ELEGANŢA NU SE UITĂ

În studenţie, având bani puţini trebuia să fim chivernisiţi, fiindcă de ciocolată şi teatru nu ne puteam lipsi.

Aşa că nu stricam niciodată banii pe metrou şi toate distanţele, oricât de mari, le parcurgeam pe jos fie ploaie, arşiţă sau vijelie.

Şi o altă economie o făceam din tuns: ne tundeam singuri, reciproc, eu pe soţul meu şi el pe mine. Aşa am cunoscut-o pe Viorica.

Viorica avea o foarfecă îndemânatică şi orice meseriaş ştie că reuşita este jumătate practică, jumătate scula potrivită.

În căminul studenţesc erau câteva figuri remarcabile.

Adrian Cioroianu, frumos, distins, ar fi putut lesne face pârtie printre fete dacă şi-ar fi pus în minte.

Dar între fete  Viorica Vatamanu,  cu ochii viorii, inteligenţi, faţa de premiantă şi hainele elegante, de mare doamnă mi-a lăsat o impresie aparte. Probabil şi pălăria îi dădea un aer special…

În stilul meu direct i-am spus că-i admir deopotrivă ochii şi croiala hainelor şi ea mi-a povestit că-şi croieşte şi-şi lucrează singură toată garderoba.

Era studentă la teatru şi pentru cine nu ştie, la acele vremuri competiţia era crâncenă şi reuşita fabuloasă.

Era marcată de cifra şase: şase ani dăduse admitere la Institutul de teatru şi acum făcea facultatea la seral tot şase ani.

Stăteam adesea la şuetă, eu având o problemă încordată cu soacra care se lupta să mă despartă de soţul meu(şi nu i-a trecut nici acum după 21 de ani).

Ea mă consola râzând frumos: “noră potrivită pentru soacră-ta nu-i decât Zoe Ceauşescu dar din păcate pentru ea, Zoe este deja luată. Dar o fiere de soacră mai a dracu’ ca a ta nu nimereai decât în persoana Elenei Ceauşescu!”-zicea Viorica.

Pe ea nu o vedeam niciodată cu băieţi, deşi era o frumuseţe şi precis avea succes maxim. O întrebam de ce este singură şi ea glumea mereu: “nu accept decât nevastă sau amantă de preşedinte!”

Am terminat facultatea şi m-am mutat din cămin dar, pe Viorica am admirat-o o vreme în vitrina Institutului de teatru, la fotografiile absolvenţilor: evident cu pălărie!

Prin ‘95-’96 pe strada Edgar Quinet, ‘n Bucureşti, chiar în faţa intrării la facultatea de matematică se produce un ambuteiaj. În dreptul meu, un Volvo bengos de culoare închisă.

Geamul se lasă şi o doamnă elegantă, cu pălărie şi mănuşi mă salută zâmbind misterios. Lângă ea, viitorul preşedinte Emil Constantinescu.

Geamul s-a ridicat şi coloana s-a pus în mişcare.

Uimirea m-a ţinut o vreme pe loc… Viorica?

Trăind agitat şi în mare viteză, adesea mă visez  cu un cappucino în faţă, discutâd cu Viorica pe o terasă elegantă…

45.292389 27.969120

Proză Afurisită găsiţi şi La Tanti ELVIRA

MONA NU MULGE VACA!

Autor: Doina Popescu

Eram la ţară la mamaia Mihaica şi picasem prost rău! Da’ rău de tot!Nimeni nu mă băga în seamă: tot satul vorbea numai de Mona care fugise cu banu’.Ţăranii ăştia nu ştiau nimic: corect gramatical era cu banii, nu cu banu’.
Eu o iubeam tare mult pe Mona. Era născută în aceeaşi zi cu mine dar, era muuult mai mare şi ştiam precis că nu e hoaţă. Era absolut imposibil să fi fugit cu banii. Nu credeam în ruptul capului aşa minciuni! Şi mă bucuram pentru ea că fugise, fiindcă în sat te puteai angaja doar mulgătoare de vaci la CAP.

Se-nghesuiau babele în vizită la mamaia Mihaica joia să mănânce pâine caldă abia scoasă din cuptor dar nu lipseau nici în restul zilelor, bucurându-se la scovergi ori chisăliţă cu mămăligă rece,(un fel de compot făcut din cruzăciuni: zarzărele sau corcoduşe verzi). Mâncau şi şuşoteau ore în şir despre Mona. Toantele o ţineau una şi bună că fugise cu banu’.
Eu le întrerupeam mereu şi le corectam: nu cu banu’, cu banii! Aşa-i corect gramatical!
-Fai Mihaică, fata asta ori îi diochiată fă, cî niechează di când am hinit!- zicea ţa’ Ioana Căcălata şi stuchea spre mine de trei ori, apoi se freca pe călcâiul răpănos scos cu greu din gumarul spart şi încerca să-mi dea pe frunte.
Ţi-ai găsit să mă prindă! Eu eram titirez iar ţa’ Ioana Căcălata umbla cu greu în două beţe numite pompos bastoane. Se mişca sărmana ca vai de ea! Din cauza grăsimii şi a osteoporozei i se curbaseră picioarele aşa de rău, că şi cel mai gras berbec putea să treacă printre ele fără să producă electricitate.
Cât a fost vara de mare, nefiind alt eveniment în sat mai acătării, Mona a ţinut cap de afiş şi la CAP la vaci şi la magazii la vânturat grâul şi la canalul de irigaţii unde spălau femeile lâna, ba şi pe Siret la prins peşte ori în satul vecin la moară ori la stână la cioban. Pe unde-mi făceam veacul, bărbaţi sau femei discutau frenetic despre Mona spre disperarea mea. Cât o iubeam pe Mona!
Într-o zi când se reuniseră babele la şanţ la bunica, eu aranjam nişte cataroaie formând o piramidă. Aveam mare război cu Friptu’, băiatul lu’ Tinca şi a lu’ Dumitru. I se zicea Friptu’ sau Opăritu’ fiindcă-l scăpase toanta de mă-sa în oala clocotită cu ciorbă când era mic şi săracu’ arăta a orice, numai a copil nu. Probabil că situaţia lui îi dădea o stare de ură generalizată fiindcă se ţinea numai de rele.
Eu îmi făceam zilnic în curte la bunica câte o fântână dintr-o cutie de tablă îngropată pe jumătate în pământ şi meşteream o crăcană şi cumpăna cu un briceag, îi puneam fir, găletuşă dintr-un borcan de medicamente şi când eram gata, venea tâlharul şi mi-o călca în picioare. Eu băteam cam pe oricine dar, nu puteam să dau în Friptu’ fiindcă bunica zicea că-i păcat, că l-a bătut Dumnezeu destul.

În plus, Tinca şi Dumitru făceau mămăligă-n curte şi mâncau, iar pe copii, Friptu’ şi Sica, o făptură grozav de slabă, îi dădeau pe uliţă. Amărâţii se lipeau de stinghiile gardului însăilat din şipci rare şi priveau căpiaţi de foame cum se ghiftuiesc nesimţiţii de părinţi. La sfârşit, dacă mai rămânea vreun rest de mămăligă îl înşfăca ghiauru’ de Costel, adică Friptu, iar Sica venea plângând la ţa’ Mihaica care avea mereu ceva pregătit în chiler.
Mamaia o chema din prima, cum se aşezau cretinii la masă dar, Sica era obsedată să le numere dumicaţii şi până nu se tortura după ritualul zilnic şi nu-şi pierdea speranţa în încleştarea cu fra’su, veşnicul câştigător, nu se hotăra să vină. Ai fi zis că abia după ce rămânea mofluză îşi amintea că la ţa’ Mihaica are asigurat un blid de mâncare. Atunci plângând cu disperare, abia linchea, nu mai mult decât o pisică. Ai fi zis că nu poate mesteca decât cu lacrimi şi fiind atât de plăpândă obosea imediat. Friptu’ venea ca un hultan şi rădea tot. Degetele lui erau contopite de la opăreală dar era îndemânatic la mâncare.
Deci, ziceam că adunasem pietre ca să pornesc războiul psihologic cu Friptu’, să-l sperii oleacă, când mă întreabă o babă tolănită pe şanţ:
- Da, ci faci mamaii cu cataroaili celea?
-Am o treabă!
-Zii, fa cî te zic lu’ măta!
-Uite, bre, le-am adunat să arunc în tâmpiţii care zic că Mona a fugit cu banii.
Ţa’ Ioana Căcălata, ţa Ioana a lu’ Paraschiv şi ţaţa Ileana s-au ridicat de pe şanţ şi-au fugit de le-au sfârâit călcâiele prăfuite şi crăpate. De faţă cu mine n-au mai bârfit-o pe Mona niciodată.
Mult mai târziu, aveam deja vreo 16 ani şi stăteam de vorbă cu Mona:
-Ce te mai bârfeau babele-alea clevetitoare!- zic eu aruncând o clătită-n aer.
-Când, atunci când am fugit cu Banu? N-a mers!
Atunci am priceput şi eu în sfârşit cum stătea treaba! Tare m-am mai bucurat că Mona a fugit cu Banu, flăcăul chipeş din satul vecin Mihalea şi nu cu banii!

45.292389 27.969120

---

http://doinapopescu.wordpress.com