Ceausescu razbunat

Ceausescu razbunat pentru sangele varsat

autor: FrontPress 28.12.2012

Iliescu şi FSN au oferit poporului român în decembrie 1989 cel mai însângerat şi urât Crăciun din istoria României. Zilele acestea m-am uitat la filmul execuţiei cuplului dictatorial Ceauşescu de la Târgovişte. La un moment dat când paraşutiştii încearcă să o lege cu sfoară pe Elena Ceauşescu, în încăperea procesului, un subofiţer o întreabă cine sunt cei şi de ce mai trag pe străzi, pe 25 decembrie 1989. Elena Ceauşescu răspunde prompt, lucru care până acum nimeni nu l-a sesizat: “Întrebaţi noua putere, pe cei care au preluat puterea cine trage în popor acum!” Citez din memorie, dar cam aşa a sunat în esenţă răspunsul Elenei.

Deci cuplul Ceauşescu ştia clar că este o lovitură de stat şi că noua putere reprezentată de autorii loviturii de stat au pus la cale măcelul de pe străzile oraşelor României, cu diversiunea mercenarilor şi teroriştilor ca să distragă atenţia că un grup organizat şi fiinanţat de URSS va prelua puterea. Ceauşeştii au continuat demn în faţa plutonului de execuţie: “Împreuna am luptat, să murim împreună. Daca vreti să ne omorati, ne omorâţi pe amandoi, împreuna, nelegaţi.”

Acestea au fost printre ultimele cuvinte ale Elenei Ceausescu în timp ce era condusă, alaturi de Nicolae, către zidul sfârşitului lor. Un pluton de execuţie alcătuit din trei soldaţi paraşutişti – deşi se spune că alte sute de soldati se oferiseră voluntari – a îndeplinit sentinţa tribunalului improvizat la Târgoviste, în ziua de 25 decembrie 1989. în urma unui proces expediat rapid, în doua ore, în care atat procurorii cât şi avocaţii apărării au părut că se răfuiesc personal cu cei doi inculpaţi, stenograma înregistrează: “Tribunalul, in nu­mele legii si al po­porului, deliberand in secret, condamna in unanimitate de voturi pe inculpatii Ceausescu Nicolae si Ceausescu Elena la pedeapsa capitala si confiscarea totala a averii, pentru savarsirea infractiunilor de genocid (…); subminarea puterii de stat (…); act de diversiune (…); si sub­minarea economiei nationale (…).” “Puteaţi să ne împuşcati şi fără mascarada asta” se pronunţase, în timpul procesului, Nicolae Ceausescu. Lucrurile ar fi putut la fel de bine să stea şi aşa, de vreme ce soldaţii din plutonul de executie au ajuns la Targoviste în acelaşi elicopter cu judecatorii.

Cârlan, şeful plutonului de execuţie, şi-a dat seama că a fost un pion folosit autorilor loviturii de stat. “Am fost ca nişte roboti…Totul s-a întâmplat foarte repede. Imediat dupa aceea mi-am dorit sa studiez filosofia si dreptul, pentru a înţelege din punct de vedere legal ce s-a întâmplat. Eram un subofiţer care a ascultat ordinele superiorilor, însă am ucis un om după un proces fals. L-am ucis pe Ceausescu în ziua de Crăciun, dar decretul de înfiinţare a Curţii care l-a judecat a fost semnat abia pe 27 decembrie, când Ceauşescu era deja mort de doua zile. Omul pe care l-am omorât era un dictator şi toţi spuneau ca il urasc, dar si pe mine m-au ostracizat după aceea. Iliescu nu m-a placut, presa m-a blamat, iar în 1998 am fost concediat din Ministerul Apararii”.

Mai mult, conspiratorii din completul de judecată conduşi de generalul Victor Stănculescu s-au pus pe chefuit şi băut whisky confiscat încă din elicopterul care ducea cadavrele dictatorilor spre Cimitirul Militar Ghencea. Nu aveau nicio mustrare de conştiinţă, numai o sete nebună să bea şi să mănânce în cinstea victoriei loviturii de stat că o facţiune moscovită a preluat în mod criminal puterea la Bucureşti. La doar câteva ore după execuţia soţilor Ceauşescu, completul de judecată de la Târgovişte s-a întors la Bucureşti cu două elicoptere, în care a adus şi cadavrele celor doi. După ce au aterizat pe stadionul de rugby din Complexul Sportiv Steaua, membrii completului au luat masa. Iar mâncarea a fost aleasă, pentru a sărbători libertatea proaspăt câştigată. Dan Voinea, procurorul din procesul Ceauşeştilor, a istorisit în faţa Comisiei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 ce s-a întâmplat după execuţie. “Ne-a dat nişte aperitive: brânză, salam, ne-a dat câte o friptură cu piure de cartofi şi ne-a dat să bem vin negru. Şi whisky. Cristian Gaţu a venit cu whisky. A venit cu nişte sticle cu whisky şi era o noutate”, a declarat Dan Voinea. Preocupaţi cu mâncarea şi băutura, membrii completului de judecată au uitat de cadavrele Ceauşeştilor, care până la urmă au fost rătăcite.Cei din completul de judecată au coborât din elicoptere şi s-au dus direct la masă, fără să vadă unde sunt lăsate cele două colete însângerate. Iar soldaţii care au fost puşi să le păzească s-au speriat de o Dacie neagră care trecea prin zona stadionului Ghencea şi au luat-o la fugă, fără să se mai întoarcă. Ceauşeştii au stat o noapte întreagă sub cerul liber, pe stadionul 2 din Ghencea.

Pentru circul însângerat şi morţii din decembrie 1989, când noua putere FSN condusă de Ion Iliescu a preluat puterea, nu a plătit nimeni. E timpul ca justiţia să-şi facă treaba şi dosarul crimelor revoluţiei române de după data de 22 decembrie 1989, când pentru morţii nevinovaţi este responsabil Iliescu şi clica sa de agenţi KGB, să fie finalizat. Iliescu pentru sângele vârsat în acele zile, cu terorişti inventaţi şi pentru sângele din ziua de Crăciun, trebuie să fie judecat. Sângele morţilor nevinovaţi strigă de dincolo de morminte să fie răzbunat. Ion Iliescu trebuie să plătească juridic pentru crimele sale înainte să plătească în ceruri, iar locul lui trebuie să fie astăzi la Jilava lângă generalul Victor Stănculescu, nu de pensionar de lux ce-şi râde în barbă de morţii revoluţiei. Românii încep să nu mai creadă în revoluţia română din decembrie 1989, ci să vadă în ea doar o lovitură de stat sângeroasă pusă la cale de o clică conspirativă însetată de sânge şi plătită de Moscova. Nu va fi pace socială şi politică în ţară dacă cei vinovaţi de crimele din decembrie 1989 nu vor plăti în faţa instanţelor de judecată. De Ionuţ Ţene – NapocaNews

Inovatii in securitate

Ceausescu si inovatiile din Securitate

autor: FrontPress 05.12.2012

În 1967, Ceauşescu a decis că românii care pleacă în străinătate, în interes de serviciu, să fie instruiţi de Securitate. Instituţionalizarea acestui nou tip de relaţii cu serviciile speciale se făcea prin ministerele de resort.

Istoricii care se ocupă de evoluţia Securităţii constată că între „epoca Dej“ şi perioada de după 1965, deosebirile sunt substanţiale. În primul rând, prin aceea că Securitatea a fost supusă de Ceauşescu unui riguros control de partid. Şi inclusă, la vedere, în realizarea sarcinilor de plan.

În vara lui 1967 s-a produs o adevărată schimbare prin crearea Consiliului Securităţii Statului (CSS).

Furturi şi accidente de muncă

Urmărind stenogramele şedinţelor conducerii de partid, putem conchide că, în geneza şi misiunile CSS, determinant a fost raportul dintre anumite realităţi româneşti şi ideologia comunistă.

În iunie 1967, Comitetul Executiv al CC al PCR a discutat, printre altele, „starea de indisciplină în muncă“ din întreprinderile socialiste. Anul precedent se înregistraseră 12.000 cazuri, soldate cu pagube de 195 milioane de lei. Dintre acestea, 40.587 erau accidente de muncă, cu rezultatul a 852 morţi. Timpurile se schimbaseră, vina nu mai putea fi atribuită uneltirilor „imperialiste“, nici sabotajelor „duşmanului de clasă“. Dar nici nu se admitea ideea de-a informa cetăţenii despre această stare infracţională care contravenea teoriei superiorităţii socialismului şi ocrotirii proprietăţii colective de către omul nou. „Socialismul este singura soluţie ce asigură manifestarea deplină a personalităţii umane“, declara public Nicolae Ceauşescu. Muncitorului, ţăranului, scriitorului, pictorului, compozitorului sau omului de ştiinţă, regimul le oferise posibilitatea „să poată crea, să poată pune tot ceea ce are mai de preţ, în slujba omului, a bunăstării sale“.

Toată munca într-o singură mână!

Ca-n manageriatul unei corporaţii cu arie internaţională, în 20 iunie 1967, Ceauşescu a impus „să concentreze toată munca de securitate într-o singură mână“. În discuţiile purtate, liderul a solicitat „instruirea obligatorie a tuturor celor care pleacă în străinătate“ de către „un grup“.

Atunci – şi nu în anii ’80, cum s-a spus adesea -, Ceauşescu a luat decizii radicale privind contactele externe. „Niciun om nu poate pleca în străinătate până nu va fi instruit de acest grup împreună cu un reprezentant al secţiei“, a impus el cu claritate instituţionalizarea relaţiilor de colaborare cu Securitatea.

Oamenii nu mai erau chemaţi însă la sediile Securităţii, ci la ministerele de resortul cărora ţinea scopul călătoriei lor peste hotare. „Să facă treabă pentru stat“, spunea el despre cei cărora li se aprobau plecările în străinătate, „să ştim ce ne lipseşte, să cunoaştem toate lucrurile acestea care intră în spionaj, dar lucruri care nu sunt secrete, ci de informare tehnică“.

În asemenea condiţii, sunt superflue dezbaterile postcomuniste asupra colaborării cu Securitatea a celor trimişi să încheie contracte economice, cu burse de studiu sau creaţie.

Consiliul Securităţii Statului

De pe platforma acestor discuţii s-a înfiinţat CSS. În fruntea noii instituţii a fost numit Ion Stănescu (până-n 1962 purtase numele Silaghi). Tânăr frezor la Uzinele Malaxa, fusese scos din producţie şi promovat activist încă din 1948. Treaptă după treaptă în ierarhie, s-a specializat, s-ar putea spune, în politruc şi cadrist al Armatei şi Internelor. Ultimii trei ani, Stănescu deţinuse funcţia de prim-secretar la regionala de partid Oltenia.

În urmă cu câţiva ani, Ion Stănescu mi-a relatat astfel momentul numirii sale: „M-a chemat Ceauşescu şi nu am să uit, am tot respectul, îl bălăcăresc unii acum, dar m-a impresionat pentru că mi-a atras atenţia asupra a trei lucruri. Primul: trebuie să luaţi măsuri să nu se mai întâmple abuzuri şi abateri cum s-au întâmplat mai înainte, să schimbăm această stare de lucruri. Al doilea: să nu luaţi orice nemulţumire a cetăţenilor României drept manifestări duşmănoase; erau probleme cu aprovizionarea, cu toate, cum e şi în prezent; accentul mai mult pe muncă de prevenire. Şi al treilea mi-a cerut: trebuie să faceţi reforme radicale pentru pregătirea ofiţerilor“.

Cel mai simplu s-a intervenit în pregătirea ofiţerilor. Au fost incluşi în programe de învăţare a şofatului, dactilografiei, înotului, limbilor străine şi specializaţi în ştiinţe juridice. Recrutaţi din producţie pentru şcoala de ofiţeri de securitate, din 1968 absolvenţii acesteia erau înscrişi direct în anul trei al facultăţilor de Drept, secţia fără frecvenţă. Spre nemulţumirea celorlalţi studenţi care se confruntaseră la admitere cu o concurenţă de 30-40 de înscrişi pe câte-un loc.

Prevenirea „pe faţă“

Ion Stănescu a declarat că n-a primit nici o indicaţie de la Ceauşescu privind informatorii. A decis scoaterea din evidenţe a celor trecuţi de 60 de ani, consideraţi de-acum inofensivi. Dacă pe social-democraţi Ceauşescu i-a inclus în categoria de onoare a ilegaliştilor, foştii aliaţi ai comuniştilor din iunie 1944, ţărăniştii şi liberalii au fost, de asemenea, scoşi din evidenţa categoriilor periculoase. În „baza de lucru“, după declaraţiile lui Stănescu, au rămas legionarii şi iredentiştii maghiari. Până la sfârşitul regimului comunist, foştii legionarii au reprezentat un potenţial pericol.

În spiritul misiunii de prevenire, s-a lucrat „pe faţă“, înfiinţându-se birouri ale Securităţii în întreprinderi. Acestea aparţineau Direcţiei de contrainformaţii economice conduse de Emil Macri. După spusele lui Stănescu, ideea acestor birouri a fost o creaţie românească şi foarte apreciată de Ceauşescu. Ofiţerii activi şi conducerea întreprinderii „conlucrau“ direct cu angajaţii. Scopurile declarate erau protejarea secretelor în afacerile de export, creşterea disciplinei în producţie şi stoparea furturilor din întreprindere. Pe baza unor astfel de ordine interne, emise de Ion Stănescu, accentul muncii Securităţii s-a deplasat pe prevenire.

Psihoza omniprezenţei Securităţii

Întreaga activitate a Securităţii se orienta de-acum spre „lămurirea“ românilor de-a nu se antrena în alte activităţi decât cele privind munca lor şi interesele generale ale societăţii, specificate de documentele de partid. A fost o „reprofilare“ a Securităţii, spune ulterior Stănescu, sarcinile sale identificându-se cu ale partidului. Noile „acţiuni specifice“ erau „avertizarea“ celor pe cale de-a călca strâmb şi „punerea în discuţie în colectivele de muncă“. În locul foştilor duşmani ai poporului au început a fi urmăriţi membrii de partid, personalităţile publice, scriitorii, artiştii care veneau în contact cu străini, tehnicienii care încheiau contracte economice cu străinătatea. Ideea că Securitatea e pretutindeni a alimentat o nouă psihoză socială.

Generalul Caraman, mândria Securităţii

Înlocuirea vechiului şef al Securităţii, Alexandru Drăghici, cu Cornel Onescu a fost prima schimbare resimţită de cei desemnaţi ca „scutul şi sabia partidului“. Se instala astfel şi-n vârful Securităţii o nouă generaţie.

Paris-Moscova, via Bucureşti

Prestigiul spionilor români ajunsese recunoscut în blocul militar comunist prin rezultatele reţelei care, operând în Franţa, se înfiltrase în NATO la sfârşitul anilor ’50. „Mihai Caraman este mândria noastră“, a declarat Nicolae Pleşiţă („Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă, Dialoguri consemnate de Viorel Patrichi“, Bucureşti, Editura Ianus, 2001). Fiecare ţară acţiona pentru obţineri de date dar documentele legate de confruntarea dintre NATO şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia (OTV) se aduceau cu sacii pe aeroportul Băneasa. Erau transmise, conform înţelegerilor, şi Moscovei, după relatarea lui Pleşiţă.

Personaj charismatic şi dotat din plin cu inteligenţă socială, cum numesc psihologii arta selecţiei şi cultivării oamenilor utili, Caraman îi ghida şi pe demnitarii români în descoperirea frumuseţilor Parisului, făcându-li-se simpatic.

Dar în 1968, un înalt ofiţer KGB, Eugen Runge, a dezertat la americani. Datorită lui a fost deconspirată reţeaua Caraman alcătuită din cetăţeni occidentali care lucrau pentru NATO. În 1968, reţeaua a fost lichidată iar şeful ei, rechemat în ţară. Nu întâmplător deconspirarea s-a produs după retragerea lui Charles de Gaulle, preşedintele francez, potrivnic al încorporării Franţei în Alianţa Nord-Atlantică, spun istoricii Securităţii.

La panoul de onoare: I. C. Drăgan şi Emil Palade

Din informările secţiei de relaţii internaţionale către conducerea partidului răzbăteau în acea perioadă trebuinţa de lobby extern dar şi de control asupra relaţiilor de afaceri cu alte ţări.

Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Comerţului Exterior şi Camerei de Comerţ studiau posibilitatea atragerii unor români din străinătate. Se înţelege că asemenea acţiuni cu bătaie lungă intrau şi în calendarul Securităţii.

Printre exemplele de bună practică recomandate erau Iosif Constantin Drăgan din Italia şi George Emil Palade din SUA. Se indicau şi „relaţii amicale“ cu soţiile de origine română a unor personalităţi, precum soţia lui Jacques Chaban-Delmas, atunci primar la Bordeaux şi preşedinte al Adunării Naţionale franceze. Dintre exemplele pozitive se enumerau turneul Ansamblului folcloric „Ciocârlia“ în SUA şi Canada, sărbătorirea, la Viena, a 500 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna şi centenarului naşterii poetului George Coşbuc.

Pacepa mânca, din devotament, parizer în „cuşcă“

După 1965, Securitatea avea o grijă nouă – copiii Ceauşeştilor şi fiii demnitarilor din gaşca acestora. Când tatăl lor a ajuns la putere, Nicu avea 14 ani, Zoia 16, iar Valentin 17. Niciunul nu era major. Cum în cuplul Ceauşescu, sarcina educaţiei copiilor şi-o asumase mama, aceasta intră în contact direct cu capii serviciului de pază şi protecţie a demnitarilor. Securiştii o vor recunoaşte, dintru început, pe Elena Ceauşescu ca pe-o „şefă“ cu mare influenţă în carierele lor.

Iar crizele din familia Ceauşeştilor puteau avea urmări diverse. O încercare neizbutită a Zoiei de-a se sustrage umilitorului control matern instituţionalizat, a avut urmări pozitive pentru Ion Mihai Pacepa, adjunct al şefului Direcţiei de Informaţii Externe (1966-1972), spun foşti demnitari. După ce Zoia plecase într-o direcţie necunoscută, abandonându-şi maşina în zona Gării de Nord, Pacepa jucase teatrul marii îngrijorări. După mărturia lui Ştefan Andrei („Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machaivelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea“, Bucureşti, Editura Adevărul, 2011), două zile şi două nopţi a petrecut Pacepa atunci în „cuşca“ din poarta vilei Ceauşeştilor. Mânca ostentativ parizer cu pâine. I se văita mamei că n-a mai dormit şi nu s-a mai mişcat de-acolo. Şi că plânsese de teamă şi îngrijorare pentru soarta fetei. Slabă de înger, ca oricare mamă în împrejurări ca aceasta, după fericitul deznodământ al revenirii Zoiei acasă dintr-o excursie în Maramureş, Elena Ceauşescu l-a împins sub ochii soţului pe Pacepa ca marele „devotat“ al familiei. De Lavinia Betea – Adevarul

Ceausescu a mediat

CEAUSESCU a mediat PACEA dintre Egipt si Israel

autor: FrontPress 28.11.2012

Nicolae Ceauşescu a jucat, în anul 1977, rolul de intermediar în negocierile de pace dintre Israel şi Egipt, promovând şi intensificarea contactelor cu fostul lider palestinian Yasser Arafat, precum şi recunoaşterea Palestinei, confirmă documente israeliene declasificate marţi, scrie ziarul Haaretz.

“Voi dezvălui acum lucruri care nu pot fi făcute publice”, declara premierul israelian Menachem Begin în cursul unei şedinţe de guvern din 4 septembrie 1977.

“Preşedintele român, Nicolae Ceauşescu, mi-a spus că preşedintele Egiptului, Anwar El Sadat, este pregătit pentru o întâlnire între reprezentanţii Israelului şi Egiptului. L-am întrebat dacă este vorba de o întrevedere între preşedintele Egiptului şi eu, dar mi-a spus că, deocamdată, este vorba de o întâlnire la nivel de reprezentanţi ai celor două ţări”, explica Menachem Begin, conform documentelor secrete declasificate marţi, la 35 de ani de la vizita efectuată în Egipt care a prefigurat semnarea acordului de pace între cele două state.

Arhivele de Stat din Israel au dezvăluit în total aproximativ 40 de documente referitoare la aceste evenimente.

Premierul israelian Menachem Begin, care a condus Executivul statului evreu în perioada iunie 1977 – octombrie 1983, efectuase o vizită în România – singurul stat comunist care menţinea la acea vreme relaţiile diplomatice – în august 1977. Israelul încerca, la acea vreme, să menţină contactele diplomatice cu Egiptul prin intermediul României, care avea relaţii bune cu lumea arabă.

În cursul unei întrevederi private cu Ceauşescu, Menachem Begin a fost informat că Anwar Sadat acceptase organizarea unei reuniuni directe între reprezentanţii Israelului şi Egiptului. “Am profitat de oportunitatea unei conversaţii personale cu Nicolae Ceauşescu; preşedintele s-a oprit din discuţia care dura de două ore şi a mers cu mine în grădină, doar cu un interpret”, le spunea Begin miniştrilor israelieni.

În plus faţă de relaţiile cu Egiptul, Ceauşescu a propus ca Israelul să recunoască Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) şi să negocieze cu aceasta. “Ceauşescu mi-a spus că ar trebui să recunoaştem OEP, ar trebui să purtăm negocieri cu Yasser Arafat; Arafat este un om bun, Ceauşescu a vorbit cu el şi există oameni care sunt mult mai răi în OEP, Arafat este pregătit să recunoască statul Israel”, le explica premierul Begin miniştrilor israelieni.

În cursul întrevederii, Ceauşescu a cerut Israelului să se retragă din teritoriile ocupate în 1967. Ceauşescu “a vorbit şi despre colonii, iar eu i-am răspuns ce era necesar. A cerut retragerea la frontierele din 1967… Mi-a spus: Dacă Israelul va continua actualele politici – adică nu va accepta retragerea la frontierele din 4 iunie 1967, nu va recunoaşte statul Palestina, nu va purta negocieri cu OEP – el este îngrijorat – şi a spus acest lucru cu preocupare – că sentimentele antievreieşti se vor accentua în multe zone ale lumii. I-am spus: vreau să ştii că poporul evreu este unit acum, mai mult ca niciodată, în jurul Israelului”, a precizat Begin, conform documentelor.

În afară de mesajul din partea lui Anwar El Sadat transmis prin intermediul României, Israelul a folosit şi contactele cu Marocul şi cu regele Hassan al II-lea pentru a organiza o reuniune cu partea egipteană.

În urma negocierilor iniţiate după mesajul intermediat de Nicolae Ceauşescu, Israelul a semnat, în 1979, un tratat de pace cu Egiptul, conform Acordurilor de Pace de la Camp David. Acordul de pace, aflat în vigoare şi în prezent, a fost semnat de preşedintele egiptean de la acea vreme, Anwar El Sadat, şi de fostul premier israelian Menachem Begin.

În relaţia cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi cu Autoritatea Palestiniană, Israelul nu a dat curs recomandării lui Nicolae Ceauşescu de a recunoaşte statul palestinian. De pe Mediafax