremure mesele, scaunele, geamurile, pereţii. În faţa ei, la câteva mese răsfirate, o priveau numeroşi ochi nerăbdători, ochi tineri, dornici să se înece în fum şi să vibreze pe ritmuri de house şi hip-hop. O priveau şi o ascultau!
Tânăra cânta şi eu mă simţeam minunat să fiu martor la un moment de adevărată artă!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)