Post-democratie


Caderea Romaniei in POST-DEMOCRATIE, dupa 9 decembrie

autor: FrontPress 28.11.2012
Nu este aici vorba despre cine e de vină: USL, PDL sau alte partide politice de pe scena politică românească. Avem de a face cu un fenomen global căruia România nu i se poate sustrage, dar care este slab perceput de către români: căderea în post-democraţie şi în post-istorie a societăţii româneşti şi a celei europene. Ce înseamnă “post-democraţie”? Acest termen a fost folosit şi explicat în 2004 de către sociologul britanic Colin Crouch, ca un fenomen strâns legat de neoliberalism. Este vorba în principal de o societate democratică care şi-a pierdut spiritul democratic, unde alegerile, dezbaterile, influenţa societăţii civile, reprezentativitatea în structurile de conducere ale statului au devenit pure formalităţi în care cetăţenii nu mai sunt implicaţi cu adevărat. Şi mai important, postdemocraţia este un fenomen unde aparent regulile democratice există încă, însă ele sunt constant subminate de către o elită politică şi economică de tip aristocratic.
În România lucrurile s-au aliniat pe acest făgaş în ultimii ani. Toate luptele pentru putere, între PDL, PSD şi PNL, au fost doar etape bine stabilite pentru adoptarea acestui sistem tern, post-democraţia. Dacă analizăm fugitiv evoluţia scenei politice din 1989 până în prezent, vom vedea că democraţia românească a murit înainte de a se naşte. Că regulile au devenit tot mai stricte, că partidele au devenit tot mai puţine şi procesul electoral tot mai restrictiv şi detaşat de voinţa populară.
Dacă în anii 1990 aproape oricine putea să înfiinţeze un partid şi să candideze în voie, în anul 2012 este aproape imposibil să înregistrezi un nou partid politic din afara “sistemului”, darămite să mai şi participi la alegeri. Ultimele partide politice întregistrate în România au fost doar excrescenţe ale unor partide politice aflate deja la putere: UNPR, PPRDD, PPMT sau Noua Repulică. Înfiinţarea acestor partide nu avut nimic de a face cu exerciţiul democratic: nu s-au strâns semnături în stradă, nu s-a făcut o campanie la nivel popular. Totul a fost încropit în laboratoarele politicii de la Bucureşti, cu semnături furate din sistemele informatice gestionate de stat, cu judecători care au apropat înfiinţarea pe genunchi. Şi asta în timp ce înfiinţarea unor partide politice din afara sistemului, de genul Partidului Naţionalist, a fost trenată în justiţie pentru ca într-un final să fie respinsă. Dar ce s-a întâmplat cu puzderia de partide politice din anii 1990? Ei bine, multe din ele au fuzionat, sau au fost absorbite. Unele au fost desfiinţate de statul român pentru că nu au reuşit să respecte legislaţia mereu în schimbare: noi semnături strânse, tot mai multe şi mai multe.
Dar adevărata problemă a democraţiei este însuşi procesul electoral, unde nu mai contează deja mesajul, campania, oamenii, ci doar ziua votului. Când voturile sunt cumpărate şi alegătorii duşi cu maşinile la vot de activiştii de partid. În mod bizar, acest fapt nu pare să deranjeze pe nimeni. Românii au ajuns atât de demoralizaţi de sistemul politic, înât preferă să îşi dea votul pe 200 de lei, decât să îşi mai facă din nou speranţe că cineva, vreun ales, le va purta într-adevăr de grijă. Până şi participarea la vot a devenit un lux. Dacă la locale lucrurile sunt încă oarecum normale, la parlamentare e nevoie de o garanţie de 3600 de lei pentru fiecare colegiu, în condiţiile în care în România sunt 425 de colegii. Iar sistemul uninominal actual nu garantează un fotoliu de parlamentar decât prin obţinerea a 50% plus 1 din voturile dintr-un colegiu, altfel riscând să câştige un alt candidat (cum a fost cazul UDMR care a câştigat în 2008 un mandat cu doar 34 de voturi), prin mecanismul de redistribuţie a voturilor. Deci şansele mari de victorie sunt dacă candidezi în toate colegiile, deci dacă plăteşti o taxă de 1,5 milioane de lei. Ce e democratic în asta?
Nu numai că democraţia românească a fost alterată structural prin noi reguli şi legi, dar ea a fost alterată şi la nivelul de mesaj electoral sau atitudine din partea alegătorilor. Acest lucru se va consfinţi după 9 decembrie, la alegerile legislative din acest an, unde democraţia va înceta să existe, în locul ei fiind instaurat un sistem de tip aristrocratic, cu o “elită” politică care decide cine câştigă şi cum, fără vreo influenţă reală a alegătorului.
Dar acest sistem nu este unul românesc. El există din anii 1980 în Marea Britanie şi SUA, unde lupta politică a devenit doar o luptă din interiorul partidelor pentru desemnarea unui candidat. Înspre democraţii de tip artistocratic ne îndreptăm şi noi, bucuroşi că întrăm în rândul lumii. Republicani-democraţi, laburişti-conservatori, USL-ARD. Toată istoria recentă a ţărilor civilizate, europene sau de influenţă europeană, a constituite de fapt un exerciţiu aflat în afara istoriei, o luptă surdă pentru putere şi resurse dusă de funcţionari, politicieni şi oameni de afaceri, în intimitatea birourilor închise. Nu mai există oameni de stat, lideri şi gânditori politici în Europa contemporană. Ultima şansă de reviorare a spiritului democratic în Europa a fost Uniunea Europeană care nu numai că a eşuat, dar a devenit principala construcţie neoliberală din lume. Unde logica ar fi insistat ca UE să fie o construcţie care luptăpentru principiile democratice ca valori fundamentale ale Europei, UE a pus în loc componenta financiară, prim moneda unica şi supra control. În mod ironic, Parlamentul European nu are putere legislativă. Comisia Europeană, un organism de birocraţi nealeşi de nimeni, crează şi promovează legile în sânul Uniunii Europene. Democraţia ca concept şi instrument a dispărut din Europa la presiunea Uniunii Europene, o armată de birocraţi cu salarii umflate.
Privită global, situaţia e mai uşor de înţeles. Capitalul mondial este deţinut de marile corporaţii sau fonduri de investiţii, care sunt supranaţionale, care îşi mută facilităţile de producţie în funcţie de profit. Azi investest masiv în Asia, mâine în Africa, în funcţie de conjunctură. Influenţa mişcării capitalului mondial este resimţită cel mai puternic de statele naţionale, care nu mai au pârghiile să controleze aceste fenomen. Globalizarea a câştigat şi asta este. Dar ce ar mai trebui statele naţionale să facă, este o menţinere a exerciţiului democratic. Dar când şi finanţele sunt controlate de alţii şi legile sunt făcute de funcţionari, cum să ne aştepăm la ceva bun din partea conducerii statelor naţionale. Să cumperi un politician sau un partid, pentru a avea acces la resurse, nu e mare lucru. Şi pentru restul, cei care nu au putut fi cumpăraţi, există întotdeauna legi europene care primează legilor naţionale.
Ce ne rezervă viitorul, însă? Istoria nu are multe perioade în care continente întregi dorm şi aşteaptă să fie scoase din letargie de o revoluţie a valorilor. Din contră. Lumea arabă fierbe în continuare, arătând clar că pentru ea încă nu s-a inventat conceptul de post-istorie. Europa pierde războiul demografic, dar şi pe cel economic, uitând lecţiile date de istorie. Dar până la urmă, care istorie? Europenii nu mai stiu ce aia istorie şi nici nu pot înţelege mişcările tectonice din întreaga lume. Românii nici atât. Pentru 2000 de lei îşi vând nu doar votul, ci şi viitorul. Lupta demografică din România nici nu este percepută de români ca fiind o luptă, până când ne vom trezi ca în Bruxelles, unde funcţionarii publici musulmani interzic sărbătorirea Crăciunului. La noi, vom avea în 30 de ani nunţi imperiale pe bulevardul Kisellef ale noilor conducători victorioşi în războiul demografic. De George Bara – NapocaNews
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu