Spartacus  a fost cel mai notabil lider  al sclavilor din al treilea rãzboi purtat  de republica romanã pentru  oprirea rãscoalelor. Se ştiu foarte puţine  despre Spartacus înainte ca  acesta sã se implice în rãzboi, iar sursele  existente conţin adesea  contradicţii. Spartacus s-a antrenat la şcoala  de gladiatori (ludus) de  lângã Capua, deţinutã de Lentulus Batiatus.  În 73 a.Hr. îl gãsim pe  Spartacus într-un grup de gladiatori care  conspirã sã evadeze. Complotul  este dezvãluit, dar aproape 70 de oameni  reuşesc sã punã stãpânire pe  bucãtãrie  şi sã-şi croiascã drum afarã  din şcoalã, capturând câteva  care cu arme şi armuri. Sclavii eliberaţi  au învins o micã armatã  trimisã dupã ei şi au prãdat regiunea,  înglobând în rândurile lor şi  alţi sclavi pe mãsurã ce se retrag spre  muntele Vezuviu. Grupul câştigã  mai multe bãtãlii în frunte cu  Spartacus, Crixus şi Oenomaus, dar  legiunile romane ale lui Crassus pun  capãt rãscoalei. Soarta lui  Spartacus este incertã pentru cã trupul nu  i-a fost gãsit niciodatã.
William  Wallace a aparţinut micii  nobilimi. Conflictul sãu cu englezii a  pornit din motive personale, dar  în loc sã devinã un proscris, se  transformã în rebel. Poziţia lui  Wallace nu corespundea intereselor  marii nobilimi scoţiene, care îl  recunoştea pe regele Eduard I drept  arbitru în luptele pentru  succesiune. Wallace  îl ucide chiar el pe  William de Heselrig, şeriful  de Lanark, rebeliunea începând oficial în  1297. Trupele sub comanda lui  Wallace câştigã bãtãlii, în ciuda  inferioritãţii numerice. Wallace a  invins la Stirling Bridge, devenind  Guardian of Scotland, titlu detinut  pana la infrangerea de la Falkirk.  In 1305 cade prizonier la Robroyston  si este predat lui Eduard, care il  executa pentru inalta tradare.
Probabil  cel mai de succes rebel din  lista propusã este acest soldat chinez  nãscut într-un sat sãrac, care  îşi petrece o bunã bucatã de vreme  cerşind şi experimentând personal  dificultãţile cu care se confruntau   mulţi concetãţeni. 4 ani stã într-o  mãnãstire unde învaţã sã citeascã  şi sã scrie. Mãnãstirea a fost  distrusã în 1352, când trupele locale se  revoltã împotriva dinastiei  Yuan. Zhu s-a înrolat şi el în armata  rebelã, chiar ajungând sã o şi  comande. Pânã în 1357 Nanjing, capitala,  este cuceritã. El devine  împãrat sub numele de Hongwu, deşi a fost  cunoscut mai degrabã dupã  numele sãu de templu, Taizu. A fondat  dinastia Ming, una dintre cele mai  însemnate din China Anticã.
Doroteo  Arango, cunoscut mai târziu ca  Pancho Villa, s-a nãscut şi el într-o  familie modestã. La 16 ani îl  împuşcã pe Lopez Negre, unul dintre  proprietarii moşiei pe care se afla  familia lui, pentru cã acesta a  încercat sã îi violeze sora. Doroteo  fuge şi intrã într-o grup de  bandiţi, iar la începutul revoluţiei  mexicane din 1910 se aflã în  fruntea unei mari armate de cavalerie.  Oopereazã cu generalul Huerta  dar curând nu se mai înţelege cu el. Este  condamnat la moarte, dar  preşedintele Madero îi reduce sentinta la  încarcerare. Doroteo scapã  însã din închisoare, devenind guvernator al  unuia dintre statele  mexicane dupã înfrângerea lui Huerta. Mai târziu  intrã în conflict cu  SUA, unde conduce atacuri în New Mexico şi Texas.  Pancho este asasinat  în momentul într-o bancã din Parral unde se dusese  pentru a procura  banii necesari pentru plata soldaţilor.
Garibaldi  a fost  fiu de negustori şi  iniţial a devenit cãpitan de vas. În 1834  participã la o insurecţie  eşuatã, dupã modelul lui Mazzini, şi este  nevoit sã plece în exil în  America de Sud. Participã la nişte acţiuni  de rebeliune în Brazilia  înainte de a deveni comandant al flotei  uruguayene într-o campanie  împotriva preşedintelui. Ia parte şi la o  acţiune militarã în timpul  revoluţiei din Italia, apãrând Roma de  francezi. Dupã finele revoluţiei  în 1850, pleacã în SUA, de unde se  reîntoarce în 1859. Pe 11 mai 1860,  el şi alţi 1000 de voluntari  debarcã în Sicilia, pe care o cuceresc cu  ajutor britanic. Armata sa  ajunge pe continent la un efectiv de 25000 de  oameni. Garibaldi este  prins însã, dar eliberat. Mai participã la nişte  campanii militare,  este ales ca membru al Parlamentului şi duce o viaţã  de om foarte  respectat.
Razin  a fost un lider cazac care a  condus o rãscoalã majorã împotriva  nobilimii şi birocraţiei ţariste.  Cazacii erau proprietari de pãmânt  legaţi de ocupaţia militarã, adesea  în opoziţie cu puterea centralã. În  1670, Razin, când se duce sã dea  raportul la sediul central de pe Don,  deschide revolta împotriva  guvernului, capturând Cherkassk şi  Tsaritsyn. Dupã ce ia Tsaritsyn,  Razin navigheazã pe Volga cu armata sa  de 7000 de oameni. Ţinta era  fortãreaţa de la Cherny Yar, aflatã între  Tsaritsyn şi Astrakhan, pe  care o iau fãrã prea multe dificultãţi  pentru cã soldaţii de aici se  revoltã împotriva ofiterilor şi se  alãturã cauzei cazace în 1670. Dupã  ce îi masacreazã pe toţi opozanţii,  inclusiv pe prinţii Prozorovsky,  transformã Astrakhan într-o republicã  . în 1671 însã el şi fratele sãu  Frol Razin sunt prinşi la Kaganlyk,  ultima sa fortãreaţã ocupatã, şi  duşi la Moscova, unde Stepan este  executat în Piaţa Roşie.
Pugachev  era un cazac de pe Don, din  acelaşi sat cu Razin. La 20 de ani îşi  pãrãseşte familia şi porneşte  spre râul Ural. Rebeliunea începe în  1773, când Pugachev se pretinde  Petru al III-lea, soţul ucis al  Ecaterinei a II-a. Rebeliunea a cuprins o  zonã foarte întinsã, ocupatã  de o armatã de 10000 de oameni. Pugachev a  fost capturat de propriii  sãi oameni, transportat la Moscova într-o  cuşcã de fier şi executat  public. Au avut loc atâtea execuţii în zona  rãsculatã, încât populaţia  s-a redus la o treime.
Jakb  Rohrbach reprezenta ţãrãnimea  germanã rãsculatã. S-a nãscut la  Bockingen, lângã Heilbronn. Era şerb,  dar izbuteşte sã-şi dobâbndeascã  respect şi prosperitate, in ciuda  conflictelor cu stãpânul sãu. La  izbucnirea rãzboiului ţãrãnesc din  1525, devine comandant al unuia  dintre detaşamente, având în subordine  8000 de oameni. Este capturat în  luptã şi ars de viu.
Este  posibil sã fi fost un meşteşugar  din Kent sau Essex. Motivul  rebeliunii l-a reprezentat intenţia de a  implementa capitaţia. Regele  Richar al II-lea avea doar 12 ani atunci.  Primul protest are loc pe 30  mai 1351 şi în iunie armata rebelã se  deplaseazã spre Londra. Pe 14  iunie 1381, în timpul unor negocieri cu  regele, rãsculaţii îi ucid pe  lordul cancelar şi pe arhiepiscopul de  Canterbury, Simon de Sudbury,  precum şi pe trezorierul Robert de Hales.  La urmãtoarea rundã de  negocieri, Wat Tyler cade el victimã, pe 15 iunie  1381, lordului major  londonez, William Walworth. Regele Richard al  II-lea a promis sã  rãspunã cererilor, dar nu se ţine de cuvânt. Singura  sa concesie a fost  renunţarea la termenul de capitaţie.
Cel  mai probabil Cale a fost un ţãran  din Mello, un oraş de la nord de  Paris. Rebeliunea a început în1358,  când o armatã de 5000 de oameni ia  în stãpânire regiunea Beauvais,  asasinând sute de nobili. Armata lui  Cale aştepta armate regelui Carol  al II-lea de Navarra pe dealurile de  lângã Mello. Pe 10 iunie 1358,  promiţând trecere sigurã, regele îi  oferã lui Cale şansa de a purta  negocieri în tabãra sa, ceea ce Cale  acceptã. El îşi pãrãseşte linia de  comandã, întãritã, intrând în cuibul  nobiliar din care nu mai avea sã  iasã. Cale a fost înfierat la  Clermont unde este decapitat în piaţa  publicã, unele surse menţionând  încoronarea sa cu o coroanã înroşitã în  foc. De Irina Manea – Historia
         
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu