Gara plouată

Stam în gară,
gri amândoi.
Mici lacrimi de ploaie
se adăposteau de frig
în părul tău şaten
căutând,
ca şi mine,
iubire.
Părul şaten şi
ochii verzi
şi lacrimiile cristaline
cu aură de diamant
erau iubirea,
iar gara,
cu stâlpii mizeri şi gri
plouaţi şi mucegăiţi
erau ura.

Lasă-mă să mă pierd mereu
în şatenul părului tău
şi în verdele gălbui al ochiilor tăi
şi ţine-mă departe de mizerul stâlpilor din gară.

Trenul albastru şters de vreme
intră în gară şi îmi devine inamic.
Ca o moară de vânt masivă
tronează în faţa mea, parcă
vrând să îmi demonstreze
măreţia sa pierdută.
Cu lacrimi în ochi şi-n suflet,
te desparţi de mine lasându-mi
un sărut pe buze drept amintire.

Învingătorul nu poate fi întotdeauna singur

Nu am citit încă "Învingătorul e Întotdeauna singur" a lui Paulo Coelho, dar plănuiesc, pentru că tocmai a aterizat în biblioteca mea. Am tins însă, de la primul contact vizual cu coperta ei să contrazic titlul. Pe el, și pe toți cei care au renunțat la sintagma "să îmbini utilul cu plăcutul" măcar o dată în viață. Ăsta e unul din miile de lucruri pe care nu pot să le accept.
Da, ce e drept, am întâlnit tot soiul de oameni care au atins culmile succesului în diferite domenii. Am citit despre artiști dedicați care au fost recunoscuți pentru muncă și inovație. Am auzit de genii care au facut o lume mai bună, sau de oameni care au avut ceva de spus. Ce nu am înțeles eu totuși, este de ce nu și-au pastrat familia. De ce persoanele iubite din jur nu se pot integra în lumea celui care vrea sa o extindă. De ce trebuie să ne raportăm la mediocritate ca să putem fi împliniți sentimental? (asta daca nu ne simțim împliniți trecând cineva nou din când în când prin patul nostru)
Am auzit-o de atatea ori: totul are un preț. Eu nu vreau să încetez să cred că totuși poți să negociezi prețul acela și că le poți avea petoate, moderat. Sunt optimistă și îmi asum responsabilitatea pentru consecințe. Pot plăti cu orice mai puțin cu împlinire.





P.S.: Tu ce monedă de schimb folosești pentru a învinge?