CAGE FIGHT
Vrei să-ţi deschizi ochii, dar nu poţi. Simţi că ar trebui să muţi un munte cu pleoapele pentru a putea vedea ceva. Ești sufocat de o avalanșă de durere și de o tonă de plumb. Întregul univers din jurul tău s-a transformat într-un vâjâit continuu, tot mai intens și mai apocaliptic. Te învârţi cu o viteză orbitoare printr-o infinitate de labirinturi imaginare, planetele se înșiră deasupra ta ca niște stroboscoape stridente, ai impresia că ești ţintuit în epicentrul celei mai neîndurătoare cruciade psihotronice și simţi că vulcanul din interiorul tău poate erupe în orice secundă. Lava însă nu este alcătuită din masă minerală în stare lichidă incandescentă, ci din propriu-ţi sânge, care clocotește într-un cazan al haosului primordial. Încerci să înţelegi ce se petrece, dar nu poţi să stabilești o relaţie între creier și extremităţi, sunt prea multe scurt-circuite pe traseu. Cu eforturi herculiene reușești să-ţi întredeshizi un ochi, dar nu vezi nimic altceva în afară de o ceaţă albinoasă, densă și gelatinoasă. Încep să-și facă apariţia niște umbre contagioase, care gesticulează și urlă, dar nu le poţi auzi din cauza vâjâitului. Ce fel de iad e acesta?
Deodată, ai impresia că vezi în depărtare un dragon care se apropie amenințător. Atunci îți aduci aminte că ești în cușcă și că pauza tocmai s-a terminat. Urmează ultima rundă. Habar n-ai ce s-a întâmplat și cum de a-i rezistat până acum. Toată puterea ți-a fost suptă de un vârtej magic și dusă undeva în străfundurile pământului. Energia este o entitate pe care nu o mai poți defini, pentru că ești golit de înțelesul ei. Oare cum te mai ții pe picioare în acest carusel care se rotește cu o viteză aiuritoare? Cum de nu se răstoarnă toți acei oameni care gesticulează înebuniți în jurul tău? Cum să învingi dragonul care vine spre tine? Ar trebui să detonezi cel puțin o bombă atomică pentru a-l opri din acest marș al morții și al urii supreme care te va nimici definitiv. Simți că ești legat de șine ca un câine bătut până la epuizare, pus să înfrunte furia locomotivei care îi va răsfira toate măruntaiele în câteva secunde. Cum să învingă un cobai tranchilizat taurul care vine să-l calce în picioare? Cum să reziste o portiță firavă în fața giganticului berbec de lemn care vine s-o facă bucățele?
Cum de-ai ajuns aici? Cine te-a pus să înfrunți această vijelie musculuoasă, acest uragan nemilos care te-a stors ca pe o cârpă? Acest monstru marin care scufundă orice ambarcațiune îi iese în cale? Cine suntem noi dacă nu două bestii care se sfâșie reciproc într-o cușcă, spre amuzamentul morbid al unui public putred de bogat și însetat de sânge?
Ar trebui să-ți strângi pumnii, dar sute de lanțuri groase de țin legat de un zid invizibil al neputinței. Vrei să stai în gardă, însă ciocanul acestui zeu vijelios ți-a sfărâmat toate oasele, toate încheieturile, iar acum vine încruntat din fundul iadului să-ți aplice lovitura finală. Te va sfâșia ca o hienă hămesită, te va ridica în aer rupt în două ca pe un trofeu însângerat și te va lăsa să zaci mort în mocirlă. Brațele transpirate îți atârnă asemenea unor aripi frânte. Ți-ai dori să mai reușești un ultim looping, o ultimă ridicare, un ultim asalt, dar motoarele ți-au cedat de mult. Te prăbușești cu viteza unui avion de luptă, urmând să te izbești din clipă în clipă de pământ.
Începi să-i distingi trăsăturile. Un munte de mușchi, un morman de steroizi, un bivol care și-a petrecut trei sfert de viață în sala de forță. O mașină eficientă de ucis. Cum de-ai rezistat în fața acestui tanc timp de 11 runde? Nu-ți mai aduci aminte, capul tău e un oraș părăsit, o fabrică dezafectată, un continent devastat de un bombardament atomic. Dar tu, tu cine ești tu? Ai la dispoziție doar câteva fracțiuni de secundă pentru a-ți da seama, având în vedere că tsunamiul te va mătura ca pe o colibă de trestie de pe plajă. De ce lupți, pe cine reprezinți? Ce se va întâmpla după ce te va îngropa cu pumnii acest asasin mutant?
Trebuie să faci ceva, rapid. În viață nu e ca în filme, nu există happy-end-uri siropoase la orice pas. Creierul ți-a cedat, dar un urlet sălbatic se naște în infinitul spiralat al primului tău cromozom. Instinctul de supraviețuire este mai puternic decât rațiunea. Te trezești instantaneu în mijlocul focului în care ai fost botezat. Simți cum limbile otrăvite te mușcă de inimă făcându-te tot mai puternic, tot mai puternic…Vezi hăul din spatele tău cu ochii unui lup. Setea de sânge devine atât de intensă încât o percepi galopând pe esofag cu iminența unei explozii. Animalul e la câțiva centrimetri de tine, convins că te va strivi ca pe un gândac neputincios. Ochii întregii tale haite se închid pentru o secundă. Toți acei golani alături de care ai crescut în cartierul cenușiu refuză să vadă momentul prăbușirii tale. Nu pot să creadă că vei fi doborât, tu, mândria periferiei, tu speranța subsolului, tu, campionul dintre garaje, tu, zeul cu mănuși!
N-au înțeles însă nimic. Înfrângerea nu e o opțiune. Îți scuipi proteza din gură și cu abilitatea unei stafii de ferești în ultima miime de secundă din fața pumnului nimicitor al uriașului umflat cu steroizi. E o mașină programată să rupă oase și să ucidă, dar el nu știe ce e cimentul murdar al cartierului de care ți-ai spart capul de zeci de ori în copilărie. El nu știe cum e să te bați cu zece oameni în scara blocului. Cum e să fi dat cu capul de porțile garajelor, cum e să fi altoit cu lanțul, cum e să sari în peluza adversă la meciuri, cum e să te înfigi în scuturile jandarmilor, cum e să simți concomitent cinci bastoane pe tine, cum e să te ferești din calea lamei șuților, cum e să dai mereu primul…cum e să fii lup!
El e un biet robot creat în sala de forță, dar nu știe ce e pădurea. Nu cunoaște forța umbrelor. Nu crede în chemarea sângelui.
De acum, în această cușcă nu mai există reguli. Pumnul lui de oțel a trecut razant pe lângă fața ta tumefiată. Brațul i se întinde ca o joardă care lovește în gol. Nu înțelege ce s-a întâmplat. Istovit de acest rateu, se uit buimac în jur, dar nu vede nimic în afară din colții lupului care i se înfig în gât, ca două cuțite. O cascadă roșie țâșnește din jugulara secționată. Groaza i se împietrește pe chip, știind că nu mai e cale de întoarcere. Viața i se scurge ca un orgasm al groazei. În partea de sus a clepsidrei nu va mai rămâne în curând nici un fir de nisip, iar de întors nu are cine s-o întoarcă.
Lupul își înfige colții tot mai adânc și își smotocește prada. Instinctul a învins din nou.
Te trezești mârâind dintr-un coșmar însângerat. Colosul răpus de tine e doar o biată capră inertă, cu gâtul frânt. După ce ți-ai potolit setea de sânge îl scuipi pe podea. O flegmă uriașă de transpirație, bale, carne și sânge. Vâjâitul din cap s-a potolit. Cei din jur se uită înmărmuriți. Știu că în curând le va veni și lor rândul. Ies repede din sală și se pierd în noapte, dar hăulitul tău teribil îi va urmări toată viață. De Goran Mrakic
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu