Prin ploaie

Ploua… si miroase a curat si vise implinite. Pornesc la drum. Si ma strecor printre picaturile de ploaie, care se joaca si ele cu mine, si danseaza in toate directiile. Nu-mi pasa… oricum sunt antitalent la mersul prin ploaie, oricum m-as uda.
E necesar sa-mi fac abonament RATB. Sunt putin in intarziere… daca pierd autobuzul e grav. Privesc peste umar… iar soferul, citind pe chipul meu teama.. imi spune: “Va astept domnisoara!” Zambesc… asa cum stiu eu… IREZSTIBIL – ha ha ha – si spun “multumesc!” (cuvantul magic).
Ajung la timp… trebuie sa iau niste carti plimbate de la Slobozia pentru un referat ce trebuie sa il realizez. Ma indrept spre miniautocar… “Buna ziua! Veniti de la Slobozia?” “Da” si niste ochi de toata splendoarea ma privesc. “Ce zi minunata am, in ciuda ploii nesuferite!” – gandesc!
Alerg cu umbrela prin ploaie… Mi-e frig. Asa imi trebuie daca sunt fudula si ma imbrac subtire. Oamenii sunt tristi si obositi. Off ce pacat! Nu pot zambi atator oameni. Daca as mai avea doi-trei coechipieri, mi-ar fi de folos.
Cu parul carliontat… ma gandesc la oamenii din viata mea, buni sau rai, apropiati sau colegi, cunoscuti sau necunoscuti… ajung acasa. Stiu ca am o “bucurie”, asa ca, ma grabesc sa pornesc calculatorul. Nu stiu cum arata, nu stiu daca se semneaza cu numele lui real (ceva imi spune ca nu) dar imi scrie cele mai frumoase mailuri. Imi plac la nebunie… ma simt norocoasa si rasfatata. Dar, nu mai vreau sa ma “indragostesc” de cuvinte… am nevoie de fapte (nu de la admiratorul meu secret)…. Asa, in general de oameni….
Omului care ma vede frumoasa prin cuvinte… care imi e alaturi si ma sustine… ii doresc putere sa isi implineasca visele, sa creada in minuni, ganduri senine si inaripate pana la ingeri, zambete frumoase si vesele care sa ii atinga sufletul, imbratisari cu toata prietenia din lume…

Muzica pentru el

Muzica… salsa… tango… muzica pasionala… ganduri razlete care se alatura dansului si formeaza un adevarat spectacol.
Imi doresc un Do, de la dorinta arzatoare de a-l intalni. E acolo, undeva, si cica ma place, si imi scrie atat de frumos.
Caut un Re de la o revedere placuta, cu ganduri bune si fara Resentimente.
Gasesc un Mi ingrijit, zambetul pe chip si caldura multa de daruit.
Fa, e asa minunat. Fac ce fac si ma gandesc la un dans cu el.
Sol aduce Solutia pentru perioada de solitudine. O melodie “Sa cantam, chitara mea” ma face sa cred ca va fi bine si pentru mine… ca el va veni in curand in viata mea. “Intr-un glas, amandoi sa cantam chitara mea, Hai cantati toti cu noi, Ce frumoasa-i dragostea!”… la la la la la la…
As vrea un La voios si sprinten, care sa ma imbratiseze cu drag.
Si, nu e de la singur. Nu, nu, nu. Este de la situatie rezolvata, adica: “Am inteles ca te plac si nu pot trai fara trai. Am inteles ca vietile noastre sunt facute pentru a se intersecta”.
Un DO de door nebun si dor de ele si door de viata frumoasa si copilarie sprintena si vesela!
Stiu ca, cat voi trai, voi iubi… si voi incepe cu mine, apoi cu el… apoi cu ei si ele si munti si stele si luna si soare… si chitara si poezie…
- Domnul meu, dansezi?
Astept raspuns…. Si zambete si veselie in randurile scrise.

Norocoasa...

... ajung acasă. Nu sunt pofticioasă de fel, dar azi aş mânca mentosane. Şi ce poftă am. Am căutat, dar nu am găsit să-mi cumpăr.
Nu mă pot abţine... trebuie să povestesc. La şcoală azi... elevii care au suferit după prezenţa mea, m-au întrebat de sănătate... sincer m-a uimit interesul lor, alţii se bucurau dacă lipseam. Unul din ei, la finalul orei, mă întreabă:
- Doamna, sunteţi vegetariană?
-Nu.
-Sunteţi foarte slabă.
-Ştiu, am slăbit, căci nu m-am simţit foarte bine.
-Nu, doamna, aşa aţi fost de la începutul anului şcolar.
M-a amuzat teribil. Dacă nu am cântar, ştiu că în ochii lor voi fi mereu "cântărită".
Am primit o felicitare tare frumoasă de la una din clasele bunicele (eu colecţionez felicitări de la elevi). Iată ce scrie:
"În grădina clasei a V-a C, adierea vântului de primăvară a împrăştiat câteva seminţe. Ploaia le-a udat cu stropi de speranţă, soarele le-a luminat sufletul, iar mineralele din învăţătura dată de suava flare le-a jutat să se dezvolte, transformându-le în 25 de plăntuţe cu bobocei...
Acum, aceşti micuţi bobocei îi doresc suavei flori să aibă în grădina vieţii numai bucurii, fericire şi realizări.
La mulţi ani!"
M-au impresionat, am apreciat originalitatea... şi faptul că sunt acolo, undeva în inima lor.... cel puţin a câtorva.
Alt punct de vedere pentru care mă consider norocoasă: sâmbătă se reinventează "munca patriotică", vine dnul primar Oprescu să vadă elevii cum adună gunoaie şi cum lantează flori, presă, nebunie... iar eu, plec în excursie la Cozia, Horezu, Casa Memorială Anton Pann.
Frigul mi-a pătruns în oase... am dat drumul la centrală... câţi îşi permit să stea la căldură? Fac mofturi la mâncare... câţi ar mânca orice... chiar şi o bucată de mămăligă rece.
Cândva, îmi doream să apar într-o revistă. Da da da... vise. Zilele trecute, am făcut ordine în dulap şi am găsit revistele colecţionate. Am găsit revista ELLE de decembrie 2008, în care apar cu ceva scris de mine, şi o poză micuţă într-un colţ. Eiii... sunt o norocoasă!!! Şi... deci... pot fi optimistă şi să fac lucruri frumoase în continuare? Ştiu că nu pot schimba lumea... dar măcar acolo puţin să pun o cărămidă pe ici pe colo. Încercaţi şi voi. Transformaţi-vă hobby-urile în lucruri palpabile. Succes. Vă ţin pumnii şi vă aştept să-mi povestiţi.

Citat: "Aceia dintre noi care îndrăznesc să viseze când restul lumii are un coşmar se vor distinge moştenind prosperitate şi conducând lumea la măreţie". Joseph McClendon III

Discuţie veselă

Metrou, călătorie nu prea plăcută, gândurile hai-hui. Privirea îmi cade întâmplător pe pieptul unui călător.
- Dar mă sorbiţi din ochi, nu glumă, spuse o voce dură, dar plăcută.
- Îmi cer scuze, ce-aţi spus?
- Mă priviţi atent de când m-am aşezat. De fapt, vă uitaţi spre pieptul meu.
- Ah, doar am ales un punct de reper, gândurile şi privirile sunt departe.
- Măcar, puteţi vedea ceva în sufletul meu?
- Hmmm... văd că aveţi o inimă mare, care bate pentru trei. Sunteţi căsătorit?
- Da, şi am o bijuterie de fată.
- Să fiţi sănătoşi şi fericiţi, răspund zâmbind.
- Aveţi un zâmbet irezistibil, admirativ.
- Vi-l dăruiesc domnule!
Fără a sta pe gânduri, îmi prind colţurile gurii, şi decupez zâmbetul cum ai desface un scoth, apoi îl aplic pe chipul bărbatului. Inevitabil, domnul zâmbeşte, colţurile gurii ridicându-se vesele.
- Vă stă bine. Să-l folosiţi permanent. Nu are termen de valabilitate.
-Mulţumesc.
-Eu vă mulţumesc. Demult îmi doream să împart zâmbete pe chip şi bucurii la plic. Pe lângă asta, este un domn căruia i-am promis că voi scrie ceva vesel pentru domnia sa. Vă rog să-mi permiteţi să fac publică această întâmplare.
-Cu mare drag, fată zâmbitoare! Zi cu fericire la orice pas!
.....

Acum, cu surâsul pe obraz şi zâmbetul la purtător, dedicat această postare unui cititor frecvent.

Scrisoarea mea

Draga Claudia,
E timpul sa iti revizuiesti comportamentul fata de tine. Aduna-te, pune in balanta faptele tale si ia atitudine. Incearca sa te iubesti mai mult, sa fii tu, omul minunat, asa cum te vede majoritatea celor din jurul tau.
A sosit vremea sa intelegi ca ce ti-e scris in frunte ti-e pus, ca nu poti muta muntii din loc, decat doar sa ii misti putin- sa isti un mic cutremur- daca iti doresti cu adevarat.
Nu te mai incapatana sa crezi ca poti face totul singura. E important sa iti doresti intens ceva, sa muncesti putin pentru asta si totul se rezolva.
Aminteste-ti cuvintele de pe felicitarea primita in clasa I de la invatatoarea si colegii tai: "E azi o zi luminoasa si clara ca tine. O zi plina de soare ca ochii tai. Invatatoarea si colegii tai simt ca e sarbatoare. Sarbatoarea unei fetite ca o primavara. Sa raspandesti cat vei trai mireasma dulce si suava a vietii curate! La Multi Ani!"
Vezi? Asta trebuie sa faci. Sa iti pastrezi sufletul curat. Sa fii omenoasa. Nu te injosi, dar nici nu proceda ca altii pentru a-ti atinge scopul. Este nevoie de oameni asemeni tie. Atat timp cat esti placuta de o mana de oameni, asa cum esti, este minunat. E suficient. Trebuie sa fii altfel, sa te distingi de majoritate, trebuie sa stai deoparte si sa lasi oamenii sa te caute. Nu oferi totul pe tava. Asa, nu vei fii niciodata apreciata.
Te inteleg. Este o perioada grea pentru tine, dar nu te lasa doborata. E doar un test. Da, inca unul. Stiu ca ai obosit, stiu ca te intrebi de ce tu, sau de ce iarasi tu. Raspunsul? Pentru ca lucrurile bune se obtin cu sacrificii. Ai fost de atatea ori tinta invidiilor, rautatilor, dar totul s-a rezolvat in favoarea ta cand nici nu te asteptai, sau chiar fara stiinta ta.
In ultimile luni, ai invatat o lectie. Nimic nu e intamplator, totul se intampla cu un rost. Stiu ca nu ti-e usor, dar ai invatat sa faci compromisuri, sa lasi de la tine. Oricum, ai grija. Totul sa fie bine masurat. Nu mai astepta nimic de la nimeni. Munceste, iubeste, ofera ca si cum maine ai muri. Sa nu iti para rau. Totul iti este dat cu un scop.
Nu iti plange de mila. Traieste-ti viata. Clipa de clipa. Zambeste. Oamenii care care te pretuiesc nu te vor face sa plangi. Nimeni nu merita lacrimile tale. Oamenii au nevoie de zambetul tau.
Daca cineva iti spune ca poti face ceva anume, sa stii ca poti. Si tu stii ca poti, dar nu vrei. Iti amintesti cand ti s-a spus in facultate ca esti branza buna in burduf de caine? Lupta si munceste pentru ce iti doresti. Termina intotdeuana ceea ce incepi. Nu uita sa iti tii promisiunile. Ai promis ca vei scrie o carte. Poti. Sunt 4-5 oameni care cred in tine, te incurajeaza si iti spun periodic ca poti face asta. Da, nu folosesti cuvinte elevate, dar te exprimi frumos. SCRIE... pentru sufletul tau, pentru acei oameni care te indragesc, pentru cei care ti-au fost elevi si colegi.
Prietenele tale iti asteapta scrisorile, cu povestile tale de zi cu zi, cu stilul tau nebun si haios de a da culoare vietii si evenimentelor banale din viata ta. Nu le da uitarii. Ia stiloul si scrie-le. Printr-o scrisoare te vor simti mai aproape...ca atunci cand erati studente, tinere si fara griji. Oricum tu nu ai griji. Stiu ca te doare, stiu ca te consideri un copil, desi participi la cheltuieli, probleme cotidiene... nu ai rostul tau de sotie si/sau mama. Insa, iti poti permite sa nu faci ceva, sau sa-i ceri mamei ajutorul. Va veni si timpul pentru griji. Bucura-te de libertate. Ofera bucurii nebanuite, fa surprize celor dragi.
Ceea ce este mai important, am lasat la final. Sa te rogi pentru fiecare om care a aparut si numai pentru 5 minute in viata ta. A avut un rol marcant. Chiar daca ai momente cand nu crezi asta, stii ca de fapt, am dreptate.
Cand iti e mai greu, adu-ti aminte de elevii tai, de sinceritatea si respectul lor, de dragostea lor pentru tine. Au fost 5 ani de munca rasplatita. Ai fost un model pentru ei. Cand cineva te jigneste... zambeste-i si spune-ti in gand: " E doar rautate. Stiu ca sunt un om bun."
Nu uita: "Nimeni nu este perfect." Chiar daca se crede. Nimeni nu le stie pe toate. E doar o spoiala uneori. Esti un om care placi.
Traieste. Iubeste. Zambeste.

Cum am devenit profa

“Cutreierand prin uimitoarea lume a basmului, iti doresc ca sa pasesti cu pasi repezi in lumea realitatii de maine in postura de invatatoare sau de ce nu, o gingasa dar exigenta profesoara. Pana atunci eu iti doresc succese depline.” Cu prilejul zilei de 8 martie 1988.

Asa a inceput totul… Era un vis care incepea sa fie incurajat de oamenii dragi din viata mea.Mi-am dorit sa fiu invatatoare, apoi profesoara de limba si literatura romana. Cand am inceput sa studiez chimia, in clasa a VII-a, m-au vrajit elementele chimice, simbolurile lor, iar profesoara m-a fascinat. O femeie tanara, frumoasa, care stia sa impuna respect, sa-si faca materia iubita. In liceu, m-am indragostit de stiinta ce studiaza viata (bios = viata, logos = stiinta). Am participat la olimpiade, am patruns in tainele celulei si am descoperit o lume magica, piese minuscule care pun in functiune un organism, uneori atat de complex cum este omul. Am decis sa urmez facultatea de biologie.Au fost 4 ani cu emotii, frumusete si durere – in special la laboratoarele cu disectii- dar am obtinut diploma ce-mi oferea libertatea si sansa de a deveni profesoara.

Osciland intre munca de cercetare si munca la catedra, am ales sa-mi urmez visul.Pe ultima suta de metri am facut dosar, depus la inspectoratul scolar si au inceput asteptarile pentru repartizare... scoala generala sau liceu…Emotii intense. Drumuri zilnice la inspectorat, nervi, cozi, imbranceli…pentru ce?! Nu stiu nici eu… nici pana in ziua de azi. Imi pierdusem speranta de a obtine post, dupa atatea zile in care mi se tot spunea ca nu mai sunt posturi pentru biologie.

Dar, asa cum spunea Coelho, “atunci cand iti doresti ceva, tot Universul conspira la realizarea visului”, asa s-a intamplat si in cazul meu. Intr-o seara, obosita, dezamagita, am fost trezita aproape de miezul noptii – ca in povesti - de sunetul strident al telefonului. Nu era nimeni altul decat inspectorul scolar pentru a ma instiinta ca s-a eliberat un post la o scoala generala, Scoala de Sud, in sectorul 4.

A doua zi, m-am prezentat la scoala. Inca nu aveam decizia pe post, dar trebuia sa anunt ca sunt profesor de biologie acolo. O data ajunsa, mi-a placut foarte mult. Scoala mare, impunatoare. Ajunsa pe holurile scolii, emotiile si-au facut aparitia. Pana acum am fost eleva, studenta, chiar si-n perioada de practica pedagogica nu m-am simtit profesoara.

M-am asezat la coada de audienta la cabinetul domnului director. Stand acolo, sunt abordata de o colega de facultate. Era foarte crispata, sa nu care cumva sa fi venit cu pile si sa-i iau locul. I se aduce la cunostinta ca sunt doua catedre de biologie si se linisteste. Mi se face incadrarea, adica mi se inmaneaza clasele la care voi preda. Mi se spune ca am clase de elita. Posibil. Poate chiar sunt norocoasa.

Urmeaza perioada de asteptare si pregatire sufleteasca pentru intrarea la orele de curs. Imi fac planificarile, putina ordine in laborator. Imi cunosc mai bine colegii. Incepe numaratoarea inversa. Inima imi este cat un purice. Imi pun o mie si una de intrebari.

"Daca sunt rai? Daca nu-i pot stapani? Nu se poate. Nu am cum. Gasesc o modalitate sa le vin de hac."

Gata. 15 septembrie. Prima zi de scoala. Atat pentru elevi cat si pentru mine din ipostaza de cadru didactic.

Cand dau sa intru in scoala, doamna care se ocupa de curatenie, tipa la mine:

- V-am spus sa nu mai intrati pe intrarea profesorilor!

- Sunt profesoara, spun timid, de parca minteam.

- Profesoara sau invatatoare? Spuse neincrezatoare doamna.

- Profesoara de biologie.

- Sunteti atat de tanara!

- Multumesc. Si o zbughesc spre cancelarie.

Doamne ce interviu!

Stau putin si ies in curtea scolii la festivitatea de deschidere a noului an scolar. Sa fie unul de bun augur imi doresc. Ma uit in agenda. Prima ora de curs o am la orele 16. Mai e ceva pana atunci. Clasa a VI-a. Sunt micuti, hai ca-i bine.

Iau catalogul provizoriu si intru sigura pe mine la clasa. Port tocuri, un pantalon de culoare olive si o camasa. Tinuta impunatoare. Apas clanta. Inima mi-o simt in gat. Picioarele imi tremura. Aud un murmur… “Oauuu”.

- Buna ziua!

- Buna ziuaaa! Raspund ei in cor.

Zambesc. Imi amintesc de perioada cand eram eleva. Ce placere era sa salutam in cor si prelungit.

- Numele meu este Luiza Diaconescu. Voi fi profesoara voastra timp de un an. Sper sa ne intelegem si sa fie o placere sa colaboram in cadrul orelor.

- Da, doamna.

Incepe asaltul de intrebari de o parte si de alta. Ii chestionez cu privire la cum a decurs ora de curs anul trecut, si cum ar vrea ei sa fie ora ideala de biologie. Le spun asteptarile si cerintele mele de la ei. Se pare ca i-am cucerit. La finalul orei imi zambesc si nu vor sa mai iasa din laborator.

Dragoste, lansata la apa

.... zi cu rasfat, muzica, lectura, telefon de la o persoana draga ce m-a spus ca m-a visat. Intreb, cu emotie in glas: " E de bine?". Raspunde: "Da, cred ca te vindeci." Zambesc. E una din persoanele care cred in mine, in ceea ce fac.

Bloguiesc putin, ascult o melodie frumoasa, vad un filmulet cu un iepuras dragut - imi amintesc ca treuie sa finalizez povestea cu iepurasul - ma pregatesc sa plec la lansare de carte. Carte de poezie. Mereu mi-a placut sa recit, dar nu sa scriu poezie. "Iubirea e pe 14 februarie" se numeste cartea, contine 56 de poezii + 1 (pe care o voi scrie eu). Editura Vinea, care implineste anul acesta 20 ani.

Insotita de o prietena, indrumate de oameni amabili, gasim locatia - un club. Nu suport spatiile fara geamuri... dar acum, hai. In cateva minute, se aduna oameni. Il zaresc pe Andrei Ruse, cel care s-a ocupat de selectia poemelor cuprinse in volum. O recunosc si pe Livia Rosca... de pe site-ul ei am aflat de carte. O mamica tanara, blonda, slabuta, vesela si nebunatica. Isi citeste poezia. Sansa de a ma informa inainte de a merge undeva. A devenit defect. Toata lumea fumeza. In curand, o perdea de fum ne invaluie. Ochii incep sa ma usture. Nu mai suport. Cumpar cartea, imi iau prietena si plecam. Iesim la aer. Mirosim ca doua hamsii. Ha ha ha. Nu ne alteram acum.

Autobuz... rasfoiesc cartea. Coperta imi place la nebunie. E vesela. Doua pasari haioase, cu ochi mari, carora nu le scapa nimic.

Deschid cartea la intamplare si va scriu cateva versuri:

[de facut frumoasa] de diana iepure

liliuta.blogspot.com

mama era tanara si foarte frumoasa

si tata ii cumpara farduri, multe farduri

rujuri, pudre, umbre, rimeluri

ii placea sa ii vopseasca ochii

ii rasucea genele cu o periuta

mama clipea des, des

si tata tipa sa nu inchida ochii

sa-i tina deschisi

ea nu putea si clipea iar

el se rotea in jurul ei

urmaream fascinata spectacolul

si cum se indepartau

spre poarta

mama mergea leganandu-se

pe tocuri

adunam fardurile imprastiate intr-o cutie de pantofi

pe care scrisesem odata

cu litere mari de tipar

de facut frumoasa

doar parfum nu aveam in cutia aceea

tata zicea ca parfumurile au miros de femeie straina.


Fie-va viata poezie!

Relaţia cu oglinda

"Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă în ţară?"... poveşti. Nu vă speriaţi. Nu sunt eu cea mai frumoasă, dar am învăţat ca frumuseţea nu e cea de la exterior. Aceasta e trecatoare.
Adesea sau până nu demult, oglinda îmi inspira teamă. Nu o priveam. Ea căuta să mă atragă de partea ei. Dar nu, nu puteam să-i fiu aproape.
-Ai ochi minunaţi, mi-a spus într-o zi, oglinda de la baie, în timp ce mă spălam.
-Mulţumesc, răspund, dar nu o privesc. Îmi ascund faţa în prosop.
-De ce nu mă laşi să mă bucur şi eu de ei?
-Bine, te las. Îmi adun forţa de a o privi. O fac pe furiş, cu coada ochiului.
-Eşti minunată. Ochii, sunt oglinda sufletului. Tu ai un suflet bun, prea bun, pot spune. Eşti extrem de sensibilă. Trebuie să-ţi faci un scut împotriva răutăţii oamenilor. Sunt mulţi oameni răi. Să nu te laşi afectată de ei. Înţelege că nu poţi ajuta pe toată lumea, cum de altfel, nu poţi fi pe placul tuturor. Mulţi oameni frustraţi te vor răni. Când te aştepţi mai puţin.
-Da, am învăţat asta. Ceea ce nu pot înţelege este de ce?
-Sunt prea slabi. Nu pot oferi ajutor. Nu pot oferi zâmbete sincere, obosesc prea devreme, spuse oglinda. Adesea, să priveşti în sufletul tău. Acolo se ascunde frumuseţea. Tu poţi percepe altfel lucrurile. Ai o altă scală de valori.
-Îmi doresc să fiu indiferentă la răutăţi. Să nu-mi afecteze încrederea în mine şi relaţionarea cu cei care au nevoie de sprijinul meu, chiar dacă este vorba doar de ascultare sau un zâmbet. Îmi doresc să fiu eu şi să fiu acceptată aşa cum sunt.
-Aşa va fi... aminteste-ţi: "Vreau să te văd pentru a-mi clăti ochii!"
Zâmbesc... e greu să fii TU, dar pe placul tuturor.

Viata la Medlife

Am incercat sa scriu de dimineata. Am avut probleme cu netul. Acum, ma pregatesc sa plec si scriu intre rimelarea genelor si glosarea buzelor. NU, nu ma sarut, asa ca pot sa imi dau cu mult gloss. Ha ha ha.
Ieri, viata, luandu-ma de brat, m-a dus la Medlife. Frumos, curat, personal tanar.
Tipic pentru mine... stateam pe o canapea acolo... privind speriata in jur - femei singure, care aflau ca sunt insarcinate. Oricat de mult mi-as dori, mi s-a parut atat de trist. Sa infrunti singura o astfel de veste, nu-i usor. Pana la urma, nu l-ai facut singura. Si el s-a simtit bine (sa zicem). Parca a fost o lectie de viata pentru mine. M-a readus putin - putin mai mult - la realitate. In timp ce-mi stergeam o lacrima rebela, o batranica s-a asezat langa mine. M-a intrebat la ce cabinet astept. "Analize... raspund. Nu am nimic". Imi povesteste despre dansa, cati ani are - 77 - (este o femeie frumoasa, cu ochi verzi, ingrijita si eleganta, cu haina de blana - despre care imi spune ca nu a mai purtat-o de 7 ani; ha ha ha). A venit cu o prietena, operata de doua ori la inima si o data la cap. Frumoasa prietenie.
Imi ureaza sanatate si noroc si pleaca.
Ies in frig. Ninge. O lacrima se rataceste in fularul ce imi acopera nasul.
"Ce viata...."

Sanatosi sa fim... iubiti, suntem cu siguranta. Uneori fara sa stim, alteori de persoane pe care noi nu le agream... "Daca nu esti iubit de cine iti doresti, asta nu inseamna ca nu te iubesti nimeni". (Octavian Paler).

19

19 o sa fie o zi aparte. 19 inseamna o strangere de mana si ceva nou. O zi pe marginea unui teren de fotbal, cateva pungi cu nisip de mare, un fular in dungi groase si soare. Asta inseamna 19, asta a insemnat 19 de cativa ani, si m-am obisnuit sa imi aduc aminte de asta. Ca o traditie care sarbatoreste un Peter Pan aparte. Ziua cu soare si fotbal nici macar nu a fost o zi de 19. Dar mie asa imi place sa cred, m-am incapatanat si am lipit 1000 de amintiri de ziua asta, unele chiar au fost atunci, altele au fost mutate de dragul unei idei. Ziua asta are in ea si o catedra, doi prieteni in banca din fata care rad de un copchil cu pistrui si fata rosie, statia de metrou Piata Victoriei, sunt multe multe mici chestii simpatice legate de ziua asta. 19 a fost in fiecare luna. 43 de zile de 19. (pana in august)
Azi nu am sa tin cu Peter Pan si parca l-as lasa sa creasca. Nu vreau si nici nu imi e chiar usor dar cred ca e cazul. A fost o traditie de-a mea sa ma bucur o zi pe luna. Asta e tot farmecul jocului, indiferent daca e o zi de @#@#% ziua de 19 iuni-iuli-ce-o fi e salvata de alte zile de 19 de dinaintea ei, unele dintre ele extraordinare. Dar Peter Pan-ul meu a ramas singur si toti oamenii aia din ziua aia de 19 sunt acum fie mari si plicticosi fie s-au pierdut pe drum.

O amintire din tinerete...

Mi-a venit in minte o intamplare din tinerete,perioada cand luam ore de soferit,ma straduisem sa -mi cumpar o Dacia 1100,eram tare ,tare harnicuta ,in timpul liber faceam mileuri din macrame,mai ales ca aveam si unde sa le vand,tatal unei prietene de-ale mele,mergea in fiecare an in Israel,si asta ducea de fiecare data incolo,deci imi comanda intr-un an cam 5 garnituri si eu trageam tare frate,le lucram si foarte frumos,asta spuneau evreii,carora le ducea si de fiecare data faceam alte modele,asta insa imi lua cam tot timpul liber,lucram la ele dupa ore,mai ieseam putin la plimbare si cam atat...dar in doi ani mi-am adunat bani de masina,platisem in avans 35 mii si asteptam sa vina randul sa-mi ridic de la IDMS,masinuta...
Asa,dar ca sa-mi ridic trebuia sa am permis de conducere,altfel cine s-o conduca?Carevasazica m-am inscris la scoala la soferi,am nimerit la un instructor bun ,socotit cu rezultate foarte bune ,cam toti luau permisul...ma rog...cat de bun a fost o sa va dati seama din cele ce va voi povesti..
Intr-o zi,eram in fata unui semafor,pentru ca era pe galben am zis nu trec in punctul mort schimbatorul de viteze si tin piciorul pe frana,ca urma imediat sa se schimbe pe verde culoarea,vazand asta instructorul mi se adreseaza pe un ton rastit:
"Fututz' pisu' tau madam...de cate ori sa va spun sa treceti schimbatorul in punctul mort?si sa luati piciorul de pe ambreiaj si frana...?" si in acel moment ,pentru ca eu tineam mana pe schimbator deja,imi impinge mana ca sa intre pe punctul mort...
Eu amutesc,eram vinovata dar....nu acceptam un astfel de limbaj din partea nimanui...ca atare cand trec de semafor,gasesc din priviri un loc pe dreapta si parchez,el se uita mirat la mine:
-Ce faci?de ce tragi pe dreapta?
-Asa,pentru ca nu-mi convine cum vorbesti... ii raspund eu,indreptandu-ma spre portbagaj sa-mi iau pantofi cu tocuri inalte,revin si-i pun cheiele pe bord spunindu-i:
-Plicul pe care ti l-am dat cand am inceput orele si etica pedagogica,nu trebuiau sa-ti permite sa mi te adresezi asa...unde mama zmeului te crezi?..iti las cadou orele,n-am nevoie de un astfel de instructor....!!!!(platisem 30 de ore,si facusem abia 15...)
In spate pe bancheta mai erau doua cursante,au amutit,eu am plecat destul de infuriata.
Pe drum intalnesc un ofiter de politie pe care il stiam de ceva timp,ii povestesc ce mi s-a intamplat..el ma sfatuieste sa-l reclam directorului scolii...nu-l reclam,pentru ca in mintea mea era un alt rationament,daca-l reclam,ma va uri,se va lasa evident cu penalizari,ori asa va simti o vina,va constientiza ca a gresit.
N-am gresit in rationament,asa s-a si intamplat,imi trimitea  prin fetele cu care eram in grupa  scuze si rugamintea de-a reveni...n-am revenit...m-am incapatinat...deh!zici  taur si intelegi tot...
Si vine si ziua examanului,eu timorata,ca na! se facusera si ore de conducere pe vreme de noapte,la care eu n-am participat...si ma gandeam ca uite ce inseamna sa fii incapatinat...dar,fie ce-o fi mi-am zis...
Tot timpul mi-am dorit sa nimeresc la examen un ofiter deschis,nu unul posac,care sa ma inhibe,si ma rugam cerului sa nu nimeresc pe cel mai afurisit,adica pe Matus,hmmm!!!ce credeti,taman pe el l-am nimerit...
Mi-am zis"Olga ,e clar,mai vii si data viitpoare.."
Urcam in masina trei unul la volan si doua in spate...pe prima o lasa vreme de doua minute si ii spune trage pe dreapta si coboara...hmmm!!!
-urmatoarea,zice domnul Matus
Urmatoarea eram eu.....
-Cum te cheama?Motriuc Olga?
-da...raspund eu abia soptit
-am un unchi in Ungaria,il cheama Motriuc Stefan....zice el.
-ce coincidenta,pe tata asa l-a chemat Stefan si tot Motriuc....poate suntem neamuri...indraznesc eu sa glumesc....
-poate,zice el...tragandu-mi cu ochiul si privindu-ma ca pe un peste....de sus pina jos..
-cati ani ai?
-28.... ii raspund eu....
-nu esti maritata?
-nu!
Uff!imi ziceam in minte asta imi cere un CV in loc sa fie atenta la cum conduc....dar deja prinsesem curaj,conduceam cu siguranta,si imi trecuse emotia...ca dovada la capatul strazii,cere urmatorului sa urce la volan...
Ajungem la locul de unde porneau elevii de la scoala...acolo ne astepta instructorul,eram convinsa ca am luat examenul,ramasesem in masina...ofiterul se uita pe tabelul cu notele de la sala,ii spune celei care a ramas alaturi de mine uitandu-se la puncte :
-admisa...!
....instructorul ,nu mai avea rabdare si intreaba:
-si Motriuc?...cred ca avea mai mari emotii decat mine...parca ma curpinse si mila vazandu-l...
-Olga vad ca facut 42 de puncte,la oras a fost buna,deci admisa!
Nu pot sa va spun cat de fericita am fost,mai ales ca era si primul examen cand din cauza lipsei de carburanti s-a renuntat la conducerea de noapte,cine luase  orasul ,era ca si  admis...
Imi venea sa-i sar la gat si sa-l pup!...mai ales ca se apropia data cand trebuia sa-mi ridic masina ...am uitat de suparare.l-am iertat pe loc pe instructor.
Dar,trec anii si stiti cum se spune...munte cu munte se intalneste,darmite om cu om...instructorul meu ajunge sa fie cercetat de politie pentru luare de mita si culmea cine era ofiterul?sotul meu....care stia povestea de la mine,evident.
Instructorul incearca sa-i spuna,la un moment dat:
-tov.locotentent major,n-am stiut ca Olga este sotia dv....
-eu nu te intreb de nevasta-mea...aici e vorba despre altceva...desi din cate stiu nici ea n-a fost mai prejos,ti-a dat si ea un plic(asta era procedura...toti dadeau sa ajunga la un instructor bun care sa aiba si rabdare cu tine...)
In fine,vreau sa spun ca a ajuns informator in cele din urma si ne-am intalnit la o nunta,la un ofiter de politie,ce ma mai lauda el sotului meu !!!....cat de buna am fost  la condus,dar cat de" gutasa"(afurisita)vorba oshanului sunt ca n-am mai vrut sa continui scoala.
Hehehe,ma gandeam ce bine e sa stii sa lasi un loc de buna ziua,ori pe unde mergi....

O AVENTURA - MITU LUI SISIF

Intamplarea pe care urmeaza sa v-o povestesc a fost mentionata succint de buna mea prietena si fosta colega de facultate, scriitoarea si poeta Augusta Emilia Moldovan, in cartea ei de debut "Ca vantul si ca gandul".

Eeeei...daaa... Si-acum sa trecem la subiect!

Mitul lui Sisif se leaga de examenul de la filozofie din anul intai de facultate. Avusesem norocul ca studenti, sa il avem profesor pe domnul Grunberg, e drept ca doar pentru o scurta perioada, tocmai la cursul de existentialism. Examenul de an insa l-am dat cu titulara cursului, doamna profesoara Voiculescu, mignona, vag sobra si cu domnul Stativa, tanar asistent, mititel, sclipitor de altfel, totdeauna foarte corect imbracat, caruia profesoara ii cam tragea clopotele sau cel putin asa ni se parea noua, studentilor. Imi placuse filozofia, invatasem cu aplicatie si citisem de placere chiar mai mult decat ni se indicase ca bibliografie. La soroc, m-am dus la examen cu morcovul si cu sentimentul de rigoare ca "stiu ca nu stiu nimic" dar ca parca ceva-ceva totusi mai stiu.

Trag subiectele..... Ghinion pe toate fronturile!

Primul dintre subiecte era absolut idiot: "cultura si civilizatie socialista" evident tema asupra careia nu prea catadixisem sa ma aplec in sesiune si la care ma bazam pe improvizatie si bun simt, ma rog, atat cat iti permiti sa ai despre un astfel de subiect. Cat despre cel de-al doilea, eeei, aici parca se schimba putin socoteala, acesta promitea. Da, dar doar atat. Promitea. Nu-mi mai amintesc acum subiectul, cum nu mi-am amintit nici atunci. Cu toate sfortarile mele de a-mi aduce aminte ce continea cursul cu pricina, aveam in fata ochilor doar imaginea lui, pagina de pagina, vedeam forma si dispunerea paragrafelor, vedeam culorile cu care-l subliniasem, dar continutul!?.... aaah, continuuuutul!... se incapatana sa se arate. Hotarat lucru! Memoria si soarta radeau de mine!

Mamaaaa... iau PATRU! Ptiu!

Solutie, solutie! So...luuuu...tieeeeee...!!!

A, gata! Stiu! O sa-i fac sa zambeasca!

Imi vine randul, ma asez in prima banca si-mi iau avant:

-Fiind vorba despre cultura si civilizatie am sa incep cu un banc filosofic. Stiti bancu' cu mitu' lui Sisif?

Amandoi examinatorii ridicara usor sprancenele... Norocul meu, a mirare!

-Nu, imi raspunse Stativa usor contrariat. Spuneti!

-A fost odata un om Sisif care avea un copil pe care il chema Mitu.

Liniste.... Se facu deodata liniste... Colegii din spatele meu nu se mai foiau... Sprancenele celor doi ramasera arcuite mai departe a mirare, in timp ce ale mele se ridicau incet... incet... a ingrijorare. Ne uitam curiosi unii la altii asteptand continuarea. Ma facusem mic.... mic de tot... dar cu clarvedere.

"PATRU!"

-Stiti, ma gandeam ca fiind filosofic... o sa-l gustati!

-Va rog sa tratati subiectul!

M-am supus. Si-n timp ce ei susoteau intre ei chestii de profesori, eu am inceput repede cu improvizatiile turuind tampenii pe care le-am terminat tot asa de repede.

-Asta-i tot? ma intreba madam Voiculescu.

-Mmmda... ! raspunsei neconvins sub reprosul privirii lui Stativa care ma stia de "student bun".

-Treceti va rog la subiectul doi!

Si dai si lupta si lupta si dai... si l-am terminat si pe acesta si mai repede, dar si mai lamentabil decat pe primul. Liniste...

-Bun, si mai departe?

Eeeei... na-ti-o! Pai mai departeeee.....? Care "mai departe"?

Ce-o fi, o fi!

Mai departe mi-am luat inima-n dinti si am jucat si ultima carte. Nu mai aveam nimic de pierdut si in fond ce, considerat la rece, examenul putea fi o discutie intre intelectuali, nu? De data aceasta am inceput sa-i intreb eu pe ei.

-Stiti, am o problema cu paranormalul si nu stiu cum sa-l incadrez filosofic in ceea ce am invatat.

Iata o tema neasteptata pentru ei. Si chiar interesanta! Maiculitza, ce de discutii au urmat...! Am trecut prin multe teme, am ajuns chiar si la iubire (stiu, pentru unii poate fi o tema paranormala :)), "dar nu la orice fel de iubire, nu asa ca aceea in care ei se tin de mana pe strada si se saruta la cinematograf, ci una pura, esentializata, nu-i asa Stativa?" il intreba Voiculeasca. Stativa se uita jenat in alta parte. Colegii in timpul acesta ma blestemau ca stateam de-o ora la palavre si-i tineam in tensiune cu examenul nesustinut. Eu jubilam. Eram chiar curios sa stiu ce nota o sa-mi dea Voiculeasca dupa toata tevatura aceasta.

ZECE!

Normal, ca doar dupa ce participasem activ si afectiv la o astfel de conversatie palpitanta ar fi fost si rusinos sa ma trozneasca.