„Naţionalismul“, aşadar, nu are decît ca un prim scop întărirea, purificarea şi organizărea forţelor naţionale. Lupta naţio¬nalismului contra formelor împrumutate, contra noţiunilor străine, contra creaţiilor false este numai o etapă, şi nu cea mai preţioasă, din funcţia pe care şi-o propune el în viaţa statului.
Căci un naţionalism care nu izbuteşte să creeze valori spirituale ecumenice, valori pe care să le impună celorlalte neamuri – nu şi-a atins misiunea. „Lupta contra formelor de viaţă străină“ nu se poate opri odată cu instaurarea „formelor de viaţă autohtone“. Lucrul acesta poate avea o mare însemnătate civilă – dar nu şi una in istoria universală. Lupta cea mai grea, şi în care se verifică forţele de creaţie ale unui neam, se dă după victoria naţionalismului. Adică, în ceasul cînd el încearcă să devină universal.
Un naţionalism nu devine universal renunţînd la formele lui specifice şi încercînd o „înţelegere“ cu alte forme – ci devine universal cînd izbuteşte să valorifice într-un mod propriu viaţa, creînd un sens nou al existenţei.
Ceea ce se numeşte „creaţiile spirituale“ ale unui neam. Acestea sînt: felul său propriu de a valorifica viaţa – printr-un nou model de eroism, sau de dreptate, sau de mîntuire, sau poate printr-o creaţie de geniu în domeniul artelor etc. „Naţionalis¬mul“ nu tinde numai să facă posibile şi să promoveze asemenea creaţii spirituale în cadrele neamului – el tinde mai ales să provoace valorile ecumenice, prin care să se poată manifesta peste hotare. A se „manifesta“, evident, nu înseamnă numaidecît a crea forme care pot fi împrumutate de alţii – ci a crea forme prin care alţii să ia cunoştinţă efectivă de neamul nostru, luînd cunoştinţă de anumite realităţi pe care acest neam le-a desco¬perit. Cînd Dostoevski sau Shakespeare au trecut hotarele ţărilor lor, asta n-a adus după sine o „împrumutare“ a acestor creaţii. Ci, în primul rînd, o luare de cunoştinţă a unui nou univers spi¬ritual, descoperit de Shakespeare sau Dostoevski. Cînd doina românească a fost cunoscută peste hotare, n-a fost „imitată“; ea a valorificat, însă, o anumită parte din sufletul omenesc, pe care nu o străbătuse pînă atunci nici o altă creaţie folclorică. Prin doină, ca şi prin Dostoevski sau Shakespeare – un străin a pătruns în anumite niveluri ale realităţii, necunoscute pînă atunci; valorificînd, totodată, anumite părţi din suflet, inerte, obscure, caduce.
Astfel trec hotarele şi „domină“ creaţiile spirituale ale unui neam. Creaţii care, încă o dată, nu pornesc niciodată de la „universal“, ci dintr-o experienţă specifică, dintr-o profundă trăire a realităţilor locului, dintr-o epuizare totală a unui sentiment „etnic“; ca să ajungă, prin transfigurarea geniului, o valorificare nouă a vieţii.
Este uşor de înţeles, însă, că asemenea eforturi de transfi urare nu pot rodi decît într-un stat organic, naţional, în care omul îşi regăseşte problemele fundamentale: moartea, iubirea, „sensul“, libertatea.
Toată istoria lumii nu este decît istoria miturilor naţionale şi a luptei dintre felurite valorificări ale vieţii. De altfel, însăşi existenţa omului nu e decît un lung şi tragic şir de încercări de a da un sens acestei existenţe. Este paradoxal, este tragic dacă vreţi – dar aşa este. Şi după cum cea mai mare glorie a unui om, şi începutul mîntuirii sale este găsirea unui sens rodnic al propriei sale existenţe (act de creaţie spirituală) – tot aşa cea mai mare grijă a unui neam este găsirea unui sens propriu al existenţei sale istorice, deci de valorificare proprie a vieţii (act de asemenea, de creaţie spirituală). Orice altceva este numai economie, politică sau biologie; istorie care se consumă, iar nu istorie care se face.
SURSA :http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com
http://garduldefier.wordpress.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu