Impreuna vom construi cel mai mare blog scris in limba Romana.
Buna Dimineata Soare!
Dimineaţa asta de toamna ,e cu adevărat fermecătoare . Soarele abia a răsărit şi razele se jucau printre ramurile copacilor rămaşi fără straie ,să mă încânte cu căldură lor blanda Ador
să simt sub picioare ,geamătul frunzelor pe moarte, căzute pe asfalt !
Îmi place căderea lor pe pământ, aşa în linişte, ca o trecere demnă în
nefiinţă! Pier cu mândrie, parcă mai frumoase că niciodată!
Mi-am
amintit de o dimineaţă în care am descoperit gogoaşă unui vierme de
mătase în scorbura unui copac, în clipa când fluturele sfărma învelişul
şi se pregătea să iasă. Am aşteptat o bună bucată de timp, dar prea
întârzia să iasă şi eram grăbit. Enervat, m-am aplecat şi am început să
îl încălzesc cu răsuflarea mea. Îl încălzeam nerăbdător şi minunea a
început să se înfiripe sub ochii mei, într-un ritm mai rapid decât al
naturii. Învelişul s-a desfăcut, fluturele a ieşit târându-se, şi n-am
să uit niciodată dezgustul de care am fost cuprins atunci: aripile îi
erau încă lipite şi se chinuia zbatandu-se cu tot trupuşorul lui să şi
le desfacă. Aplecat asupra lui, îl ajutam cu răsuflarea mea. În zadar. O
răbdătoare maturatie era necesară, şi desfacerea aripilor trebuia să se
facă încet, la soare, acum era prea târziu. Răsuflarea
mea obligase fluturele să se ivească, mototolit înainte de soroc. Se
zbătea disperat şi după câteva secunde mi-a murit în palmă. Cred că acel
mic cadavru e cea mai mare greutate pe care o am pe conştiinţa. Pentru
că azi înţeleg foarte bine, forţarea marilor legi e un păcat de moarte.
În treburi din astea nu trebuie să ne grăbim, să fim nerăbdători, ci să
urmăm cu încredere ritualul veşnic. Ah! dacă acel fluturaş ar putea să
îmi zboare mereu pe dinainte şi să îmi indice calea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu