Cavalerii Ioaniti

 Ioaniţi (Cavaleri Ospitalieri)

Written By Dragos Gros on joi, 13 februarie 2014 

  Deja înainte de invaziunea lui Batu la 1241 autoritatea ungurilor asupra Olteniei era aproape nulă, de vreme ce nu numai contele Conrad fusese gonit din Vâlcea, dar încă, fugărindu-l spre Sibiu, Basarabe izbutise a apuca la nord de Carpaţi marginile Făgăraşului, unde s-a şi luptat atunci cu mongolii şi pe unde românii îl numeau pe dânsul Radu-vodă Negru. După retragerea cea definitivă din hotarele Ungariei a pâlcurilor lui Batu-han, la 1213, lucru firesc este că nu aşa deodată maghiarii au putut să se gândească la subjugarea Basarabilor. La 1246 regele Bela IV abia-abia fost-a în stare de a se bălăbăni cu ducele Frederic al Austriei, care cuprinsese de la unguri un teritoriu necontestabil al coroanei Sfântului Ştefan; cu atât mai puţin în acelaşi an 1246 ar fi putut Ungaria, fără nici o bătaie de cap, să cucerească pe nesimţite ambele maluri ale Oltului până la Dunăre, pe când pe la 1240, în preziua năvalei mongolilor, regele Bela nici măcar din Oltenia, nu stăpânise decât numai Mehedinţiul. E fictivă, dar cu desăvârşire fictivă, faimoasa donaţie din 1247, prin care Ungaria cedează Cavalerilor Ioaniţi de la Rodos întrega Românie cu toptanul, „tota terra de Zeurino” şi „tota Cumania"; o donaţiune foarte pompoasă, dar rămasă pe hârtie. Oricât de fictivă, însă, oricât de platonică, acea donaţiune totuşi este de o mare însemnătate din punctul de vedere al unor amănunte istorice contemporane, pe care nu le cunoaştem deocamdată din alte fântâni.

  Actul de donaţie, neapărat, trebuie să fi avut o raţiune oarecare teoretică. Pe de o parte, tronul unguresc datora multă recunoştinţă Cavalerilor Ioaniţi, căci după cum observa Şincai, sub anul 1244: „plinind tătarii trei ani în Ungaria, în anul de acum o au lăsat deşertă şi năcăjită, iară Bela IV, Craiul Ungariei prin ajutorul Ospitalilor din Rodos sau al Ioaniţilor s-a înturnat acasă şi a început a lecui cele stricate”. Pe de altă parte, având aerul de a răsplati pe Ioaniţi, Ungaria nu le dăruia în fapt altceva decât dreptul de a lua ei înșiși România dacă o vor putea, un „jus occupandi” care la caz de izbândă, ar fi adus fără îndoială nişte mari foloase Ungariei şi Cavalerilor totodată; Ungariei mai cu seamă. Cu alte cuvinte, unul acorda altuia autorizaţiunea formală de a prinde pe ursul din pădure, indicând cu preciziune bârlogul unde se află şi cum anume este, cu condiţiunea de a fi împărţită apoi prada în două. Dar ursul fost-a el prins? Ba. „Tractatul - zice Fessler – n-a ajuns deloc la îndeplinire”; mai adaugă cu naivitate că bine că nu s-a îndeplinit una ca asta, fiindcă mai tare ar fi fost foarte periculoasă introducerea unui puternic stat străin preoţesc în sânul statului mirean unguresc. Ungaria, după Fessler, a scăpat de un mare pericol. A scăpat însă cum? Prin aceea că Ioaniţii n-au putut să capete de la regele Bela un ceva pe care însuşi regele Bela nu-l avea la dispoziţiune.

  La 1247 nu rezultă de nicăieri că Ungaria va fi stăpânit în cuprinsul Olteniei nici măcar Mehedinţiul, căci un „Banus de Zeurino” dispare din diplomele ungureşti la 1243 în persoana unui „Stephanus filius Chak" şi nu mai reapare tocmai până la 1249, ceea ce arată ca pe la finele dominaţiunii mongolice, Basarabii apucaseră Mehedinţiul profitând de extrema slăbiciune de atunci a Ungariei: „das furchtbare Elend welches nach dem Abzuge der Mongolen în Ungarn herrschte", după expresiunea lui Fessler. Un episcop unguresc de Severin la 1246, „Episcopus Zeuriniensis”, pe care-l menţionează Pesty şi pe care-l admite d. N. Densușianu, este o învederată greşeală de lectură în loc de „Episcopus Geurinensis", după cum foarte bine o citise Fejér, un vechi episcopat curat unguresc făcând parte din archiepiscopatul de Strigonia sau Gran şi intercalat deja în Statutele regelui Bela III, tocmai în aceeaşi poziţiune ierarhică. Iată cum la Bela IV „Bartholomaeo Quinque-Ecciesiensi, Gregorio Geurinensi”, iar la Bela III: „Episcopus Quinque ecclesiensis habens mille et quingentas marcas, episcopus Geuriensis habens mule”. N-are a face cu Severinul, ci cu oraşul Raab, în latinitatea medievală Geurinum şi Jaurinum, „civitas Geuriensis” sau „Geurinensis”, ungureşte Gyor. Înfiinţarea unui episcopat unguresc la Severin în 1246, este un nonsens istoric. Vom vedea la locul său că un episcopat catolic, ca şi un episcopat ortodox, n-a existat în Oltenia până la Alexandru Basaraba după anul 1350. Unde dar să fie vreo umbră de autoritate maghiară la Severin, fie civilă, fie ecleziastică, în momentul actului din 1247 ? Chiar în acest act termenul cel concret „Banatus de Zeurino” nu se află, ca şi când n-ar fi fost niciodată, ci se întrebuinţează numai într-un mod vag despre Oltenia întreagă „tota terra de Zeurino” pe aceeaşi linie cu „tota Cumania” despre restul României, unde nedefinitul „tota” e caracteristic.

  Este foarte interesant că în actul din 1247 regele Bela uită fără nici o urmă pe celebrul conte Conrad, căruia acelaşi rege Bela îi dăruise la 1223 Ţara Lotrului şi care trăia încă mult mai târziu la 1265, când cerea o confirmaţiune regală asupra aceluiaşi teritoriu. Despre Ţara Lotrului acest act vorbeşte lămurit: „terra Lytira”; ne spune însă, mărturisind-o tot aşa de lămurit, că ea aparţine românilor, fără nici o virgulă despre saşi. Năvala lui Batu-han desfiinţase pe contele Conrad ca şi „Banatus de Zeurino”, măturând din Oltenia orice element unguresc, nu de-a dreptul în interesul Mongolilor, ci indirect în folosul Basarabilor.

  În sfârşit, singurul bun simţ ar fi de ajuns pentru a ne încredinţa că la 1247, mai mult decât oricând, Ungaria nu avea de unde să dea la mâna Ioaniţilor Oltenia, pe care regele Bela n-o avea el însuşi în mână şi nici o avusese vreodată întreagă. Păcăliţi printr-o dărnicie închipuită, Cavalerii n-au zăbovit de a se plânge lui Inocenţiu IV peste patru ani, la 1251. Papa s-a grăbit a confirma donaţiunea, ceea ce nu-l costa nimic. Unica consecinţă practică a confirmaţiunii a fost că textul actului s-a conservat la Vatican în Registrele Pontificatului, de unde d.N.Densușianu ne procură importantele facsimile ale unor pasage până acum controversate sau rău descifrate. Mai jos, cu ocaziunea diplomei regelui Ladislau Cumanul din 1285, noi vom vedea pretenţiunea maximă a Ungariei asupra românilor din Oltenia; prin acel maximum vom putea judeca acolo şi mai în cunoştinţă de cauză, cât de fantastică era suveranitatea coroanei Sfântului Ştefan asupra Basarabilor în actul din 1247.

  Graţie acestui act noi ştim că la 1247 în Ţara Românească domneau doi voievozi români deosebiţi: unul în Muntenia – „Szeneslaus”, mai corect Semeslav, căci în onomastica slavică acest nume figurează totdeauna cu „m”, iar în Oltenia un alt voievod român, „Olacorum”, al căruia nume a fost în trecut foarte problematic: la Fejér - „Lirtioy”, la Pray şi la Theiner – „Lynioy”. D. Onciul însă a demonstrat prin analiza paleografică a facsimilului că trebuie citit „Lytuon”. Afară de acest Lituon, mai erau încă alţi doi principi români, care totuşi nu purtau titlul de voievod: Ion şi Farcaş. Istoricii noştri, între care şi d. Onciul, au scăpat din vedere că tustrei, adică Ion şi Farcaş ca şi Lituon, erau deopotrivă kinezi: „cum Kenazatibus Ioannis et Farcasii usque ad fluvium Olth, excepta terra Kenazatus Lytuon Woiavode”. Numai unul din cei trei kinezi era voievod în Oltenia, după cum şi-n Muntenia Semeslav era un singur voievod. În actul din 1247 kinezii cei voievozi ne apar foarte superiori celor simpli kinezi, pe care regele Bela în planul său îi tratează fără rezervă, dăruindu-i oarecum pe deplin Cavalerilor, pe când kinezilor voievozi în același plan li se acordă o neatârnare excepţională: „excepta terra Kenazatus Lytuon Woiavode” şi „excepta terra Szeneslai Woiavode”. Această mare superioritate din punctul de vedere al regelui Bela concordează totodată şi cu înalta poziţiune, pe care în titulatura ungurească o avea pe atunci voievodul, în special acela din Transilvania, unde de asemenea era unul singur peste ţara întreagă. Ungurii, ca şi românii, căpătaseră prin împrumut de la slavi aceeaşi nomenclatură oficială: voievod, kinez, jupan sau işpan etc., aplicând-o însă într-un mod original, diferit întrucâtva de sorgintea cea slavică. Este de observat în privinţa voievodului până şi contracţiunea cea analoagă: „vodă” la români şi „vajda” la unguri. Sensul dară al cuvântului „woiavoda" în actul din 1247 nu este supus la nici un fel de îndoială sau nedumerire; şi tocmai de aceea acest text aruncă o vie lumină asupra celor două voievodaturi înainte de unificarea Statului Ţării Româneşti.

B.P. Hașdeu