CIND DEMOCRATIA DUCE LA EXTREME

Charigiţii, primii terorişti musulmani

6 Octombrie 2010

Charigiţii, primii terorişti musulmani

Foto: Shutterstockx ] Inchide

• Linkedin
• Digg
• Facebook
• Mixx
• MySpace
• Yahoo!

Foto: Shutterstock

vezi articol

de FLAVIA DRAGAN

Charigiţii sunt o sectă islamică radicală din secolul întâi, formată în sudul Irakului şi Iran. Recunoscuţi pentru practicile dure şi o interpretare extremistă a Coranului, ei au reuşit să supravieţuiască în Africa de Est şi Oman făcând compromisuri. Profesorul de istorie Clive Foss, de la Universitatea Georgetown, din Washington, le spune povestea în revista History Today.

Charigiţii sunt o sectă înfiinţată la patru ani după asasinarea celui de-al treilea calif după Mohamed, Othman, în 656, pe teritoriul actual al Irakului. După moartea califului, vărul şi totodată ginerele său, Ali, a fost recunoscut ca noul conducător al comunităţii islamice. Însă nu toţi musulmanii l-au acceptat.
Moavia (sau Mu'awiya), un alt văr al lui Mohamed, se opune alegerii lui Ali şi cere ca moartea lui Othman să fie răzbunată. Ali şi Moavia făceau parte din familia Omeyazilor, care urma să fie prima dinastie a islamului, după moartea lui Ali.
Cei doi s-au înfruntat în bătălia de la Siffin, în 657, care nu este câştigată în mod decisiv de nimeni.
O facţiune din adepţii lui Ali, în număr de 12.000, nu au acceptat ideea că oamenii au liber arbitru, considerând că numai Dumnezeu putea să judece. Aşa că au proclamat "la hukma illa li-llah" (judecata aparţine numai lui Dumnezeu) şi s-au retras de pe câmpul de bătălie. Sprijiniţi de oameni din Basra şi din Kufa, şi-au ales propriul lor calif sau lider spiritual şi s-au stabilit în centrul Irakului. Ei au devenit cunoscuţi sub numele de "cei care se retrag" (în arabă, charigiţi, de la cuvântul "kharaja", care însemană retragere).
În drumul lor, i-au ucis pe musulmanii care nu au fost de acord cu felul în care gândeau. Armata lui Ali i-a atacat pe rebeli în iulie, le-a omorât conducătorul şi mai că i-a decimat. Evenimentul a marcat începutul unei mişcări care va agita lumea islamică multe secole.
Lumea musulmană se scindează. Războiul dintre Moavia şi Ali
De la moartea profetului în 623, comunitatea islamică s-a confruntat cu o problemă ce a devenit imposibilă de rezolvat: cine urma să îi conducă? Mohamed însuşi întemeiase o religie care punea bazele unei noi comunităţi şi unui nou stat. Când a plecat de la Mecca la Medina în 622, a devenit atât lider religios, cât şi lider politic, creând o poziţie care trebuia ocupată. Nimeni nu putea să fie noul profet, dar musulmanii aveau nevoie de un comandant care să-i conducă în rugăciune, războaie şi politică. Nu exista ideea de a despărţi puterea religioasă de cea a conducerii statului. Primii conducători care i-au urmat lui Mahomed după moarte au fost doi dintre apropiaţii lui: Abu -Bekr şi Omar, iar cel de-al treilea, Othman, a fost ales de un consiliu, însă făcea parte din vechea facţiune de la Mecca, care i se opusese profetului la început şi se convertise la islam destul de târziu.
Războiul civil care a izbucnit între Moavia şi Ali avea la bază un conflict ireconciliabil- conducerea: ar trebuie să fie o familie puternică şi influentă sau ar trebui să fie rudele profetului şi urmaşii săi? Adepţii lui Moavia s-au numit sunniţi (cei care ascultă litera Coranului, sunna, propovăduită de Profet), iar cei ai lui Ali , şiiţi (de la shi'at Ali, partidul lui Ali). Mult timp după ce cei doi s-au stins, disputa a continut şi a determinat o segregare pentru totdeauna. Charigiţii îşi au rolul lor.
Doctrina rebelilor atrage credincioşi
După ce Ali a fost asasinat, charigiţii care au scăpat au început să se organizeze, alegându-şi conducători care preluau titlul califului "amir al-mu'minin", adică Comandantul Credincioşilor. Doctrina lor radicală a atras un număr mare de oameni, mai ales în Irak. Erau egalitari care îi tolerau pe non-musulmani şi care priveau cu ochi buni convertirea, pe care arabii puri nu o acceptau decât într-o anumită măsură. Islamul îşi are originile într-un climat arab, însă, treptat, şi alte populaţii s-au convertit: sirienii, egiptenii şi perşii. Arabii i-au acceptat pe noii convertiţi ca pe "clienţi", adică plătitori de taxe, ocupând poziţii inferioare în societate şi având drepturi limitate.
Charigiţii credeau în egalitatea tuturor credincioşilor, susţinând că orice musulman care urma litera Coranului, indiferent de originile sociale, poate să fie conducător al comunităţii. Orice lider care devia de la adevărata credinţă şi tolera corupţia sau tirania, trebuia înlăturat. Aceste precepte erau împotriva normelor împământenite, care susţineau că, oricât de rău ar fi fost un conducător, trebuia ascultat. Doar dacă ordona ca legea sfântă să fie încălcată, credincioşii aveau voie să îl răstoarne.
Charigiţii au respins orice principiu al eredităţii sau supremaţiei bazat pe etnie, trib sau origine familială.
Continuarea, http://romanialibera.ro/
http://odorica.blogspot.com/