Si tot astfel, daca inchid un ochi vad mana mea mai mica decat cu amandoi

Foto:Livia Crbunescu
Model:Mihaela Petrariu

"Si tot astfel, dacã închid un ochi vãd mâna mea mai micã decât cu amândoi. De as avea trei ochi as vedea-o si mai mare, si cu cât mai multi ochi as avea cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar pãrea mai mari. Cu toate astea, nãscut cu mii de ochi, în mijlocul unor arãtãri colosale, ele toate în raport cu mine, pãstrându-si proportiunea, nu mi-ar pãrea nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi.(...)
Poate fiecare vorbã sunã diferit în urechile diferitilor oameni — numai individul, acelasi rãmâind, o aude într-un fel."

Moldoveanca mea e filosoafa, se "antreneaza" singura. Schicht e filosof cu acte in regula. De fapt, in devenire, n-a terminat inca facultatea. Schicht e nemtoaica pe jumatate, e un om inteligent si frumos. Doar ca uneori e rigida si oarecum rece. Atunci imi aduc aminte ca nu-i de-a noastra ci de undeva mai rece.
Cand eram in liceu imi placea sa ma contrazic mult. Si acum imi place, dar nu la fel. M-am prins ca nu are rost sa contrazic doar de dragul de a contrazice. M-am invatat sa fiu mai toleranta si sa ascult. Nu foarte mult, cat de cat.
Eram noi prinse in jocul asta, hai sa fim cu "NU" in brate si ne contraziceam cu profa de romana. Aveam voie, eram chiar incurajate sa vorbim, doar ca uneori dadeam cu bata-n balta si trebuia profesoara asta sa ne puna la punct. Ea il iubea pe Eminescu, si noi am crezut la un moment dat ca omul asta nu-i nimic din ce pare. Am gasit Vedele si am vazut cat s-a inspirat de acolo, am citit putina filosofie si mi-am dat seama ca n-a gandit el insusi toate lucrurile alea fantastice. Atunci nu faceam diferenta dintre a intelege si a stii. Nu intelegeam nimic, stiam doar niste lucruri. Am mai crescut de-atunci putin.
Si l-am desfintat noi de Eminescu in fata clasei, si vedeam omul asta, profesoara care mie mi se parea un om frumos pana la ultimul tiv al rochiei. Profesoara asta, Doamna Truta, se facea ba mica ba mare. Si mi-a spus atunci "Gresesti, Livia. Gresesti."
Eu binenteles ca ramasesem cu "NU " in brate, dar dupa un timp mi-am dat seama ce a vrut sa spuna.
Doamna Profesoara Truta, imi retrag cuvintele si recunosc (putin cam tarziu) ca aveti dreptate. Eminescu a fost un om mare, poate nu atat de mare pe cat il vedeati, dar cu siguranta mai mare decat mine, iar eu n-am cum sa critic ce nu inteleg pe deplin.

Eu nu suport timpul. (punct)

In fiecare vacanta ajung la aceeasi concluzie: mie nu imi plac vacantele. Nu de acum. In nici un caz cat stau acasa.
Am avut un weekend prelungit si chiar nu mi-a priit. Sau poate sunt eu pretentioasa. Sau poate timpul chiar trece cum are el chef. Nu am mai petrecut o vacanta de la un capat la altul in care sa zic "frate asta da vacanta" de nu mai stiu. Defapt ma intreb...oare a fost vre una? Dar lasa ca ma fac eu mare! Ma fac eu mare si atunci am sa ii arat timpului ca nu el e stapanul. Am sa ii arat cat de inutila e limitarea lui si am sa ii arat ca imi fac loc in timp si pentru mine. Si atunci am sa traiesc.
Ideea nu era sa incep sa filosofez. Nici sa ma revolt. Ideea era sa imi cer scuze ca nu am timp desi ma lupt sa imi fac. Sa imi cer scuze ca am atatea idei si asa putin timp. Si sa ii felicit pe cei pentru care timpul nu e o bariera. Pe cei care traiesc in afara lui.