Pasional. Obsesiv. Reţinut. Cu disperare. Dulce.Violent. Posesiv. Neinteresat. Mămos. Copilăreşte. Permisiv. Unic. Concluzia: femeile iubesc diferit. Diferit între ele şi diferit de la un bărbat la altul (asta dacă iubesc de mai multe ori într-o viaţă).
Vorbeam în vara care a trecut cu un coleg despre faptul că fiecare fată sau femeie are propriul ei stil de a iubi. De aici a pornit o adevărată analiză la microscop a comportamentului sexului frumos atunci când este pocnit de săgeata lui Cupidon cel cu funduleţul gol.
Spuneam atunci că nu le înţeleg pe acelea care se îndrăgostesc din şi cu disperare, pe acelea care dezvoltă veritabile obsesii pentru „obiectul” iubirii lor. Pentru mine parcă nu mai e vorba de dragoste atunci când ţii cu dinţii de persoana de lângă tine, când îi urmăreşti fiecare pas, fiecare mişcare, fiecare privire. Şi totuşi asta e forma unora de a-şi arăta sentimentele, şi nimeni nu se poate îndoi de faptul că e chiar iubire: ar sacrifica orice pentru iubit/soţ, îi vor doar binele şi ceea ce îl face fericit este acceptat fără nici cea mai mică reţinere, încearcă să se schimbe în bine şi să fie pe placul lui… Iar eu tot nu pot pricepe cum aş putea iubi pe cineva cu disperare, până la obsesie, prea posesiv.Totul s-ar rezuma la un comportament violent izvorât din temerile şi neîncrederea mea. And that’s not good at all!
Iubirea caracterizată de pasiune e cea mai apreciată în rândul bărbaţilor. Cum să nu admiri şi să nu vrei lângă tine o femeie care faţă de tine nu are deloc inhibiţii şi reţineri, care îşi exprimă sentimentele cât se poate de limpede şi palpabil? Când spun palpabil mă gândesc la faptul că îndrăgostita pasională nu se rezumă la simple declaraţii siropoase, sărutări şi îmbrăţisări timide. Ea vrea să îţi arate cu orice preţ că vrea să fie parte din tine (deşi mai degrabă tu ai face parte din ea, mereu vine cu ceva nou şi surprinzător doar pentru că vrea să demonstreze că nu se rezumă doar la a ţine la tine, ci merge până la adoraţie şi implicare completă.
Diametral opusă iubitei pasionale este fetişoara romantică, dulce, copilăroasă. Cu cât lansează mai multe texte pline de dulcegării, cu cât alintă şi seste alintată mai mult, cu atât i se pare că iubirea-i este mai mare. Aşa te comporţi de regulă pe la 14-15 ani, când a te plimba de mână cu el ţi se pare cel mai perfect lucru, când un pupic şi o mângâiere îţi lasă (falsa) impresie că veţi rămâne mereu aşa, împreună. În astfel de iubiri ea e aşezată într-un balon de sticlă care nu îi permite să dea piept cu realitatea. Greu poate pricepe biata de ea că simplul sentiment nu-ţi ţine de foame sau de sete, că el singur nu e suficient pentru a putea spera la o poveste cu un final fericit.
Şi mai e iubirea mămoasă. „Mămica” nu aşteaptă nimic în schimb. Se cam mulţumeşte doar să îi fii recunoscător, să o laşi să se îngrijească de aproape tot ceea ce ţine de tine. Eşti obiectul atenţiei ei fără a fi însă exagerat de cocoloşit. Îşi cam bagă năsucul în treburile tale doar pentru că vrea să vină cu o părere sau un sfat care să îţi uşureze sarcina.
Şi eu am avut povestea mea de iubire nevinovată, puerilă. Şi o perioadă în care aproape că făcusem o obsesie pentru cineva anume. Mi-am cunoscut şi latura dezinhibată, plină de pasiune. În toate însă am constatat că a existat încredere deplină (cel puţin din partea mea), mult altruism şi prietenie. Cine spune că nu îi poţi fi cel mai bun prieten celui de lângă tine nu prea ştie ce vorbeşte. Cu cel mai bun prieten vorbeşti despre orice, îi ceri părerea sau sfatul, te sprijini sau plângi pe umărul lui, împarţi cu el şi cele bune şi cele rele, nu te codeşti când vrei să îi spui ceva. Iar la rândul tău îi oferi acelaşi lucru. La fel faci şi cu persoana pe care o iubeşti. Şi-atunci e corect spus că cel mai bun prieten ţi-e iubitul/iubita. Restul acelora pe care îi numeşti tot prieteni nu sunt cei mai buni ci doar adevăraţi. Iar diferenţa între ei şi „cel mai bun/cea mai bună”: cu primii nu te culci!
Îmi dau seama pe parcurs ce scriu rândurile astea că de fapt, la un moment anume, fiecare femeie ajunge să experimenteze mai multe modalităţi de a iubi. Totul depinde de EL. Sau poate îmbina mai multe iubiri. Niciodată însă nu cred că femeia poate iubi raţional. Acţiunea asta ea o face cu inima, iar aceasta e situată în piept şi nicidecum în cutia craniană.
Şi de câte ori simt că iar mă apucă îndrăgosteala îmi vine să cânt asemeni Larei Fabian:
“Je t’aime, je t’aime
Comme un fou, comme un soldat,
Comme une star de cinéma.
Je t’aime, je t’aime
Comme un loup, comme un roi,
Comme un homme que je ne suis pas…
Tu vois, je t’aime comme ça.
D’accord je t’ai confié tous mes sourires, tous mes secrets,
Même ceux, dont seul un frère est le gardien inavoué.
Dans cette maison de pierre,
Satan nous regardait danser.
J’ai tant voulu la guerre de corps qui se faisaient la paix.
Je t’aime, je t’aime
Comme un fou, comme un soldat,
Comme une star de cinéma.
Je t’aime, je t’aime
Comme un loup, comme un roi,
Comme un homme que je ne suis pas
Tu vois, je t’aime comme ça…”
Vorbeam în vara care a trecut cu un coleg despre faptul că fiecare fată sau femeie are propriul ei stil de a iubi. De aici a pornit o adevărată analiză la microscop a comportamentului sexului frumos atunci când este pocnit de săgeata lui Cupidon cel cu funduleţul gol.
Spuneam atunci că nu le înţeleg pe acelea care se îndrăgostesc din şi cu disperare, pe acelea care dezvoltă veritabile obsesii pentru „obiectul” iubirii lor. Pentru mine parcă nu mai e vorba de dragoste atunci când ţii cu dinţii de persoana de lângă tine, când îi urmăreşti fiecare pas, fiecare mişcare, fiecare privire. Şi totuşi asta e forma unora de a-şi arăta sentimentele, şi nimeni nu se poate îndoi de faptul că e chiar iubire: ar sacrifica orice pentru iubit/soţ, îi vor doar binele şi ceea ce îl face fericit este acceptat fără nici cea mai mică reţinere, încearcă să se schimbe în bine şi să fie pe placul lui… Iar eu tot nu pot pricepe cum aş putea iubi pe cineva cu disperare, până la obsesie, prea posesiv.Totul s-ar rezuma la un comportament violent izvorât din temerile şi neîncrederea mea. And that’s not good at all!
Iubirea caracterizată de pasiune e cea mai apreciată în rândul bărbaţilor. Cum să nu admiri şi să nu vrei lângă tine o femeie care faţă de tine nu are deloc inhibiţii şi reţineri, care îşi exprimă sentimentele cât se poate de limpede şi palpabil? Când spun palpabil mă gândesc la faptul că îndrăgostita pasională nu se rezumă la simple declaraţii siropoase, sărutări şi îmbrăţisări timide. Ea vrea să îţi arate cu orice preţ că vrea să fie parte din tine (deşi mai degrabă tu ai face parte din ea, mereu vine cu ceva nou şi surprinzător doar pentru că vrea să demonstreze că nu se rezumă doar la a ţine la tine, ci merge până la adoraţie şi implicare completă.
Diametral opusă iubitei pasionale este fetişoara romantică, dulce, copilăroasă. Cu cât lansează mai multe texte pline de dulcegării, cu cât alintă şi seste alintată mai mult, cu atât i se pare că iubirea-i este mai mare. Aşa te comporţi de regulă pe la 14-15 ani, când a te plimba de mână cu el ţi se pare cel mai perfect lucru, când un pupic şi o mângâiere îţi lasă (falsa) impresie că veţi rămâne mereu aşa, împreună. În astfel de iubiri ea e aşezată într-un balon de sticlă care nu îi permite să dea piept cu realitatea. Greu poate pricepe biata de ea că simplul sentiment nu-ţi ţine de foame sau de sete, că el singur nu e suficient pentru a putea spera la o poveste cu un final fericit.
Şi mai e iubirea mămoasă. „Mămica” nu aşteaptă nimic în schimb. Se cam mulţumeşte doar să îi fii recunoscător, să o laşi să se îngrijească de aproape tot ceea ce ţine de tine. Eşti obiectul atenţiei ei fără a fi însă exagerat de cocoloşit. Îşi cam bagă năsucul în treburile tale doar pentru că vrea să vină cu o părere sau un sfat care să îţi uşureze sarcina.
Şi eu am avut povestea mea de iubire nevinovată, puerilă. Şi o perioadă în care aproape că făcusem o obsesie pentru cineva anume. Mi-am cunoscut şi latura dezinhibată, plină de pasiune. În toate însă am constatat că a existat încredere deplină (cel puţin din partea mea), mult altruism şi prietenie. Cine spune că nu îi poţi fi cel mai bun prieten celui de lângă tine nu prea ştie ce vorbeşte. Cu cel mai bun prieten vorbeşti despre orice, îi ceri părerea sau sfatul, te sprijini sau plângi pe umărul lui, împarţi cu el şi cele bune şi cele rele, nu te codeşti când vrei să îi spui ceva. Iar la rândul tău îi oferi acelaşi lucru. La fel faci şi cu persoana pe care o iubeşti. Şi-atunci e corect spus că cel mai bun prieten ţi-e iubitul/iubita. Restul acelora pe care îi numeşti tot prieteni nu sunt cei mai buni ci doar adevăraţi. Iar diferenţa între ei şi „cel mai bun/cea mai bună”: cu primii nu te culci!
Îmi dau seama pe parcurs ce scriu rândurile astea că de fapt, la un moment anume, fiecare femeie ajunge să experimenteze mai multe modalităţi de a iubi. Totul depinde de EL. Sau poate îmbina mai multe iubiri. Niciodată însă nu cred că femeia poate iubi raţional. Acţiunea asta ea o face cu inima, iar aceasta e situată în piept şi nicidecum în cutia craniană.
Şi de câte ori simt că iar mă apucă îndrăgosteala îmi vine să cânt asemeni Larei Fabian:
“Je t’aime, je t’aime
Comme un fou, comme un soldat,
Comme une star de cinéma.
Je t’aime, je t’aime
Comme un loup, comme un roi,
Comme un homme que je ne suis pas…
Tu vois, je t’aime comme ça.
D’accord je t’ai confié tous mes sourires, tous mes secrets,
Même ceux, dont seul un frère est le gardien inavoué.
Dans cette maison de pierre,
Satan nous regardait danser.
J’ai tant voulu la guerre de corps qui se faisaient la paix.
Je t’aime, je t’aime
Comme un fou, comme un soldat,
Comme une star de cinéma.
Je t’aime, je t’aime
Comme un loup, comme un roi,
Comme un homme que je ne suis pas
Tu vois, je t’aime comme ça…”
