Despre „curajul” de a fi liber

Sunt greu de impresionat. Mi-am creat un adevărat principiu de viață din a nu mă mai lăsa surprins de nimeni și nimic. Așadar, din principiu, mă aștept la orice. Nu mă miră nimic din ce se întâmplă în politic, nu mă miră circul din media, nu mă miră dacă un idiot urlă după mine pe stradă, nu mă miră dacă în noianul de nemulțumiți mai există măcar o persoană, timidă, care să mulțumească, nu mă miră mitocănia, nici prostia. Nu mă mai minunez de nimic. Mă bucură, mă încântă și mă fascinează oamenii, lucrurile și locurile desăvârșite de pe planeta asta. Dar asta e altă discuție.

E cu adevărat tragic până în măduva evenimentelor ceea ce se întâmplă, în acest moment, cu nația asta, cu românii, cu noi toți. Starea în care ne aflăm e mai mult decât o moarte clinică programată, din timp, de alții. Nu vorbesc aici de starea materială (e pe bază de pensii mici, drepturi bănești tranșate și altele asemenea la toate posturile TV), ci de interiorul indivizilor ce populează această țară. Cel mai grav lucru este, în opinia mea, faptul că, după mai bine de 20 de ani de la momentul în care, cu sânge, ne-am obținut libertatea, acum am pierdut-o fără drept de apel și o pierdem zi de zi. Eu sunt un om liber, am fost și voi rămâne așa mereu. Știu perfect ce fac, cum fac și de ce fac, astfel că îmi permit să fiu liber într-o țară în care, din păcate, oamenii prostiți de ani buni încoace consideră libertatea un lux sau o excentricitate. Dacă unei națiuni îi furi până și libertatea, atunci acea națiune e moartă. Noi, ca popor, ne stingem zi de zi. Nu mai avem curajul libertății autoasumate. Nu ne mai „permitem” să spunem ce gândim, ce credem, ce năzuim din teamă că cineva, acolo, contorizează îndrăzneală noastră întru libertate și vom suporta unele consecințe. Unde ne este „curajul” de a fi liberi? De ce nu mai știm să protestăm când ne e rău? De ce ne mulțumim să ne obișnuim cu răul? De ce permitem celor ce ne conduc să ne fure până și ultima fărâmă de bine, de curat, de libertate?

Interesele, averile, banii și funcțiile ne copleșesc și trag cortina peste libertățile, ideile și gândurile noastre. Puține sunt persoanele vocale care au puterea să iasă din mulțime și să-și asume eventualele pietre pe care populația năucită i le va arunca spre tâmplă. Ne vor trebui ani buni de exerciții continue de atitudine și de libertate pentru a ieși din nenorocita asta de criză interioară în care ne afundăm ca niște epave clipă de clipă. Eu sunt aici, sunt un om liber, sunt gata oricând să îmi strig libertatea, ideile și argumentele alături de cei care simt, gândesc și își permit aroganța și extravaganța de a spune lucrurilor pe nume (cu subiect și predicat) fără să le pese că mâine li se taie conducta cu bani nemunciți sau că nu vor mai avea acces la înalte funcții și demnități. Haideți să încercăm să nu ne mai lăsăm călcați în picioare și să ne întoarcem cu fața către un minim set de principii care să ne guverneze viețile! Aștept să văd tineri care vor să facă, vor să se manifeste liber, să argumenteze, să se vaite, să strige, să fie vocali! Libertatea nu ar trebui să presupună curaj, ci doar un crez! Libertatea nu se raportează la frică, ci la sine! Umilința acceptată și asumată de niște indivizi fără de sine se întoarce ca un bumerang către noi, cei liberi, dacă nu facem nimic! Nimic ca să ne fie bine, mai bine, ca să gândim liber, să ne comportăm liber, să fim liberi cu adevărat...! Oameni buni (puțini câți mai sunteți), întoarceți-vă către voi înșivă! Nu vă pierdeți! Nu merităm asta! Haideți să zburăm sus! Sus de tot!

P.S.: Luptați-vă cât vreți cu libertatea mea! Ea va învinge mereu!