Salul negru de Puskin

Şalul negru

Mă uit la şalul negru ca un ieşit din minţi,
Şi-i sufletul meu veşted răzbit de suferinţi.

Pe cînd fusesem tînăr şi-ncrezător, trufaş,
O tînără grecoaică iubit-am pătimaş.

Fermecătoarea fată mă dezmeirda oricînd,
Dar ziua cea cumplită se arătă curînd.

Stam între oaspeţi veseli, voios sorbind din vin,
Cînd îmi bătu la uşă, şoptindu-mi, un străin:

-„Petreci între prieteni şi nu ştii nicidecum
Că tînăra ta greacă te-nşală chiar acum”.

L-am răsplătit cu aur, l-am blestemat neghiob,
Şi l-am strigat îndată pe credinciosu-mi rob.

Ne-am repezit: călare, goneam spre fată drept,
Şi-o crîncenă mîhnire se răsucea în piept.

Ajuns la pragul fetei, simţeam că nu mai pot,
În ochi căzuse ceaţa, eram sleit de tot.

Intrai în casa singur: acolo, pe divan,
Se săruta cu fata, în braţe, un armean.

n-am mai zărit nimic, doar spada s-a zbătut,
tîlharul n-avu vreme să scape din sărut.

Jucai apoi pe trupul lipsit de cap şi-ntins,
Privind năuc  la fata ce,-ngălbenînd, s-a stins.

Imi amintesc tăcerea, văd sîngele: tîşnea...
s-a prăpădit grecoaica şi dragostea cu ea.

Smulgîndu-i şalul negru din scumpul cap ucis, 
Mi-am şters de sînge spada, rîzînd de vechiul vis.

Iar robul meu prin bezdna cărîndu-i pe sub porţi,
În valuri dunărene i-a prăvalit pe morţi.

De-atunci nu-mi pun sărutul pe ochii nimănui,
Nici o plăcuta noapte în trista-mi viaţă nu-i.

Cu sufletul meu veşted răzbit de suferinţi
Mă uit la şalul negru ca un ieşit din minţi.

1820

A,Puskin (1799-1837)Am lasat special comentariile)

De ce Pushkin nu merita nici strada, nici monument in orasul Chisinau.

. 19 Comments

Nu subminez sau pun la indoiala deloc valoarea si aportul acestui poet in literatura rusa si cea universala.
Nici macar nu vreau sa ma refer la faptul ca, incercand sa fiu obiectiv, l-as clasa pe Eminescu si opera acestuia cu cateva trepte mai sus decat Pushkin. Nu pentru ca a scris in limba mea materna.
Si nici nu am sa remarc ironia faptului ca cel mai mare poet rus a fost de fapt, negru :). Da, da, comentati ca, de fapt nu el, ci bunelul-strabunelul sau era negru. Tot negru ramane! :)) Sunt aproape sigur ca in portretele sale pe care le vedem acum culoarea tenului este putin… adaptata:).

Poezia de mai jos, semnata de marele maestru Pushkin este motivul din care acesta nu merita sa fie cinstit de orasul Chisinau si locuitorii sai, de orice etnie, daca acestia isi iubesc orasul in care s-au nascut si traiesc. Pentru ca este o diferenta. Pentru ca Pushkin a scuipat in Chisinau si in fata locuitorilor Chisinaului. La fel cum in Vladikavkaz, Osetia de Nord, Federatia Rusa, nu ai sa gasesti vreun monument sau strada in cinstea lui Lermontov (care scrisese odata ca “daca vrei sa il obijduiesti pe un caucazian, numeste-l osetin – если хочешь обидеть кавказсца, назови его осетином”). Sa ne gandim, fiecare pentru noi, pentru ce merite locuitorii unui oras ii dedica unui om distins o strada in numele acestuia, sau ii edifica un monument pentru a-l comemora… Nu vreau sa elaborez aici, insa, la sigur nu pentru ceea, ce a facut Pushkin pentru Chisinau.

Nu ma bag sub degetele celor, care ar arata spre mine, invinuindu-ma de rusofobie cand stau pe aceasta pozitie. Pur si simplu acest Pushkin nu a cinstit si chiar a urat orasul in care se afla, unde era primit ca mare oaspete. Da, era deportat aici si da, sunt sigur ca, ca si acum, Chisinaul nu era nici atunci centrul civilizatiei. Mai ales in comparatie cu un oras atat de frumos ca Sankt Petersburgul (doar imi imaginez orasul asta pe timpurile Rusiei Tariste – tot ce e mai frumos in el si s-a pastrat pana in timpurile noastre, era deja prezent, iar blocurile sovietice si alte urme ale Uniunii, ce uratesc si insuresc acum orasul, nici sa fie in proiect). E vorba de respect, pana la urma, fata de oamenii care te primesc “cu paine si sare” drept mare oaspete si locurile, care te adapostesc. Respect, de care Pushkin nu a dat nici o dovada, nici macar nu s-a straduit. Cum ar fi “omenie” in rusa in sensul pe care il am in vedere cand spun acest cuvant in contextul dat? Nustiu, insa nici человечность, nici гуманность nu e… 
Si noi ce facem? Ii punem monument in centrul Aleii Clasicilor – acolo, unde bustul lui Eminescu e doar printre multe altele (de asemeni pretioase, dealtfel). Ii daruim o strada ultracentrala, care uneste Universitatea de Stat, Academia de Studii Economice si Guvernul cu cateva ministere ale acestuia in cladiri separate - o strada chiar simbolica, deci…

Poezia asta am gasit-o intamplator, cand rasfoiam prin clasa a 8-a opera lui Pushkin in 3 volume – cartile alea rosii, care cam fiecare a 3-a familie sovietica ar fi trebuit sa le aiba… Versurile de mai jos au fost scrise sa insulte – orasul, oamenii, obiceiurile. Are chiar tente rasiste (poetul referindu-se cu un dispret la evreii localnici)…

ИЗ ПИСЬМА К ВИГЕЛЮ

Проклятый город Кишинев!
Тебя бранить язык устанет.
Когда-нибудь на грешный кров
Твоих запачканных домов
Небесный гром, конечно, грянет,
И — не найду твоих следов!
Падут, погибнут, пламенея,
И пестрый дом Варфоломея,
И лавки грязные жидов:
Так, если верить Моисею,
Погиб несчастливый Содом.
Но с этим милым городком
Я Кишинев равнять не смею,
Я слишком с библией знаком
И к лести вовсе не привычен.
Содом, ты знаешь, был отличен
Не только вежливым грехом,
Но просвещением, пирами,
Гостеприимными домами
И красотой нестрогих дев!
Как жаль, что ранними громами
Его сразил Еговы гнев!
В блистательном разврате света,
Хранимый богом человек
И член верховного совета,
Провел бы я смиренно век
В Париже ветхого завета!
Но в Кишиневе, знаешь сам,
Нельзя найти ни милых дам,
Ни сводни, ни книгопродавца.
Жалею о твоей судьбе!
Не знаю, придут ли к тебе
Под вечер милых три красавца;
Однако ж кое-как, мой друг,
Лишь только будет мне досуг,
Явлюся я перед тобою;
Тебе служить я буду рад —
Стихами, прозой, всей душою,
Но, Вигель,— пощади мой зад!

Parerea mea este ca, individul respectiv merita si un pumn intre coarne dupa asa poezie :). In replica, Vasile Alecsandri i-a dedicat si el cateva versuri:

Fiind mai negru ca tiganii
Ce-ai tot cersit la noi cu anii,
Tu, cel primit cu dor de sus
Nici bogdaproste nu ne-ai spus.

Cu dar de pâine si de sare,
Cu vin din beciul nostru mare
Te-am ospatat. Iar tu în zori
Râzând, te-ai scârnavit în flori.

Apoi prin codri de milenii
Ai tot umblat de dragul lelii.
Ei, vezi atunci? Pun mâna-n foc:
Tu n-ai fost cal arab, ci PORC!

alaiba.wordpress.com/

Puskin (1799-1837)

IUBIRILE LUI PUSKIN

 

- Comparat adesea cu Don Juan, Aleksandr Sergheevici Puskin, cel mai mare poet al Rusiei, a trait 113 povesti de dragoste. A murit tanar, impuscat intr-un duel. Focul inimii a fost stins cu un foc de arma -

Mitul sufletului rusesc a facut cariera in literatura universala. In nici o alta tara din lume nu se iubeste atat de dramatic, intre agonie si extaz, si nu se moare cu atata usurinta din dragoste. Desi este o veritabila strabunica a povestilor de iubire, Anna Karenina n-a fost intrecuta de nici una dintre stranepoatele ei literare. Zbuciumul povestii ei de iubire ramanand neegalat pana azi... Dar literatura rusa mai are un reprezentant de elita al iubirilor imposibile, intruchipat, de data asta, de un poet: Puskin. Aleksandr Sergheevici Puskin, un geniu cu o viata la fel de fascinanta, de pasionala si vie, precum toate personajele lui. Cel mai mare poet pe care l-a dat Rusia a avut o existenta involburata, stapanita de pasiunea pentru femeie, a avut parte de glorie si a trait drama exilului. Pana cand s-a casatorit, in sfarsit, cu una dintre cele mai frumoase femei de la curtea tarului, se spune ca a trait 113 povesti de dragoste. Demonii ascunsi ai pasiunilor carnale i-au subjugat intreaga viata si l-au dus la pieire.
S-a nascut in ziua de 6 iunie 1799, la Moscova, intr-o straveche familie de aristocrati rusi, avand si stramosi germani, scandinavi si africani. Mama lui, Nadejda Ossipovna Hannibal, a fost nepoata lui Abram Petrovici Hannibal, un sclav african, adus cadou suveranului Petru cel Mare si care a devenit, gratie abilitatilor sale deosebite, general de armata si persoana apropiata tarului. Din acest amestec pestrit de semintii, se naste o personalitate in care se vor imbina profunzimea si sensibilitatea sufletului rus, cu pornirile patimase, aproape salbatice, ale sangelui african.

Conasul Pusca

Temperamentul vulcanic al lui Puskin s-a manifestat atat in dragoste, cat si in opera sa. Versurile sale indraznete, indreptate impotriva sclaviei, ce luase amploare in Rusia, si epigramele ironice la adresa tarului Alexandru I al Rusiei, i-au adus in scurt timp exilul. In 1820, la numai 21 de ani, dupa ce scrie poemul "Oda libertatii", tarul ordona indepartarea poetului incomod din capitala. Apropiatii il salveaza de la o deportare in Siberia, si Puskin, sub forma unui exil deghizat, este trimis ca functionar pe langa generalul Inzov, guvernatorul regiunilor din sud-estul Rusiei. Astfel ajunge in Basarabia, provincie ce se afla la vremea aceea sub dominatie ruseasca.

Aleksandr Puskin

 

Viata in Chisinau, o gubernie de la periferia Imperiului, atat de diferita de cea din Petersburg, fara societate aleasa, fara saloane luxoase, fara discutii politice, nu era deloc pe placul tanarului poet. Insa, in scurt timp, Puskin descopera farmecul aparte al acestei asezari. Aflat la confluenta dintre Europa si Orient, Chisinaul era un oras cu femei frumoase. Imbinarea dintre traditiile orientale, aparent exotice, si stralucirea sarmanta, europeana, a avut un efect fericit asupra femeilor din Basarabia. La vremea aceea, Basarabia, proaspat "eliberata" de rusi de sub stapanire otomana, nu era un teritoriu cu o populatie densa. Astfel, la invitatia tarului, aici sosesc oameni din mai multe colturi ale Europei: greci, nemti, bulgari, ucraineni. Moldovencele, dar si grecoaicele, "incuiate" pana de curand in iatacuri, in conformitate cu obiceiurile musulmane, facusera brusc cunostinta cu civilizatia europeana vestica, cu balurile mascate, cu romanele erotice frantuzesti, cu revistele de moda. Doamnele de la Chisinau si-au pastrat eleganta si sensibilitatea rasariteana, dar au adoptat un stil de viata modern, tipic occidental, devenind nestapanite in dragoste, patimase, uneori apropiindu-se de frivolitate.
Prin natura sa ardenta, si la cei 21 de ani ai sai, Puskin a constientizat ca, de fapt, in aceasta lume ce emana senzualitate, se afla in elementul sau. De-a lungul celor trei ani petrecuti in Basarabia, se arunca orbeste in zeci de aventuri amoroase, atragand invidia si oprobriul barbatilor. Ca o consecinta obligatorie, este implicat in tot atatea dueluri, ceea ce-i atrage si o porecla din partea moldovenilor: "conasul Pusca".

Iubiri pe malul Prutului

Prin maniere elegante, cu infatisarea sa exotica, usor negroida, si cu marea sa sensibilitate poetica, Puskin reusea sa suceasca mintile pana si celor mai cuminti domnisoare din familii nobile. La scurt timp dupa stabilirea la Chisinau, la o serata care reunise aristocratia orasului, face cunostinta cu vestitul general Raievski, eroul bataliei de la Borodino, din 1812, si cu cele trei fiice ale acestuia, Caterina, Elena si Maria. In mod firesc, Puskin se indragosteste de toate cele trei distinse domnisoare si le seduce, provocand un adevarat scandal. Maria, viitoarea printesa Volkonskaia, indragostita, la randul ei, si luptand pentru onoarea barbatului ce-o cucerise, scria in jurnalul sau: "Poet fiind, Puskin a simtit o datorie de onoare in a fi indragostit de toate femeile frumoase si tinere pe care le intalnea".

Conacul Ralli, din Basarabia

 

Dar scandalul a fost rapid eclipsat de unul si mai mare. Puskin pica, el insusi, de asta data, in mrejele seducatoarei Ludmila Sekora Inglezi, o tiganca recunoscuta in Chisinau pentru frumusetea ei, dar si pentru numeroasele aventuri extraconjugale. Se spune ca Ludmila, sotia boierului Inglezi, mare proprietar de terenuri, fusese cumparata de la o familie de tigani. Bruneta, cu ochii verzi si nestapaniti, il impresionase atat de profund pe poet, ca acesta uita complet ca era casatorita, ignora privirile iscoditoare ale oamenilor si sfideaza pericolul care il pandea. Fericirea lor nu dura insa prea mult. Intr-o zi, Puskin si Ludmila se plimbau nestingheriti intr-un parc din centrul Chisinaului. Intotdeauna, la asemenea intalniri era prezent si un baiat care statea de paza, ca nu cumva cei doi indragostiti sa fie surprinsi intr-o postura necuviincioasa. Chinuit de banuiala ca sotia ii este necredincioasa, Inglezi o urmarea indeaproape de cateva zile, fara insa a reusi sa aiba o dovada convingatoare. Pana in acea zi cand, turbat de gelozie, a navalit pe aleile parcului, scotocind fiecare coltisor mai ferit pentru a vedea cu ochii lui cum ii este patata onoarea. De abia reusi baiatul sa ii avertizeze pe amanti de apropierea amenintatoare a lui Inglezi. Puskin si doamna sa scapara ca prin urechile acului din calea maniosului sot, insa fusesera, totusi, vazuti. In ziua urmatoare, Inglezi o incuie in casa pe Ludmila si pleca sa se intalneasca cu Puskin, pe care il provoca la duel. Foarte orgolios si nepasator fata de propriul destin, Puskin nu rata ocazia de a se duela, s-ar putea spune, "calendaristic", astfel ca accepta imediat lupta cu Inglezi. Confruntarea sangeroasa de pe esafodul onoarei se stabili pentru ziua urmatoare. Din fericire, guvernatorul Ivan Nikitici Inzov, pe langa care Puskin lucra ca functionar, este informat si reuseste ingenios sa evite o posibila tragedie. Il pedepseste pe poet cu zece zile de arest la domiciliu, iar lui Inglezi ii acorda permisiunea sa plece pentru un an in strainatate, impreuna cu sotia sa. Negustorul intelege aluzia si accepta propunerea generoasa a guvernatorului. A doua zi, cand Puskin afla devastat despre brutala separare, Ludmila era deja departe...

Dragoste de tiganca

Se pare ca tanarul poet rus avea o slabiciune pentru femeile cu sange tiganesc. Nici nu se stinsese bine focul dragostei pentru Ludmila, ca in viata lui aparu Zamfira, tot tiganca, tot frumoasa, de care s-a indragostit la fel de patimas. A cunoscut-o in imprejurimile satului Dolna, unde se afla conacul boierului Ralli-Arbore, cu care se imprietenise si la care isi petrecea zilele dogoritoare de vara. Impreuna cu boierul, Puskin cutreiera estul Basarabiei, colinele Nisporenilor si codrii Moldovei. Intr-o zi, ajung la o satra de tigani, robi ai lui Ralli, care munceau din greu, primind ca simbrie posibilitatea de a fi liberi vara, cu conditia ca toamna sa revina la mosie. Printre puradei, la umbra unui nuc, Puskin zareste o tanara frumoasa, imbracata cu haine barbatesti, cu "sarovari" (salvari) purpurii si cu rubasca alba, brodata. Parul negru ca abanosul i se scurgea pe umeri si pe solduri, pe cap avea o caciulita de blana alba, de oaie, iar la gat o salba din monede de argint. Fata statea turceste si fuma dintr-o pipa. Indragostit la prima vedere, poetul il convinge pe Ralli sa-l lase pentru o perioada in satra.
Se spune ca ar fi trait acolo timp de o luna, din iulie pana in august, ca "invitat de onoare" in cortul bulibasei, tatal Zamfirei. Ziua se cufundau in tihna codrilor batrani, tinandu-se de mana, iar seara se asezau pe marginea unui paraias, ce acum poarta numele "Izvorul Zamfirei", privindu-se tacuti. Caci tiganca nu stia ruseste, iar poetul, nici atat, tiganeste. Povestea spune ca Zamfira, foarte iscusita la ghicitul in palma, i-ar fi prezis soarta: va lua de nevasta o femeie foarte frumoasa, dar care "nu va face nici cat cizma lui", caci ii va aduce pieirea. Dar Zamfira nu ii apartinea intru-totul lui Puskin, iubea in taina un tigan. Si intr-o dimineata, Puskin se trezi in cortul bulibasei fara iubita sa. In zadar o striga, in zadar o cauta prin locurile pe unde obisnuiau sa se plimbe. Zamfira disparuse. Iar el nu avea sa o mai vada niciodata. Dupa cativa ani, pe cand locuia la Odesa, Ralli i-a scris o scrisoare in care ii povestea ca Zamfira fusese injunghiata mortal de tiganul cu care fugise. Frumusetile Basarabiei si dragostea pentru tiganca Zamfira l-au inspirat pe Puskin sa scrie poemul "Tiganii".

Iubita cu "salul negru"

Dar muza poetului Puskin din "perioada Basarabia" nu a fost Zamfira, nici Ludmila, ci grecoaica Calipso. S-au intalnit la un bal organizat de un boier moldovean, unde grecoaica a oferit invitatilor un mic concert de chitara. Despre ea se spunea ca "avea o voce calda, fascinanta, nu numai atunci cand vorbea, dar mai ales atunci cand canta la chitara cantece turcesti".
Calipso Polichroni, despre care se zvonea prin Chisinau ca in tineretea ei timpurie fusese amanta Lordului Byron, fugise din Constantinopol dupa declansarea revoltei populatiei grecesti impotriva otomanilor, si se stabilise impreuna cu mama ei in Chisinau.

Frumoasa bruneta, Natalia Goncearova

 

Puskin se trezeste prins intr-o pasiune stranie pentru aceasta femeie, care nu era deloc frumoasa, dupa cum o descrie si Filip Vighel, un prieten apropiat al poetului: "Avea o statura foarte mica, cu fata lunga, cu nas mare si ochi imensi". De la inceput Puskin a indragit-o pentru simplul fapt ca era grecoaica, el fiind un sustinator entuziast al luptei grecilor de eliberare de sub turci. In acelasi timp, femeia cu voce angelica ii starnea si admiratia, caci insusi Byron fusese dezmierdat de bratele ei. Poetul ii dedica poezia "Salul negru": "Pe cand fusesem tanar si-ncrezator, trufas,/ O tanara grecoaica iubit-am patimas".
Desi ducea o viata extravaganta in Chisinau, participand la toate balurile si petrecerile, jucandu-si ultimii bani la jocurile de carti si biliard, desi era iubit si iubea cele mai ravnite femei ale orasului si se duela constant pentru inimile lor, Puskin se plictisise cumplit de monotonia provinciei. "Adio, Chisinau soios..." va spune poetul dupa trei ani de pribegie in tinuturile Moldovei, indreptandu-se catre Odesa. Nici aici, insa, nu ramane pentru mult timp, caci poetul intra din nou in conflict cu autoritatile tariste, care-l trimit in exil, de asta data in nord-vestul Rusiei, in satul Mihailovskoie, langa Pskov. Desi departe de viata intensa a marilor orase, carora le poarta un dor arzator, Moscova si Petersburg, Puskin nu duce o viata anosta. Accepta cu mare placere toate invitatiile la petreceri si serate, pentru a-si indulci viata de surghiun. Aventurile amoroase si pasiunile trecatoare se tin lant si aici. Nu putea ramane devotat unei singure femei, ca si cum geniul nelinistit al dorintelor senzuale s-ar fi razvratit impotriva-i. Acest periplu de la o amanta la alta il trudea, il chinuia si ii innegura existenta. Dar numai in aceasta zvarcolire continua se manifesta si geniul sau creator. Perioada exilurilor a fost, paradoxal, si cea mai prolifica.

Natalia... ultima iubire

 

In 1826, dupa ridicarea pedepsei de catre tarul Nicolae I, Puskin se muta la Moscova. In iarna anului 1828, la un bal, o intalneste pe Natalia Goncearova, o tanara de 16 ani, de o frumusete tulburatoare. Puskin se indragosteste nebuneste de ea si o cere de sotie, dar familia ei se opune. Era o "partida" aproape imposibila, care a declansat imediat multe barfe si clevetiri in cercurile inaltei aristocratii din "Palmyra Nordului", asa cum era denumita capitala Rusiei. Mult mai tanara decat Puskin, de o frumusete covarsitoare, bruneta, cu ochii verzi si un profil de statuie antica, Natalia nu parea deloc potrivita pentru poetul flusturatic, a carui reputatie era deja prea bine stiuta. Aproape trei ani s-a luptat cu refuzul constant al familiei Goncearov, pana cand tatal isi da, intr-un final, acceptul. In 1831, dupa nenumarate escapade amoroase, Puskin se insoara cu Natalia Goncearova. Dupa cum noteaza in controversatele "Insemnari de taina", Natasa este a 113-a iubita a sa si, poate, ultima.
Se spune ca inainte de ziua nuntii, in ultimele zile de burlacie, Puskin s-ar fi dus la una dintre fostele sale iubite, tiganci. "Ma insor, dupa cum ai auzit. Canta-mi ceva sa-mi alungi umbra de tristete si sa-mi poarte noroc". Tania si-a luat vioara si i-a interpretat o piesa atat de trista, ca Puskin a izbucnit in lacrimi, ingropandu-si capul in palme. Tiganca s-a oprit uimita si l-a intrebat ce s-a intamplat. "Cantecul asta m-a sfasiat. Anunta o mare tristete, nicidecum bucurie".

 

Desi casatoria lor parea una fericita, Natalia dand nastere la patru copii, pentru Puskin aceasta perioada este una de grele incercari, de amaraciuni si deceptii. Desi nu se mai afla sub pedeapsa exilului, poetul este indeaproape urmarit, opera cenzurata, calatoriile limitate. Ultimii ani ai existentei sale involburate sunt marcati de griji materiale si de o atitudine ostila din partea oficialitatilor, sunt ani de insingurare sufleteasca. Se refugiaza pentru o perioada in oraselul Tarskoe Selo (Satul Regal), unde traieste linistit cu Natalia. Nu pentru mult timp insa, caci are nenorocul ca familia imperiala sa-si mute resedinta tot acolo, pe timp de vara. Sotia poetului, femeie de o frumusete rara, admirata de toti barbatii, i-a placut tarului in mod deosebit. Pentru a o avea in preajma, ii ofera lui Puskin o slujba la Curte. Atributia de istoriograf al Curtii imperiale era mult prea neinsemnata, fiind umilitoare pentru marele poet. "Tarului nu i-a convenit ca nu am primit cu umilinta si recunostinta rangul meu. Pot fi supusul imparatului... dar sluga si mascarici nu voi fi nici imparatului ceresc", scria in jurnalul sau. Astfel, se poate spune ca tarul impuscase doi iepuri deodata: il avea sub supraveghere stricta pe incomodul poet si se bucura de prezenta frumoasei sale sotii.

Puskin si Natalia. Statuie pe strada Arbat din Moscova

 

Nefericirea lui Puskin atinge apogeul in 1834, cand la Sankt Petersburg isi face aparitia un ofiter francez, Georges d'Anthes. Frantuzul nu era orisicine, ci fost senator, ce frecventa cercurile diplomatice de la Moscova si Petersburg, ajungand astfel protejat al baronului de Heeckeren, ambasadorul Tarilor de Jos in Rusia. Cu trasaturi fine, inalt, impunator, in uniforma regala, d'Anthes devenise atractia balurilor din Petersburg si barbatul visurilor mai multor doamne din inalta societate. Natalia se simte atrasa de chipesul locotenent francez si intre cei doi se stabileste o legatura puternica, desi platonica. Din scrisorile lui d'Anthes catre baronul Heeckeren reiese ca, desi cei doi facusera o pasiune nebuna unul pentru celalalt, intre ei nu existase niciodata o relatie intima. "Ea s-a dovedit a fi mult mai puternica decat mine. De peste 20 de ori mi-a cerut sa am mila de ea, de copiii ei, de viitorul ei, si in acele clipe era frumoasa ca un inger coborat de pe cer... si a ramas pura, fidela sotului ei". Dar zvonul facea deja inconjurul saloanelor, ajungand pana la urechile lui Puskin.
Foarte plauzibila este teoria pe care unii istorici o sustin, potrivit careia legatura celor doi a fost "inflorita" si apoi raspandita, spre deliciul cercurilor inalte, de catre autoritatile tariste, tocmai pentru indepartarea poetului. Se stia prea bine faptul ca Puskin era un barbat extrem de gelos, navalnic si orgolios, si nu ar fi suportat o asemenea jignire cumplita. Asteptarile lor au fost confirmate. La primirea unei scrisori anonime cu caracter ofensator, care facea referire la infidelitatea sotiei sale, Puskin il provoaca pe d'Anthes la duel. Acesta cere un ragaz de 15 zile, timp in care, pentru a alunga orice indoiala, se casatoreste cu sora Nataliei, Ecaterina.

Ultimul duel

Conflictul celor doi ramane insa deschis si, in februarie 1837, poetul ii adreseaza cumnatului sau o scrisoare dura. Ca raspuns, d'Anthes il provoaca la duel.

Adrian Volkov. Ultimul glont al lui Puskin

 

Dimineata zilei de 8 februarie era mai mohorata decat toate celelalte de pana atunci. O ceata groasa se asezase peste padurea de pe malul paraului, ce purta, parca, un nume predestinat, Ciornaia Recika (Paraul Negru), acolo unde doi barbati aveau sa infrunte moartea in numele onoarei si al dragostei. Conditiile duelului, stabilite de trufasul Puskin, au fost pe viata si pe moarte, si nu dadeau adversarilor nici o sansa de supravietuire, datorita distantei foarte mici de la care se tragea. "Eu nu am o dorinta limpede de a muri, dar ma comport ca si cum as cauta moartea cu toate puterile", scria poetul in "Insemnari de taina".
Pe cararuia ingusta, inzapezita, la o distanta de 20 de pasi unul de celalalt, se aflau Puskin si d'Anthes. Secundantul da semnalul. D'Anthes trage primul. Puskin cade. Toti se reped catre el, chiar si adversarul. Desi ranit, cere rivalului sa se intoarca la locul sau, trece peste durerea cumplita provocata de rana din stomac si trage. D'Anthes cade si el, insa nu este ranit decat in mana.

Ranit, Puskin e dus pe brate acasa

 

Grav ranit, Puskin a fost transportat pe brate, de catre secundanti, la locuinta sa din centrul capitalei. Medicii insa nu i-au dat nici o sansa: rana era fatala. Dupa doua zile de agonie, Puskin moare, pe 10 februarie 1837, la ora 14.45. Ceasornicul din camera poetului a fost oprit de prietenii sai exact la ora mortii. Asa a ramas incremenit pana astazi.
Pentru frumoasele sale poezii de dragoste, cat si pentru curajul cu care incriminase regimul despotic al tarului, Puskin era deja considerat poetul neamului. Vestea mortii sale s-a raspandit cu repeziciune, iar strada pe care se afla casa lui s-a umplut de o mare de oameni. Autoritatile erau vadit ingrijorate de o posibila demonstratie antitarista. Astfel, in mare taina, din ordinul lui Nicolae I, sicriul este ridicat in miez de noapte, ascuns intr-o troica si dus la Mihailovskoie. Acolo, Puskin va fi ingropat langa mama sa, in zorii zilei.
Astfel s-a stins cel mai mare poet al Rusiei. In focul dragostei. Sub focul unui pistol. Dincolo de moarte, ramane in memoria omenirii nu doar prin versurile sale care se inscriu in patrimoniul literaturii universale, ci si prin felul nebunesc in care a celebrat dragostea si viata.